ICCJ. Decizia nr. 3252/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3252/2011
Dosar nr. 48966/3/2005
Şedinţa publică din 7 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 22 din 11 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Fondul Proprietatea; a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. împotriva pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Fondul Proprietatea SA, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Autorităţii pentru Valorificarea Activele Statului, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificare Activelor Statului; a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri în echivalent pentru cota de 13/16 din imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, sector 4, compus din teren în suprafaţă de 633,19 mp, identificat prin raportul de expertiză nr. 7315/2008 efectuat de expert tehnic I.I. şi construcţie: corp A (suprafaţă construită la sol de 132,56 mp desfăşurată de 265.12 mp), corp B (suprafaţă construită la sol de 285,72 m şi desfăşurată de 493,35 mp) şi cabină portar - suprafaţă construită de 8,84 mp, identificată prin raportul de expertiză nr. 5819/2008 efectuat de expert tehnic V.V., conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a obligat pârâta A.V.A.S. să plătească reclamantei suma de 2.708 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, la data de 29 decembrie 2005, reclamanta S.C. a chemat în judecată pârâţii Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanţelor Publice şi Fondul Proprietatea, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că este îndreptăţită la a i se restitui imobilul-teren şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 4, sau de a fi despăgubită conform procedurilor legale.
Cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesual pasive invocate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Fondul Proprietatea S.A., tribunalul a reţinut temeinicia acestora, raportat la următoarele considerente:
Obiectul prezentei cereri de chemare în judecată îl reprezintă stabilirea dreptului reclamantei la restituire în natură sau la despăgubire, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4.
Or, având în vedere că s-a solicitat soluţionarea pe fond a notificării, calitate procesual pasivă nu ar putea avea decât unitatea deţinătoare sau instituţia implicată în procesul de privatizare al unităţii deţinătoare.
Fondul Proprietatea S.A., entitate destinată realizării plăţilor prin echivalent a despăgubirilor, este parte a unei proceduri ulterioare stabilirii dreptului la despăgubire, procedura stabilită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 putând face obiectul unei contestaţii în faţa curţii de apel - secţia de contencios şi nu obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut lipsa sa de calitate, faţă de aceleaşi dispoziţii legale menţionate mai sus.
Având în vedere şi faptul că reclamanta a solicitat expres ca măsurile reparatorii să fie stabilite conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, tribunalul a respins acţiunea formulată împotriva acestor pârâte pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a fost respinsă cu motivarea că obiectul cererii de chemare în judecată este unul complex, şi nu priveşte doar restituirea în natură a imobilului, ci şi stabilirea dreptului la despăgubire în oricare din formele legale.
Prin urmare, întrucât pârâta este instituţia implicată în privatizarea unităţii deţinătoare, aşa cum s-a reţinut şi cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 725 din 21 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, excepţia lipsei calităţii pasive a acestei pârâte a fost respinsă, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte primul aspect care trebuie dovedit de reclamantă în prezenta cauză, respectiv cel al calităţii de persoane îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că prin notificarea nr. 4637 din 08 octombrie 2001, formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, notificatorii C.M. şi C.C. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 4, imobil ce a aparţinut numiţilor C.M. şi lui C.D.; că pârâtul nu a respectat termenul legal de 60 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării, astfel că tribunalul este competent să soluţioneze pe fond cererea de restituire în natură şi/sau despăgubiri formulată de reclamantă, având în vedere şi dispoziţiile deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii.
Cu privire la calitatea autorilor D. şi M.C. de proprietar la data naţionalizării pentru imobilul sus-menţionat, tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut această dovada, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi art. 22 alin. (1) din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/200, cu actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 24207 din 08 octombrie 1924 (fila 107 dosar fond), pentru suprafaţa de teren de 488 mp şi cu actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 26498 din 15 ianuarie 1936, pentru suprafaţa de 224 mp.
Imobilul în litigiu, format din teren şi construcţii, proprietatea autorilor C.D. şi M., a trecut abuziv în proprietatea statului, fiind preluat în baza Legii nr. 119/1948, aşa cum rezultă din procesul - verbal încheiat la data de 12 iunie 1948.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 2116/1993 (fila 133 dosar fond) moştenitorii defunctului C.D. sunt: C.M., soţie supravieţuitoare, cu o cotă de 1/4 din masa succesorală şi C.C., în calitate de fiu, cu o cotă de 3/4 din masa succesorală.
Întrucât în masa succesorală s-ar fi regăsit doar cota de 1/2 din imobilul situat în Bucureşti, sector 4, cealaltă cotă de 1/2 aparţinând soţiei C.M., conform art. 30 C. fam., s-a reţinut că în ceea ce priveşte acest imobil, după decesul lui D.C., coproprietari au rămas C.M. - cu o cotă de 5/8 din imobil şi C.C. - cu o cotă de 3/8.
Conform certificatului de moştenitor nr. 2/2002, emis de pe urma defunctului C.C., moştenitorii acestui defunct sunt: C.M. - mama cu o cotă de 1/2 din masa succesorală şi C.M. - soţie supravieţuitoare cu o cotă de 1/2 din masa succesorală.
