ICCJ. Decizia nr. 3211/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3211/2011
Dosar nr. 8595/2/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 5 aprilie 2007, contestatorul D.C.G. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 6588/2006 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti în baza Legii nr. 10/2001, prin care i s-au acordat despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 3, ce nu mai poate fi restituit în natură, deoarece pe terenul în cauză a fost edificat un bloc pentru locuinţe.
Prin sentinţa civilă nr. 702 din 11 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis contestaţia, a anulat dispoziţia atacată şi a obligat intimatul să emită o nouă dispoziţie privind acordarea de măsuri reparatorii constând în terenul situat în Bucureşti, sectorul 3, în suprafaţă de 357,71 mp, aflat în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că terenul situat în Bucureşti, a aparţinut părinţilor contestatorului (D.C. și H.), că în prezent acesta este imposibil de restituit în natură fiind afectat de construcţia unui bloc.
S-a reţinut totodată, că pentru terenul situat pe str. I., solicitat a fi atribuit în compensare, nu sunt prevăzute investiţii aprobate prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, astfel încât acesta poate face obiectul măsurii reparatorii solicitate de către contestator.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
În motivare, a arătat că dispoziţia contestată a fost emisă pe baza actelor depuse la dosarul de notificare, nota de reconstituire şi referatul Comisiei interne. Conform acestor acte, s-a constatat imposibilitatea de restituire în natură a imobilului - teren situat în Bucureşti, ca urmare a afectării în totalitate a acestuia, respectiv pe terenul în litigiu s-a edificat un bloc de locuinţe.
În consecinţă, în mod corect apelanta a emis dispoziţia de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Potrivit prevederilor art. 1 pct. 1 alin. (5) din OUG nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii: „Primarii (...) au obligaţia să afişeze lunar (...) un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare".
Faţă de aceste dispoziţii şi de nota nr. 47 din 05 februarie 208 emisă de Primarul General, din care rezultă că nu dispune momentan de bunuri şi/sau servicii care pot fi acordate în compensare, s-a arătat că este corectă soluţia dată prin dispoziţia atacată, iar nu cea adoptată prin sentinţa de primă instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 749 A din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins contestaţia împotriva dispoziţiei ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că acordarea unor bunuri în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, este dublu condiţionată, de oferta, în măsura posibilităţii, din partea unităţii deţinătoare şi, pe de altă parte, de acordul persoanei îndreptăţite.
În cauză, unitatea deţinătoare nu şi-a dat acordul în acest sens, nepropunând o astfel de măsură reparatorie, potrivit procedurii speciale prevăzute de art. 1 alin. (2) şi (3), art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care impune „oferirea" de bunuri sau servicii de către unitatea deţinătoare şi acceptul persoanei îndreptăţite.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de către contestatorul D.C.G. a fost admis prin Decizia nr. 6276 din 03 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza fiind trimisă spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel a reţinut corect că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este prioritară aceleia a acordării despăgubirilor în condiţiile legii speciale; că, alegerea măsurilor reparatorii trebuie să se facă întotdeauna în ordinea stabilită de legiuitor, iar posibilitatea efectivă a acordării măsurii în compensare presupune existenţa bunurilor în domeniul privat al entităţii deţinătoare şi disponibilitatea acestora.
În cauză, instanţa era datoare, înainte de a proceda la compensarea imobilului proprietatea reclamantului, să verifice dacă acest din urmă imobil există în materialitatea sa, să-l poziţioneze în spaţiu, ţinând seama că în prezent figurează fără adresă poştală, să stabilească dimensiunile acestuia şi dacă acest bun se află în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti, dacă este disponibil, în sensul că nu este folosit şi necesar activităţii curente a municipalităţii şi dacă este susceptibil de a fi înscris în tabelul menţionat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Cu ocazia rejudecării, a fost completat probatoriul, fiind administrată proba cu înscrisuri (îndeosebi, adrese, adeverinţe emanând de la Consiliul local sector 3 sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, precum şi contractul de schimb încheiat în anul 2009), pentru lămurirea situaţiei juridice a imobilului – teren a cărui atribuire în compensare, ca măsură reparatorie, s-a solicitat.
