ICCJ. Decizia nr. 3191/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3191/2011
Dosar nr. 16353/306/2009
Şedinţa publică din 19 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1365/C, pronunţată la data de 15 septembrie 2010, secţia comercială şi de contencios administrativ, a Tribunalului Sibiu, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii P.M.M. şi P.I.M., în contradictoriu cu pârâta SC U.A. SA, pe care a obligat-o să le plătească suma de 10.426 RON şi echivalentul în RON, la cursul practicat de Banca Naţională a României la data plăţii efective, al sumei de 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri; suma de 9.154,02 RON şi echivalentul în RON, la cursul practicat de Banca Naţională a României la data plăţii efective, al sumei de 26.340 euro, cu titlu de penalităţi de 1 % pe zi întârziere, cu începere de la data de 1 ianuarie 2008 şi până la data plăţii efective, şi suma de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Spre a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în principal, că accidentul produs pe teritoriul României la data de 20 octombrie 2004 din vina şoferului slovac se instrumentează în conformitate cu legislaţia din România, în vigoare la momentul producerii accidentului, fiind aplicabile, faţă de dispoziţiile contractuale din asigurarea de Carte Verde, dispoziţiile Ordinului nr. 3113 din 28 noiembrie 2003 al O.C.S.A., respectiv Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru anul 2004, care stipulează la art. 10 alin. (1) lit. b) limita maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate la suma de 350.000 RON, care nu este depăşită prin însumarea pretenţiilor reclamanţilor.
Prima instanţă a reţinut că penalităţile de întârziere în cuantum de 1 % pe zi de întârziere sunt datorate de pârâtă în baza art. 46 alin. (1) şi (3) din O.C.S.A. din 28 noiembrie 2003, cu începere de la data de 1 ianuarie 2008, fiind calculate asupra sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri.
Prin încheierea, pronunţată la data de 8 decembrie 2010, aceeaşi instanţă, admiţând cererea reclamanţilor, a dispus îndreptarea erorii materiale din considerentele şi dispozitivul sentinţei comerciale din 15 septembrie 2010 cu privire la procentul penalităţilor de întârziere, respectiv 0,1 % în loc de 1 %, după cum a fost trecut din eroare, constatând că nu se impune niciun fel de modificare a sumelor acordate de instanţă în cuantumul solicitat, cu acest titlu.
Pârâta a formulat apel împotriva sentinţei Tribunalului, iar reclamanţii au formulat apel, atât împotriva sentinţei, cât şi împotriva încheierii Tribunalului din 8 decembrie 2010.
Secţia comercială a Curţii de Apel Alba Iulia, prin Decizia comercială, pronunţată la data de 18 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei Tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în parte, acţiunea precizată, formulată de reclamanţi şi a obligat-o pe pârâtă să plătească acestora suma de 70.000 RON, cu titlu de despăgubiri şi penalităţi de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere aferente sumei de 70.000 RON, începând cu data de 1 ianuarie 2008 şi până la data plăţii efective, menţinând dispoziţiile sentinţei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins apelurile declarate de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de control judiciar a reţinut, cu privire la apelul pârâtei, că este fondat motivul referitor la plafonul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate, faţă de art. 10 alin. (1) lit. b), în conformitate cu care despăgubirea nu poate depăşi 70.000 RON pentru o persoană accidentată, indiferent de numărul persoanelor ce se constituie părţi civile în cauză, greşit interpretate de instanţa de fond.
Instanţa de control judiciar a înlăturat criticile pârâtei referitoare la obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că aceasta nu a acordat efectiv despăgubirea prin consemnarea sumei pe numele reclamanţilor în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 46 alin. (1) din Ordinul nr. 3113/2003 al O.C.S.A., iar simpla susţinere a pârâtei că şi-a manifestat acordul şi disponibilitatea plăţii sumei de 70.000 RON, cu titlu de despăgubiri, nu suspendă curgerea penalităţilor prevăzute de art. 46 alin. (3) din menţionatul ordin şi că pârâta a solicitat, prin întâmpinare, în principal, respingerea pretenţiilor reclamanţilor şi, în subsidiar admiterea acestora, în parte, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ.
Având în vedere cuantumul despăgubirilor stabilit de instanţa de apel la 70.000 RON, s-a respins apelul reclamanţilor prin care s-a criticat cuantumul sumelor reţinute în sarcina pârâtei cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate asupra sumelor stabilite de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri.
Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs atât apelanţii – reclamanţi cât şi apelanta – pârâtă.
