ICCJ. Decizia nr. 3156/2011. Civil. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3156/2011
Dosar nr. 2343/110/2009
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 1188 din 10 decembrie 2009 a Tribunalului Bacău s-a admis acţiunea completată şi apoi restrânsă în parte formulată de reclamanta SC D. BACĂU SA în contradictoriu cu pârâta C.E.B. ROMÂNIA SA, sucursala Bacău, şi în consecinţă s-a constatat nulitatea notificărilor înregistrate sub nr. 7020 din 6 noiembrie 2008 şi 1930 din 10 iunie 2009. Au fost respinse capetele de cerere 3 şi 4 din acţiune, pârâta fiind obligată, totodată, la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat un contract de creditare, modificat unilateral de către pârâtă în ceea ce priveşte rata dobânzii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2.2 din contract.
Astfel, prin cele două notificări anulate, majorarea ratei dobânzii a fost justificată doar cu referire la modificarea condiţiilor de piaţă, fără a se pune în discuţie şi situaţia financiară a împrumutatului, aşa cum prevede contractul.
Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulităţii parţiale a dispoziţiilor art. 2 pct. 8 din actul adiţional nr. 1 din 6 iunie 2007 şi suspendarea efectelor modificărilor aduse unilateral la contractul de creditare.
Apelul declarat de pârâta C.E.B. România SA, sucursala Bacău, a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 21/1/03/2011 a Curţii de Apel Bacău.
În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei s-au reţinut dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. şi faptul că în această parte figurează în contractul supus analizei prin acţiunea dedusă judecăţii. Limitele mandatului privesc relaţiile intrinseci dintre societatea-mamă şi sucursala acesteia.
Pe fond, instanţa de apel a reţinut că, potrivit contractului, modificarea dobânzii trebuia să aibă în vedere atât condiţiile de pe piaţa financiară, cât şi situaţia împrumutatului, prezenţa conjuncţiei ”şi” care leagă aceste condiţii fiind relevantă în acest sens, cum corect a reţinut şi prima instanţă. Totodată, devine aplicabilă şi regula interpretării obligaţiei stipulată neclar, îndoielnic, în favoarea celui care se obligă, precum şi aceea conform căreia obligaţia împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, iar orice modificare trebuie să urmeze aceleaşi reguli care rezultau în mod rezonabil din clauzele contractuale.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, prin care a solicitat modificarea acesteia, admiterea apelului şi, pe fond, respingerea acţiunii, cu obligarea reclamantei-intimate la suportarea cheltuielilor de judecată.
1. În dezvoltarea motivelor de recurs, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinându-se aplicarea greşită a prevederilor legale care reglementează principiul forţei obligatorii a contractelor şi regulile de interpretare ale acestora, respectiv art. 969, art. 970, art. 983 şi art. 984 C. civ.
Astfel, recurenta arată că, instanţa de apel a reţinut nelegal că notificările sunt lovite de nulitate absolută ca o consecinţă a unei presupuse nerespectări de către bancă a obligaţiei contractuale prevăzută la art. 2.2 din actul adiţional, în sensul majorării unilaterale a dobânzii, fără a avea în vedere şi situaţia financiară a reclamantei. Prin urmare, greşit s-a apreciat că încălcarea unei clauze contractuale, ca efect al interpretării acesteia prin prisma unor dispoziţii legale, ar reprezenta un motiv de nulitate absolută a actelor juridice contestate.
De asemenea, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa avea obligaţia de a se pronunţa doar în limitele învestirii sale şi deci, să se raporteze la temeiurile de drept invocate, şi nu la art. 2.2. din actul adiţional, şi în raport de care să constate valabilitatea sau după caz, ineficacitatea notificărilor contestate.
În acest sens, eventuala încălcare de către bancă a obligaţiilor contractuale nu reprezintă un motiv de nulitate a celor două notificări, ci, aceste aspecte privesc neexecutarea sau executarea culpabilă a obligaţiilor contractuale, sancţionate cu rezilierea.
2. În al doilea rând, se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care vizează protecţia consumatorului contractelor încheiate de persoane juridice sau orice alţi comercianţi, respectiv art. 77, art. 78, art. 79, art. 80 şi art. 81 din Legea nr. 296/2004 şi art. 1 din anexa 1 la Legea nr. 193/2000.
Astfel, recurenta arată că dispoziţiile legale care reglementează domeniul protecţiei consumatorilor, în privinţa clauzelor abuzive, nu sunt aplicabile contractelor încheiate cu comercianţi, persoane fizice sau juridice, aceştia neintrând în sfera ”consumatorilor”.
