ICCJ. Decizia nr. 3218/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3218/2011
Dosar nr. 7488/62/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Constată că prin sentinţa civilă nr. 323 din 14 decembrie 2009 Tribunalul Braşov a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul Ş.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 250 din 13 octombrie 1977 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 225/1977, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca executarea pedepsei să se efectueze prin muncă, fără privare de libertate, la unitatea în care acesta era încadrat, iar pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Sentinţa a rămas definitivă prin nerecurare, după cum rezultă din menţiunile făcute pe aceasta.
În baza acestei sentinţe a fost emis mandatul de executare a pedepsei din 24 octombrie 1977.
Martorii audiaţi în cauză au arătat că, ulterior executării pedepsei, reclamantul a schimbat mai multe locuri de muncă, lucrând mai mult ca zilier, „pentru a i se pierde urma", respectiv pentru a nu fi luat în evidenţă şi obligat să se prezinte la încorporare.
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) şi (2), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres şi limitativ, prin enumerare, ce anume infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3), invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective şi care sunt cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, citat mai sus.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracţiunile politice de cele drept comun, distincţia fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul şi scopul făptuitorului la momentul săvârşirii faptei, în sensul că, prin mobilul sau împrejurările săvârşirii, o infracţiune, aparent de drept comun, capătă caracter politic.
Infracţiunea de neprezentare la încorporare era reglementată în Titlul X al C. pen. - Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, Capitolul III - Infracţiuni săvârşite de civili, obiectul juridic al infracţiunilor acolo reglementate fiind relaţiile sociale referitoare şi capacitatea de apărare a ţării.
În raport cu cele ce preced, s-a reţinut că nu se poate aprecia că scopul represiv şi sancţionator al acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă şi mai ales, de raţiuni politice, în condiţiile în care nu numai Statul Român, ci şi alte state, indiferent de forma de organizare şi de ordinea politică au avut sau au reglementări similare, urmărind protejarea suveranităţii statului, fără ca scopul incriminării unor fapte de această natură să îl constituie protejarea unui anumit regim politic.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat cu claritate că singurul motiv pentru care reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare a fost acela de conştiinţă, determinat de convingerile religioase pe care le are în calitate de membru al cultului „M.I.", care interzice adepţilor săi să pună mâna pe armă şi să îmbrace uniforma militară, nici unul dintre martori nerelevând împrejurări de natura celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, respectiv că scopul urmărit de reclamant prin săvârşirea faptei ar fi fost unul dintre acelea prevăzute de acest text de lege, iar reclamantul ar fi avut o atitudine activă în apărarea unor drepturi sau principii încălcate de regimul comunist.
De asemenea, faptul că reclamantul a fost urmărit şi supravegheat de organele de Securitate nu înseamnă, în mod automat, că acesta a suferit o condamnare politică, atâta vreme cât toţi cei care împărtăşeau aceeaşi credinţă erau supravegheaţi de Securitate, chiar şi cei care nu fuseseră condamnaţi penal, în virtutea simplei lor calităţi de membri ai acestui cult, catalogat de regimul comunist ca fiind o sectă.
Concluzionând, s-a reţinut că şi ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a continuat a fi o obligaţie legală pentru cetăţenii români, cu excepţiile prevăzute de lege, dat fiind că, prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul utilitar alternativ pentru cetăţenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme, conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, serviciul militar devenind facultativ abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.
A accepta ideea că simpla săvârşire a infracţiunii de neprezentare la încorporare a fost de natură a atrage, prin sine, o condamnare politică, fără ca reclamantul să dovedească faptul că a desfăşurat activităţi de natura celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, generează cel puţin două consecinţe care nu pot fi acceptate, respectiv: pe de o parte, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare, indiferent de apartenenţa la un cult religios sau atee fiind, indiferent de natura motivelor care le-au determinat să săvârşească fapta, să fi săvârşit o infracţiune politică de natură a atrage o condamnare având acest caracter, iar pe de altă parte, în condiţiile în care serviciul militar a continuat a rămâne obligatoriu şi după data de 22 decembrie 1989, iar neprezentarea la încorporare a continuat a fi incriminată, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare, după această dată, să fi săvârşit infracţiuni de natură politică, ceea ce este în mod evident absurd.
Prin Decizia nr. 58R din 13 mai 2010, Curtea de Apel Braşov a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reţinând în esenţă următoarele:
Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, însă enumera în conţinutul său condamnările care au de drept un conţinut politic.
Condamnarea reclamantului, ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un caracter politic şi nu se circumscrie situaţiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Fapta reclamantului, care din motive de conştiinţă a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu determinat de apartenenţa la organizaţia religioasă „M.I." a fost încadrată juridic în dispoziţiile art. 354 din C. pen.
Întrucât instituirea obligaţiei de exercitare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii fără discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste şi ca atare nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic.
Condamnarea reclamantului pentru infracţiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenenţa la un cult religios ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Condamnarea pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile şi politice, deoarece în perioada respectivă Constituţia garanta atât libertatea conştiinţei, dar prevedea la art. 40 şi obligativitatea serviciului militar. Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ţine de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţie nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei. (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „M.I." a concluzionat că art. 9 din Convenţie, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, hotărârea din 27 octombrie 2009).