Reevaluând toate probele administrate în cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat Decizia nr. 316/A din 17 mai 2010, prin care a admis apelul declarat de Municipiul Bucureşti şi în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii contestaţiei ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut – cu respectarea deciziei de casare şi a dispoz. art. 315 C. proc. civ. - că îi revine sarcina de a stabili dacă în fapt sunt întrunite condiţiile acordării măsurii reparatorii prin compensare, respectiv, dacă terenul în suprafaţă de 357,71 mp, situat în Bucureşti, se află în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti, dacă este disponibil, în sensul că nu este folosit şi necesar activităţii curente a Municipiului Bucureşti şi dacă este susceptibil de a fi înscris în tabelul menţionat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, s-a constatat că, potrivit adresei nr. 1687 din 31 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - până la data respectivă, pentru imobilul în discuţie nu figura cerere de restituire în natură, iar conform adresei nr. 7587 din 9 martie 2006 emise de Municipiul Bucureşti - Primăria Sector 3, terenul aparţinea domeniului privat al Municipiului Bucureşti şi era în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, iar în baza legilor fondului funciar, nu fusese revendicat. Potrivit adresei nr. 515/309 din 14 martie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia de Investiţii, nu erau prevăzute investiţii care să afecteze terenul situat la adresa menţionată, iar conform adresei nr. 1690 din 31 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Serviciul Instanţe Civile şi contencios Administrativ, până la data redactării adresei nu figura niciun proces cu privire la acest imobil.
În acelaşi timp s-a reţinut însă, că prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 110 din 6 martie 2008, s-a aprobat schimbul de proprietăţi între terenul în suprafaţă de 184 mp situat în sector 3, proprietatea SC M.S. SA şi terenul în suprafaţă de 352,67 mp situat în sector 3, proprietate privată a Municipiului Bucureşti. Ulterior, prin contractul de schimb autentificat sub nr. 409 din 6 august 2009 de notar public C.R., Municipiul Bucureşti a transmis către SC M.S. SA, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 352,67 mp situat în Bucureşti, sector, având nr. cadastral 11583, înscris în cartea funciară 87622 a localităţii Bucureşti, Sector 3.
Ca atare, s-a constatat că, începând cu data de 6 august 2009, imobilul solicitat în compensare nu se mai regăseşte în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti, ceea ce constituie un impediment în prezent în calea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care ar urma să consfinţească transferul dreptului respectiv în patrimoniul intimatului contestator.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte cererea formulată de către intimatul contestator, de constatare pe cale incidentală a nulităţii absolute a contractului de schimb, Curtea a reţinut că, în principiu, instanţa poate constata, însă exclusiv în considerente, că un act juridic este lovit de nulitate şi fără a fi învestită cu un capăt de cerere distinct cu un astfel de obiect.
Un asemenea procedeu nu ar avea nicio eficienţă în cauză, deoarece condiţia necesară pentru admiterea acţiunii este reintrarea efectivă a bunului în patrimoniul copermutantului Municipiul Bucureşti. Or, prin hotărârea judecătorească pronunţată în cauză nu s-ar putea produce o repunere a părţilor din contractul de schimb în situaţia anterioară, întrucât efectul substanţial al hotărârii conduce la o modificare a situaţiei juridice numai între părţi.
De asemenea, la constatarea pe cale incidentală a nulităţii contractului de schimb, chiar fără a produce vreun efect faţă de terţul SC M.S. SA, se opune un principiu de drept procesual civil cu forţă juridică superioară, respectiv principiul contradictorialităţii, în temeiul căruia acesta trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la aspectele invocate de către intimatul contestator.
