ICCJ. Decizia nr. 3216/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3216/2011
Dosar nr.1947/3/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată de reclamanţii M.M., M.F. şi M.V. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 337 mp situat în sector 3 şi, în subsidiar, acordarea de despăgubiri la valoarea actualizată a imobilului.
In motivarea cererii s-a arătat că autorii reclamanţilor, M.M. şi M. au dobândit imobilul, teren şi construcţie, în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 9190 din 9 octombrie 1967, iar ulterior, în anul 1980 construcţia a fost înstrăinată numitei M.F., terenul aferent fiind preluat de stat conform art. 30 din Legea nr. 58/1974. Reclamanţii nu au primit despăgubiri la preluarea terenului şi nu au depus notificare potrivit Legii 10/2001.
In drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 al Protocolului 1 adiţional la CEDO şi art. 136 alin. (5) din Constituţie.
Prin sentinţa civilă 10374 din 29 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti s-a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare cu motivarea că pentru terenul în litigiu sunt aplicabile dispoziţiile legilor speciale de reparaţie.
Prin Decizia nr. 527 R din 21 martie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis recursul reclamanţilor şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă de fond pentru rejudecare reţinând că acţiunea în revendicare este admisibilă întrucât nu este exclusă de legile speciale de reparaţie, iar respingerea ca inadmisibilă a acţiunii încalcă accesul liber la o instanţă şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din CEDO.
In rejudecare după casare, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 9296 din 17 octombrie 2008, în raport de valoarea de peste 5 miliarde a obiectului cererii, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 347 din 11 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, acţiunea precizată s-a respins ca neîntemeiată.
In considerente instanţa de fond a luat act că reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul menţinerii doar a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor întrucât imobilul nu se poate restitui în natură.
Instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 480-481 C. civ. nu se pot acorda despăgubiri.
Mai mult, din adresa depusă la fila 28 a primului dosar de fond a rezultat că la preluarea imobilului au fost acordate despăgubiri conform HCM 1676/1959 pe numele M.M., iar acordarea despăgubirilor la valoarea actualizată a imobilului teren nu se poate obţine decât potrivit dispoziţiilor Legii 10/2001.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii precizând că în speţă au solicitat doar suprafaţa de 337 mp teren care a fost preluată de stat, iar prin respingerea cererii nu mai pot obţine nici o reparaţie pentru preluarea imobilului.
Întrucât la data de 14 mai 2009 reclamanta M.M. a decedat, în cauză au fost menţinuţi ceilalţi doi reclamanţi, în calitate de descendenţi conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 73 din 1 septembrie 2009 emis de BNP S.F.
Prin Decizia nr. 333 A din 25 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis apelul reclamanţilor, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii în solidar la plata despăgubirilor în cuantum de 118.162,31 Euro, în echivalent în lei, la cursul de la data plăţii pentru terenul de 337 mp.
In considerentele deciziei s-a reţinut că în urma exproprierii imobilului M.F. a primit despăgubiri în sumă de 80.000 lei fără a se cunoaşte dacă acestea au fost acordate şi pentru terenul aferent construcţiei. De asemenea, M.F. a formulat cerere de acordare de despăgubiri pentru teren. În temeiul Legii 18/1991, care a fost respinsă prin dispoziţia nr. 1550/2003 a Primăriei Municipiului Bucureşti.
In cauză a fost efectuat un raport de expertiză de identificare şi evaluare a terenului care a concluzionat că în prezent terenul are o suprafaţă de 209 mp şi o valoare de circulaţie de 73.404,39 Euro. Obiecţiunile formulate de reclamanţi au fost respinse.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în primul dosar de fond instanţa a concluzionat că acest pârât are calitate procesual pasivă întrucât terenul a fost preluat de stat de la foştii proprietari.