3. În baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea este dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ajungându-se la concluzia eronată că notificările în cauză nu respectă clauzele contractului de credit, iar pe de altă parte, punând semnul egalităţii între actul adiţional şi notificările contestate.
În acest sens, se arată că, potrivit art. 2.2 din actul adiţional, încheiat în urma negocierii de către părţi a clauzelor contractuale, banca avea dreptul de a modifica rata dobânzii pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de credit, cu obligaţia de a notifica SC D. SA despre acest lucru, în termen de 5 zile lucrătoare de la data modificării.
Recurenta susţine că prin notificările contestate şi-a îndeplinit întocmai această obligaţie,,astfel că susţinerea unui pretins caracter abuziv al exercitării drepturilor decurgând din contractul de credit de către pârâtă, nu face decât să eludeze principiul forţei obligatorii a contractului, în condiţiile în care, fiecare clauză a făcut obiectul negocierii părţilor.
Totodată, recurenta susţine, contrar celor reţinute de instanţa de apel, faptul că, din formularea clauzei prevăzute la art. 2.2, precum şi din interpretarea logico-juridică a acesteia, rezultă că este vorba despre două situaţii distincte, şi nu despre două condiţii cumulative, în care banca poate modifica rata dobânzii.
Astfel, interpretarea clauzei contractuale în altă modalitate de către instanţa de apel, prin raportare la conjuncţia ”şi”, excede, în opinia recurentei, regulilor de interpretare a actelor juridice, statuate în art. 977 C. civ.
4. Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că decizia cuprinde motive străine de natura pricinii.
Sub acest aspect se arată că, argumentele instanţei de apel referitoare la perceperea unei dobânzi peste nivelul ce rezultă din interpretarea clauzelor contractuale, pe motiv că s-au schimbat condiţiile pieţei financiare, atingerea principiului egalităţii persoanelor în faţa legii, tratamentul preferenţial pentru bancă în detrimentul clienţilor săi, conduc la concluzia că hotărârea recurată cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată.
Se mai susţine că, instanţa de judecată fiind învestită cu o acţiune privind pretinsa neregularitate a unor acte emise de bancă, respectiv respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, în mod normal trebuia să prezinte motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în sensul respingerii apelului, raportat la obiectul pricinii. Or, în cauză sunt prezentate pe larg considerente străine de natura pricinii, referitoare la interpretarea clauzelor contractului de credit.
Intimata a invocat în scris (fila 21-23) excepţia lipsei de interes a recurentei în soluţionarea recursului, pe considerentul că aceasta a încasat în întregime sumele datorate în baza contractului de credit , prin rambursarea anticipată a acestuia de către intimată, împreună cu dobânzile aferente la data de 30 iunie 2010.
De asemenea prin concluziile scrise depuse la dosar (fila 30-34) intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat, prin menţinerea statuărilor conform cărora modificarea contractului de credit, respectiv a ratei dobânzii impunea îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv situaţia financiară a împrumutatului şi condiţiile de piaţă, reţinându-se totodată că notificările a căror nulitate s-a solicitat prin acţiune exprimă un abuz de drept, întrucât acestea exclud, prin modalitatea în care sunt formulate, împreună cu contractul de credit posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Cu privire la excepţiei lipsei de interes a recurentei invocată de intimată, aceasta urmează să fie respinsă deoarece, în condiţiile în care recursul s-ar respinge ca atare, ar fi menţinută şi ar deveni irevocabilă, hotărârea primei instanţe, menţinută în apel prin care s-a constatat nulitatea notificărilor în baza cărora banca a modificat condiţiile de creditare prin majorarea ratei dobânzii.
În aceste condiţii, chiar dacă creditul a fost rambursat în întregime la data soluţionării recursului, menţinerea unei atare hotărâri naşte în favoarea reclamantei dreptul de a solicita restituirea sumelor de bani achitate ca plată nedatorată, peste ceea ce contractul de creditare prevedea în forma iniţială, ca efect al constatării nulităţii actelor modificatoare.
Prin urmare interesul recurentei subzistă, din perspectiva mai sus menţinută.
Între reclamanta SC D. SA, în calitate de împrumutat şi SC C.E.B. SA, în calitate de împrumutător s-a încheiat contractul de limită de credit nr. 48 din 1 iunie 2007, iar ulterior, la 4 iunie 2007 s-a încheiat actul adiţional nr. 1, conform căruia s-a convenit modificarea anumitor clauze ale contractului de credit, inclusiv ale art. 2, intitulat ”Dobânda şi comisioane”, în vederea reglementării obligaţiilor împrumutatului privind rata dobânzii.