Recurenţii – reclamanţi au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., arătând în motivarea recursului că instanţa de apel a reţinut greşit că, în cauză, sunt incidente limitele despăgubirilor aplicabile în cazul daunelor produse prin accidente de autovehicule survenite în anul 2004, stabilite de O.C.S.A. nr. 3113/2003, nesocotind Directiva a II-a europeană ce reglementează limita minimă a despăgubirilor la 350.000 euro/victimă şi prevederile art. 8 din Convenţia tip interbirouri, criticând, deopotrivă, şi încheierea pronunţată de Tribunalul Sibiu la data de 8 februarie 2010, fără a preciza relevanţa acestei critici faţă de Decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Recurenta – pârâtă a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în motivarea recursului că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, cu referire la art. 10 alin. (1) din Normele aprobate prin O.C.S.A. nr. 3113/2003, prin menţinerea obligării sale la plata penalităţilor de întârziere, faţă de acordul său de plată a sumei de 70.000 RON şi a cheltuielilor de judecată la fond, întrucât suma acordată cu acest titlu este inclusă în maximul de despăgubire de 70.000 RON.
Prin întâmpinarea formulată în cauză SC U.A. SA a solicitat respingerea recursului formulat de apelanţii – reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel, apreciind că instanţele au reţinut corect legea aplicabilă în speţă, respectiv O.C.S.A. nr. 3113/2003.
Recursul formulat de apelanţii – reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel este nefondat.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1 şi art. 2, cuprinse în Cartea Internaţională de asigurare auto (Cartea Verde) în baza căreia se solicită despăgubiri, în toate ţările vizitate, Biroul acelei ţări îşi asumă, în privinţa utilizării autovehiculului asigurat, răspunderea unui asigurător conform cu legile privind asigurarea obligatorie în acea ţară, în speţă România, fiind autorizat să rezolve şi să stabilească, în numele asigurătorului, orice pretenţie pentru daune în privinţa răspunderii faţă de terţi, cerute a fi acoperite de legea privind asigurarea obligatorie a acelei ţări.
Având în vedere tipul de asigurare în baza căruia se solicită despăgubiri, precum şi locul de producere al accidentului, se constată că, în speţă, sunt incidente prevederile referitoare la asigurarea de tip Carte Verde, aşa încât, în mod corect s-a reţinut aplicabilitatea prevederilor Ordinului din 28 noiembrie 2003 al O.C.S.A., şi anume Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru anul 2004, înlăturându-se, cu justeţe, atât Directiva a II-a europeană (85/5/CEE), cât şi prevederile art. 3.5 din Regulamentul General al Sistemului Cartea Verde, invocate de reclamanţi, care vizează asigurarea obligatorie R.C.A.
Este de observat că prevederile art. 8 din Convenţia tip interbirouri „Cartea Verde”, care conferă Biroului gestionar competentă exclusivă în toate problemele privind interpretarea prevederilor legale naţionale şi de regularizare a pagubelor, trebuie raportate la dispoziţiile art. 7 din această convenţie care stipulează că „Biroul de gestionare va acţiona în interesul Biroului plătitor ca şi cum el ar fi eliberat poliţa de asigurare şi în conformitate cu legislaţia în vigoare din propria ţară, iar, art. 3 lit. f) din aceeaşi convenţie prevede că responsabilitatea Biroului gestionar trebuie, conform legii din ţara în care s-a petrecut accidentul, să fie acoperită printr-o asigurare ale cărei tradiţii şi limitări sunt conţinute de Poliţa de Asigurare şi sunt permise de acea lege, fiind de remarcat că aceste prevederi nu au constituit temei de drept al cererii de chemare în judecată şi nici nu au fost invocate în susţinerea cererii de apel formulată de reclamanţi.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de apelanţii reclamanţi în cauză, reţinând neîntrunirea cerinţelor prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. şi nedezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., spre a putea fi analizat.
Cu referire la recursul formulat de apelanta – pârâtă, este de remarcat că, în mod judicios, instanţa de apel a respins criticile acestei părţi vizând obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, constatând neîndeplinirea obligaţiei prevăzută la art. 46 alin. (1) din O.C.S.A. nr. 3113/2003, de acordare efectivă a despăgubirii prin consemnarea sumei pe numele reclamanţilor în termen de 20 de zile, făcând o corectă aplicare a prevederilor aliniatului al treilea al acestui articol care stabilesc o penalitate de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere în acordarea despăgubirii, după menţionatul termen legal.
Cum potrivit art. 10 alin. (1) din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă, aprobate prin O.C.S.A. nr. 3113 din 28 noiembrie 2003, despăgubirile acordate de asigurător includ cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, se constată că, prin menţinerea obligaţiei pârâtei la plata cheltuielilor de judecată dispusă de instanţa de fond, instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii legale, inducând astfel incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de apelanta – pârâtă împotriva deciziei nr. 18 din 18 februarie 2011, pronunţată de secţia comercială a Curţii de Apel Iaşi, pe care o va modifica, în parte, în sensul înlăturării obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, dispusă prin sentinţa apelată, menţinând restul dispoziţiilor menţionatei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii P.M.M. şi P.I.M. împotriva deciziei comerciale nr. 18/2011 din 18 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâta SC U.A. SA Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că înlătură obligaţia pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3194/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3185/2011. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