Întrucât terenul este afectat în integralitate de sistematizarea zonei şi nu se poate restitui în natură instanţa a reţinut că, faţă de această împrejurare acţiunea în revendicare se transformă într-o acţiune în despăgubiri compensatorii calculate la valoarea de circulaţie calculată de expertul numit în cauză şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata acestei despăgubiri.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii şi pârâţii.
Reclamanţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit instanţa de apel a ordonat nouă expertiză cu aceleaşi obiective ca cea efectuată în fond prin care s-a redus cuantumul despăgubirilor. Evaluarea despăgubirilor trebuia să se realizeze în raport de data introducerii acţiunii conform expertizei efectuate în cursul judecăţii de fond.
Pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General a formulat recursul în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. învederând lipsa capacităţii de folosinţă a acestei părţi şi lipsa calităţii procesuale pasive. De asemenea, instanţa nu a stabilit dacă terenul este parţial restituibil în natură în condiţiile în care expertul în construcţii care a efectuat expertiza din apel a concluzionat că pentru analiza posibilităţii restituirii în natură este necesară o expertiză în specialitatea topo. A mai susţinut că în mod greşit s-a dispus obligarea pârâţilor în solidar la plata despăgubirilor din moment ce terenul a trecut în proprietatea statului şi, ca atare, doar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice poate să le acorde.
In motivarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa s-a pronunţat şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român care nu a fost invocată în apel, că, în mod greşit acţiunea în revendicare a fost transformată într-o acţiune în despăgubiri, în condiţiile în care despăgubirile se puteau cere doar în baza Legii 10/2001 şi că Statul Român nu poate fi obligat la plata despăgubirilor pentru că acestea au fost acordate autorului reclamanţilor la preluarea terenului în proprietatea statului.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale aplicate, Curtea constată următoarele.
Susţinerea reclamanţilor privind greşita omologare a expertizei efectuate în apel vizează modalitatea de apreciere a probelor şi nu se poate încadra în nici unul dintre punctele 1-9 ale art. 304 C. proc. civ., ci eventual în punctul 10 al aceluiaşi articol, care a fost abrogat prin Legea 219/2005.
Obligaţia părţii de a arăta pe care din motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. îşi întemeiază recursul, precum şi dezvoltarea acestor motive, este instituită sub sancţiunea nulităţii prin dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
În consecinţă, în măsura în care recursul este nemotivat ori atunci când aspectele invocate nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de lege, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate.
Faţă de aceste aspecte se va constata nulitatea recursului reclamanţilor.
Recursurile declarate de pârâţi sunt fondate pentru considerentele care succed.
Primăria Municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Astfel, din punct de vedere juridic, potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, sunt persoane juridice de drept public comunele, oraşele, municipiile, judeţele, adică unităţile administrativ teritoriale.
Aceste persoane juridice pot sta în justiţie prin reprezentanţii lor legali, primarii şi prefecţii, conform art. 67 alin. (1) din Legea 215/2001 şi art. 87 pct. 2 C. proc. civ.
De asemenea, art. 77 din Legea nr. 215/2001 prevede că primăria este o structură funcţională cu activitate permanentă, fără personalitate juridică, neavând capacitate de folosinţă şi de exerciţiu, motiv pentru care nu poate sta în justiţie în nume propriu.
Ca atare, neputând sta în proces, Primăria Municipiului Bucureşti nu poate fi obligată alături de celălalt pârât la plata despăgubirilor către reclamanţi.
Datorită lipsei calităţii procesuale această pârâtă nu mai poate formula critici pe fondul cauzei, motiv pentru care nu se vor mai analiza celelalte aspecte din motivarea recursului său.
In ce priveşte prima critică inserată în motivarea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este de menţionat că în cadrul soluţionării căii devolutive de atac a apelului instanţa de control judiciar poate să abordeze fondul litigiului sub toate aspectele. Totuşi, caracterul devolutiv al apelului este mărginit de două reguli: atât cât s-a judecat în fond se judecă şi în apel şi atât devoluează instanţa de apel cât s-a cerut de partea apelantă.