Astfel, s-a stipulat că banca are dreptul de a modifica rata dobânzii pe întreaga perioadă de valabilitate a împrumutului, în funcţie de modificarea condiţiilor de piaţă şi situaţia financiară a împrumutatului, cu condiţia notificării acestuia, în termen de 5 zile lucrătoare de la data modificării.
Această notificare s-a realizat în speţă, la 6 noiembrie 2008, respectiv 10 iunie 2008, când reclamantei i s-a comunicat noua rată a dobânzii datorate pentru creditul acordat, precum şi graficul de rambursare a acestuia.
Prin acţiunea promovată, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a celor două notificări, precum şi a hotărârilor care au stat la baza modificării ratei dobânzii, cu suspendarea efectelor acestei modificări, şi constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor art. 2.8 din actul adiţional nr. 1 din 4 iunie 2007.
În drept, acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 449/2003, modificată prin O.U.G. nr. 174/2008 şi O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor.
Întrucât prima instanţă a admis acţiunea doar în parte, constatându-se nulitatea celor două notificări, nr. 7020 din 6 noiembrie 2008 şi nr. 1930 din 10 iunie 2009, iar reclamanta nu a declarat apel cu privire la capetele de cerere respinse, obiectul apelului şi, pe cale de consecinţă şi a prezentei căi de atac, potrivit principiului disponibilităţii, îl va constitui legalitatea deciziei pronunţate în apel raportat la cele dispuse prin sentinţa primei instanţe cu privire la nulitatea notificărilor.
Astfel, în raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă prin acţiune şi cele reţinute cu ocazia soluţionării apelului, apare ca fiind fondat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor legale care vizează protecţia consumatorilor, precum şi clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.
Din această perspectivă se va reţine că, atât Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori [art. 2 alin. (1)], cât şi Legea nr. 296/2004 privind codul consumului (anexa-definiţii), în reglementarea raporturilor juridice dintre comercianţi şi consumatori, includ în sfera de aplicare a acestora din urmă, doar persoane fizice sau grupuri de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.
Prin urmare, aceste dispoziţii nu îi sunt aplicabile reclamantei, ca societate comercială pe acţiuni, astfel că, orice interpretare asupra clauzelor contractuale sau apreciere asupra modalităţii de executare a contractului de credit, din perspectiva actelor normative menţionate şi reţinute în considerentele deciziei din apel, nu sunt aplicabile speţei, întrucât, în situaţia dată este vorba despre un contract încheiat între comercianţi, ale cărui clauze au fost negociate.
Totodată, analizarea de către instanţa de apel a valabilităţii celor două notificări, atât din perspectiva dispoziţiilor legale care reglementează protecţia consumatorului, cât şi din perspectiva modalităţii de executare a contractului de credit şi actului adiţional este greşită, deoarece, eventuala neexecutare, ori executare necorespunzătoare a acestuia, respectiv încălcarea unei obligaţii contractuale nu constituie cauză de nulitate absolută, cu atât mai mult, cu cât, o astfel de abatere nu este concomitentă încheierii contractului, ci ţine de executarea acestuia.
Potrivit acestor considerente, care fac de prisos analizarea altor aspecte învederate prin recurs, reţinându-se că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, conform art. 312 alin. (1), art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâtă, şi, în consecinţă, se va modifica decizia dată în apel, în sensul admiterii apelului pârâtei şi pe fond, al respingerii în întregime a acţiunii promovate de reclamantă.
Fiind în culpă procesuală, conform arat. 274 C. proc. civ., intimata-reclamantă SC D. Bacău SA va fi obligată să-i achite recurentei-pârâte, suma de 9176,10 lei cheltuieli de judecată ocazionate cu plata onorariului avocaţial (fila 28) şi a taxelor de timbru (fila 20).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC C.E.B. ROMÂNIA SA, SUCURSALA BACĂU, împotriva deciziei nr. 21 din 1 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică şi în consecinţă :
Admite apelul declarat de pârâta SC C.E.B. ROMÂNIA SA, SUCURSALA BACĂU, împotriva sentinţei nr. 1188 din 10 decembrie 2009 a Tribunalului Bacău, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, pe care o schimbă în sensul că respinge în întregime acţiunea formulată de reclamanta SC D. SA BACĂU.
Obligă intimata SC D. SA BACĂU să-i achite recurentei SC C.E.B. ROMÂNIA SA, SUCURSALA BACĂU, suma de 9176,10 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3155/2011. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3159/2011. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