Decizia a fost atacată cu recurs de către contestatorul D.C.G., care a susţinut nelegalitatea soluţiei sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) respectiv, a dispoz. art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care obligă entitatea învestită cu soluţionarea notificării, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, să acorde persoanei îndreptăţite bunuri sau servicii.
Întrucât în faţa instanţei de apel, la momentul rejudecării dispuse pentru a se verifica dacă terenul solicitat spre restituire îndeplineşte condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pârâtul a învederat că a înstrăinat terenul, reclamantul a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea actului de înstrăinare, prevalându-se de dispoz. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
- Potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, iar în cauză, nulitatea contractului de schimb a fost invocată de către reclamant ca apărare de fond, instanţa reţinând greşit că a fost invocată pe cale incidentală.
În situaţia invocării nulităţii pe calea unei apărări, aprecierea asupra acesteia se face doar în considerentele hotărârii, nu şi în dispozitiv, ceea ce înseamnă că, instanţa observând că actul juridic este lovit de nulitate, nu îi va da eficienţă şi în consecinţă, va respinge cererea sau apărarea întemeiate pe un asemenea act juridic.
Această regulă, înscrisă cu valoare de principiu în art. 5 C. civ., a fost nesocotită de instanţă, care a dat eficienţă juridică unui act lovit de nulitate absolută.
- Ca urmare a constatării nulităţii absolute, contractul de schimb este considerat inexistent, fiind posibilă acordarea terenului în compensare, neavând relevanţă, aşa cum a reţinut instanţa de apel, reintrarea bunului în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
De asemenea, pentru acordarea terenului în compensare nu are nicio relevanţă repunerea în situaţia anterioară a părţilor din contractul de schimb, acest aspect privind exclusiv raportul juridic dintre Municipiul Bucureşti şi SC M.S. SA.
- Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, atât valoarea terenului, cât şi valoarea construcţiilor demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă, determinată conform standardelor internaţionale de evaluare, iar pentru estimarea unei asemenea valori de piaţă se folosesc mai multe metode.
Validând expertiza de evaluare pe baza unor metode străine de standardele internaţionale, instanţa de apel a nesocotit art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora potrivit următoarelor considerente:
- Susţinând greşita soluţionare a cererii de acordare a unui teren în compensare, recurentul pretinde nesocotirea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi de asemenea, a prevederilor art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ care obligă unitatea deţinătoare, atunci când restituirea în natură a bunului nu este posibilă, să acorde, în compensare, bunuri ori servicii.
În privinţa dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se constată, faţă de conţinutul articolului, că sancţiunea nulităţii absolute intervine atunci când, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, au avut loc „înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi".
Rezultă că este vorba despre o indisponibilizare legală a bunurilor cu scopul îndeplinirii obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar, câtă vreme textul de lege face referire la imobile notificate în sensul prezentei legi.
Or, în înţelesul art. 22 din Legea nr. 10/2001, care defineşte conţinutul notificării, persoana îndreptăţită la restituirea bunului, ca măsură reparatorie directă, în natură, trebuie să indice elementele de identificare a bunului imobil solicitat.
În privinţa măsurilor reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii, acordarea lor se face de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării [art. 1 alin. (2) şi (3)], în condiţiile obligării acestor entităţi de a afişa lunar bunurile disponibile [art. 1 alin. (5)] existând bineînţeles, posibilitatea pentru instanţă de a cenzura pe cale judiciară refuzul abuziv de includere a unui bun pe o asemenea listă.
Rezultă că sunt reglementări legale diferite pentru acordarea măsurilor reparatorii în natură şi respectiv, prin echivalent şi că dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, atunci când sancţionează cu nulitatea nerespectarea obligaţiei de indisponibilizare a bunurilor din patrimoniul unităţilor deţinătoare, au în vedere bunurile ce au făcut obiectul notificării foştilor proprietari, a căror restituire în natură aceştia au solicitat-o.