Pe temeiul principiului disponibilităţii partea apelantă poate să atace doar anumite chestiuni care o interesează. In speţă însă, reclamanţii apelanţi nu au invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici intimaţii pârâţi, astfel încât pronunţându-se asupra acestei excepţii instanţa a depăşit limitele cu care a fost investită.
Se vor reţine şi celelalte critici din motivarea acestui recurs.
Prin cererea precizatoare a acţiunii formulată în al doilea ciclu procesual reclamanţii şi-au menţinut doar capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor la valoarea terenului întrucât din probele administrate a rezultat că imobilul nu se poate restitui în natură.
Acest capăt de cerere a fost întemeiat tot pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Acţiunea în revendicare astfel cum este reglementată de codul civil are ca scop întoarcerea unui bun în patrimoniul proprietarului de drept. Intr-o astfel de acţiune se tinde a se stabili, deci, dacă dreptul la restituirea în natură a bunului invocat de reclamant există sau nu, iar posibilitatea transformării în dezdăunări există doar dacă bunul a pierit sau în condiţiile legii speciale.
Acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii speciale nr. 10/2001, presupunea ca reclamanţii să fi urmat procedura instituită de acest act normativ pentru a beneficia de o astfel de reparaţie.
Pe de altă parte, reclamanţii nu au dovedit dacă în patrimoniul lor se mai regăseşte un drept de proprietate actual asupra terenului şi nici existenţa vreunui drept de creanţă în despăgubiri faţă de Statul Român pe care să-l valorifice pe calea dreptului comun, fără să fie nevoie de urmarea procedurii speciale.
In speţă, reclamanţii nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană care să-i îndreptăţească la obţinerea de despăgubiri pe calea acţiunii promovate. Ei nu au obţinut o confirmare a dreptului lor de proprietate şi nu au nici un interes patrimonial corespunzător unui drept de creanţă, câtă vreme nu au urmat procedura legii speciale care dădea dreptul la valorificarea pretenţiilor pentru imobilul preluat abuziv.
Or, înlăturarea prevederilor legii speciale, conform deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este posibilă în măsura în care partea deţine deja un bun, nemaifiind nevoită să urmeze o procedură specială pentru valorificarea acestuia.
Contrar considerentelor deciziei din apel, prin hotărârea intermediară pronunţată în cauză, respectiv Decizia nr. 527/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, nu s-a tranşat chestiunea inaplicabilităţii în speţă a Legii 10/2001, ci s-a reţinut că, în ipoteza aprecierii preluării abuzive a imobilului, netransmiterea notificării şi incidenţa art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001 ar însemna îngrădirea accesului la justiţie.
Argumentarea instanţei a vizat îngrădirea dreptului la un proces echitabil, fără să tranşeze, însă, dacă reclamanţii deţin sau nu un bun, făcându-se o simplă referire, conform căreia sancţionarea netransmiterii notificării ar fi însemnat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la CEDO, apreciere valabilă însă, dacă pe acest din urmă aspect se analiza de unde rezultă existenţa dreptului de creanţă în patrimoniul părţilor, pentru ca aceştia să-l valorifice pe calea dreptului comun.
Astfel cum s-a arătat anterior, simpla speranţă de a redobândi un bun sau valoarea de înlocuire a acestuia nu echivalează cu deţinerea unui titlu, aşa încât nici acţiunea în revendicare promovată nu se poate transforma în dezdăunări (în absenţa unui bun în sensul Convenţiei şi al jurisprudenţei europene, anterior sesizării instanţei).
Pentru aceste considerente se impune admiterea recursurilor declarate de pârâţi şi modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii M.F. şi M.V. împotriva deciziei nr. 333 A din 25 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursurile declarate de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii pe care o modifică în tot în sensul că respinge apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 347 din 11 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3245/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3211/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