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului garantat de dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţia României, întemeindu-se pe o analiză superficială a înscrisurilor depuse în probaţiune şi prin raportare la dispoziţiile deciziei nr. 32/2009 pronunţată într-un recurs în interesul legii ce vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990.
Întrucât Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, făcând trimitere la prevederile art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999 pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă şi întrucât prin Decizia evocată şi reţinută de instanţa de apel în motivarea deciziei atacate este vizată aplicarea unitară a unui alt act normativ (Decretul-Lege nr. 118/1990) şi nu a celui incident cauzei, a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009.
Instanţele fondului ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin raportare la dispoziţiile legale invocate în acţiune - Legea nr. 221/2009, care face trimitere la OUG nr. 214/1999. Potrivit acestor ultime dispoziţii legale, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin normele OUG nr. 214/1999.
Este irelevant că dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţii efectuarea stagiului militar şi că legislaţia comunistă şi postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
În aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei, concluzie ce se desprinde neechivoc din dispoziţiile art. 1 alin. (3) din lege.
Prin dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenţia legiuitorului în acest sens rezultând şi din expunerea de motive a actului normativ de reparaţie.
Fapta imputată reclamantului a vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie - dreptul de a-şi exercita liber cultul religios, fiind consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa reţinerii încălcării unei obligaţii cetăţeneşti ce nu crea nici un fel de pericol ei, în mod artificial, era considerată a aduce atingere capacităţii de apărare a ţării. Această apreciere teoretică şi practică a faptei reţinută în sarcina sa raportat la elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, nu reprezintă altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase, ceea ce face ca aceasta să se înscrie în categoria infracţiunilor vizate de textul art. 2 din OUG nr. 214/1999, iar condamnarea pentru săvârşirea sa în categoria celor cuprinse în câmpul de aplicaţiune al Legii nr. 221/2009, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase echivalând cu oponenţa împotriva principiilor statului comunist totalitar.
A solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul nu este fondat.
Susţinerea reclamantului potrivit căreia i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare justificat de soluţionarea cauzei în raport de probaţiunea administrată, în lipsa indicării acestora (a probelor considerate a fi pertinente), nu poată fi primită.
Nu se poate reproşa instanţei de apel, sub forma unei critici deduse judecăţii în recurs, că nu a supus dezbaterii o cerere pe care partea însăşi nu a formulat-o.
Referitor la pretinsa invocare în motivarea soluţiei a deciziei nr. 32/2009 dată într-un recurs în interesul legii, vizând aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, se constată, din verificarea hotărârii atacate, că instanţa de apel s-a raportat exclusiv la dispoziţiile legale invocate în cauză şi jurisprudenţa europeană relevantă, critica plasându-se dincolo de considerentele hotărârii recurate, dovedindu-se a fi exclusiv formală.
Însă, în speţă, asemenea hotărâri evocate, se pune aceeaşi problemă, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conştiinţă religioasă determinat de apartenenţa la Organizaţia Religioasă M.I.), în condiţiile în care, la fel ca şi în situaţia Decretului-Lege nr. 118/1990, noul act normativ Legea nr. 221/2009 - nu conţine o definire a acestei fapte ca fiind infracţiune de natură politică.
Pentru identitate de raţiune, situaţia premisă fiind aceeaşi, soluţia instanţei nu poate fi diferită de interpretarea dată prin Decizia evocată.
Refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării, indiferent de natura regimului politic, context în care o atare conduită nu poate fi considerată ca o manifestare de protest sau ca act de rezistenţă faţă de orânduirea de la acea vreme.
Faptul că obligaţia de satisfacere a stagiului militar funcţiona faţă de toţi cetăţenii apţi să-l efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se şi în legislaţia altor state, constituie un argument suplimentar că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligaţii nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.
Dimpotrivă, astfel cum au reţinut şi instanţele fondului, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Justificat, în speţă, nu a fost reţinută nici incidenţa, ipotezei reglementată de textul art. 2 din OUG nr. 214/1999, întrucât infracţiunea de neprezentare la încorporare nu poate fi asimilată celor politice în accepţiunea normei legale evocate. În perioada amintită era garantată constituţional libertatea de conştiinţă, fiind însă prevăzută totodată şi obligativitatea serviciului militar, astfel încât condamnarea pentru o infracţiune reglementat de normele penale de drept comun, nu poate constitui o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Restrângerea libertăţii de conştiinţă în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu nu poate echivala, cum eronat susţine reclamantul, cu oponenţa neechivocă faţă de principiile statului totalitar comunist, cu consecinţa caracterului politic al condamnării pentru o atare faptă, ci este corespunzătoare regimului de drept comun al faptei penale şi consecutiv al pedepsei aplicate pentru săvârşirea acesteia.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ş.V. împotriva deciziei nr. 58R din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, de minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3220/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3214/2011. Civil → |
|---|