În speţă, terenul pretins de către reclamant nu a aparţinut acestuia, ci a fost solicitat ca măsură reparatorie prin echivalent (atribuire în compensare) astfel încât nu intră sub incidenţa art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
De acea, este lipsită de relevanţă juridică susţinerea recurentului referitoare la modalitatea în care a dedus judecăţii aspectul privitor la nulitatea contractului de schimb (pe cale de apărare de fond, care este de fapt, cum corect a apreciat instanţa de apel, o manieră incidentală de a supune un aspect judecăţii, atunci când nu se solicită să se pronunţe nulitatea, ci doar indirect, să fie lipsit actul de efectele sale), câtă vreme, fiind în afara ipotezei normei legale menţionate, actul nu poate fi apreciat ineficient juridic.
- Având de verificat dacă bunul este disponibil şi dacă poate fi acordat în compensare, chiar în condiţiile în care nu a fost inclus în tabelul care trebuia întocmit de primar conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat corect că imobilul a ieşit din patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale prin efectul unui contract de schimb şi drept urmare, nu mai poate face obiectul unei măsuri compensatorii.
- Este eronată susţinerea recurentului conform căreia n-ar avea nicio relevanţă reintrarea efectivă a bunului în patrimoniul Municipiului Bucureşti, fiind suficient ca dreptul de proprietate să se regăsească în patrimoniul acestuia, pentru că reclamantul ar avea la îndemână alte instrumente juridice pentru a recupera bunul de la terţi.
Pe de o parte, atâta vreme cât contractul de schimb nu este ineficient din punct de vedere juridic, în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale nu poate reintra nici dreptul de proprietate, nici bunul asupra căruia poartă acesta.
Pe de altă parte, în sistemul Legii nr. 10/2001 este unitate deţinătoare şi ca atare, obligată la restituirea bunului sau la acordarea de măsuri în compensare, entitatea cu personalitate juridică ce are bunul în patrimoniu, situaţie în care intimatul nu se mai află, raportat la bunul solicitat de către contestator.
- Este de asemenea, greşită, aprecierea recurentului în sensul lipsei de relevanţă a revenirii la situaţia anterioară contractului de schimb pentru a face posibilă măsura compensării.
Numai în ipoteza în care o astfel de situaţie ar fi putut fi restabilită – ceea ce în absenţa nulităţii contractului de schimb nu se poate însă realiza – intimatul ar fi redevenit entitate deţinătoare a bunului şi ar fi putut fi obligat la acordarea imobilului în compensare.
Altminteri, o asemenea obligaţie nu poate fi pusă în sarcina unei societăţi comerciale, parte în contractul de schimb, întrucât aceasta nu îndeplineşte cerinţele art. 21 din Legea nr. 10/2001 (societate la care statul să fie acţionar sau asociat majoritar) pentru a putea fi considerată, la rândul ei, unitate deţinătoare, căreia, ca succesor cu titlu particular al deţinătorului iniţial să-i revină obligaţia acordării măsurii compensatorii.
- Aspectele învederate prin motivele de recurs cu privire la stabilirea valorii de piaţă a imobilului conform standardelor internaţionale şi la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, sunt lipsite de pertinenţă faţă de soluţia adoptată de instanţă.
Astfel, instanţa a avut de analizat, conform limitelor învestirii acesteia, dacă este posibilă acordarea unui teren în compensare, iar nu de stabilit care este valoarea imobilului ce nu poate fi restituit în natură (întrucât este afectat de un bloc de locuinţe).
Ca atare, nepronunţându-se asupra unei valori care să înlocuiască imobilul imposibil de restituit, criticile recurentului în sensul că nu au fost respectate metodele de calcul pe baza cărora să se determine valoarea conformă standardelor internaţionale, sunt străine judecăţii din apel.
Pentru toate considerentele expuse anterior, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.C.G. împotriva deciziei nr. 316A din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3216/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3207/2011. Civil → |
|---|