Întrucât în masa succesorală s-ar fi regăsit cota de 3/8 menţionată mai sus din imobilul situat în Bucureşti, sector 4, tribunalul a reţinut că, la decesul acestui defunct, C.M. - mama a dobândit 3/16 din imobil, iar C.M. - soţia a dobândit tot 3/16 din imobil.
Aşadar, soţia defunctului C.D. şi mama defunctului C.C. deţinea 13/16 din imobil, iar C.M. - soţia defunctului C.C. deţinea 3/16 din acelaşi imobil.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 39/2004, unica moştenitoare a defunctei C.M., decedată la data de 26 decembrie 2003, este reclamanta S.C.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că reclamanta S.C. este îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 doar pentru cota de 13/16 din imobilul situat în Bucureşti.
S-a mai reţinut, că reclamanta nu ar putea invoca prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, deoarece ea ar fi putut beneficia de măsuri reparatorii pentru întreg imobilul doar în situaţia în care C.C. nu ar fi formulat notificare, or, atâta timp cât acesta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, moştenitoarea sa C.M., soţia supravieţuitoare, îşi păstrează dreptul la măsuri reparatorii pentru cota de 3/16 din imobil.
Prin urmare, tribunalul a constatat că reclamanta a dovedit preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 633,19 mp, identificat prin raportul de expertiză nr. 7315/2008 efectuat de expert tehnic I.I. şi construcţie: corp A suprafaţă construită la sol de 132,56 mpşi desfăşurată de 265,12 mp, corp B (suprafaţă construită la sol de 285,72 mp şi desfăşurată de 493,35 mp), şi cabină portar - suprafaţă construită de 8,84 mp, identificată prin raportul de expertiză nr. 5819/2008 efectuat de expert tehnic V.V., precum şi calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru cota de 13/16 din acest imobil.
Cu privire la cererea privind restituirea în natură a imobilului sus-menţionat, s-a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, nefiind întrunite condiţiile art. 21 din aceeaşi lege, şi, prin urmare, reclamanta era îndreptăţită doar la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent şi nu la restituire în natură, deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu nu era deţinut de o societate comercială la care statul să fi fost acţionar sau asociat majoritar sau minoritar, cu respectarea condiţiei ca valoarea bunului să fie mai mică decât valoarea acţiunilor sau a părţilor sociale deţinute de stat, aşa cum rezultă din precizările depuse de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, la solicitarea expresă a tribunalului şi ataşate la filele 289 - 290 din dosarul de fond.
De altfel, tribunalul a reţinut faptul că reclamanta nu este îndreptăţită la restituire în natură, restituire care oricum nu ar fi putut fi efectuată de vreuna din instituţiile pârâte în această cauză, ci doar de unitatea deţinătoare, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, faţă de cele stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sentinţa civilă nr. 725 din 21 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin care a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii C.M. şi C.C., în contradictoriu cu unitatea deţinătoare SC V.P. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, cerere având ca obiect restituirea aceluiaşi imobil, cu motivarea că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.
S-a conchis, că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti pentru cota de 13/16 din imobilul descris mai sus, potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de acordare directă a despăgubirilor, respectiv a sumei de bani stabilită prin rapoartele de expertiză, tribunalul a reţinut că, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art. 16, se prevede necesitatea transmiterii către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziilor prin care se stabileşte dreptul la despăgubire, urmând ca această comisie să emită titlul de despăgubire, persoana nemulţumită de cuantumul stabilit putându-l contesta în faţa curţii de apel - secţia de contencios administrativ.
Prin urmare, tribunalul a stabilit numai dreptul la despăgubire al reclamantei, urmând ca aceasta, pentru stabilirea cuantumului, să urmeze dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În baza art. 274 C. proc. civ., pârâta A.V.A.S. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2.708 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză achitate.
Prin Decizia civilă nr. 253A din 08 aprilie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelul formulat de apelanta - pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca nefondat, reţinând, în esenţă că, faţă de probele depuse la dosar, corect prima instanţă a reţinut că intimata este persoană îndreptăţită pentru cota din certificatul de moştenitor în condiţiile Legii nr. 10/2001, modificată, acordându-se reclamantei măsuri reparatorii în limita cotei stabilite.
De fapt, apelanta susţine că deţine o parte din capitalul social şi nu este obligată să acorde măsuri reparatorii, iar, pe cale de consecinţă, nu ar avea nici culpa procesuală (art. 274 C. proc. civ.) şi a solicitat exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată.
S-a conchis, că analizând sentinţa apelată, raportat la cele două motive distincte de apel, în mod corect prima instanţă a făcut o corectă apreciere a probelor şi a aplicat corect legea, sentinţa fiind legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat următoarele:
In mod nelegal, prima instanţă a stabilit în sarcina pârâtei A.V.A.S. plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.708 lei, întrucât, aşa cum rezulta din probele administrate, nu se poate reţine reaua-credinţa sau comportarea neglijentă pricinuită prin apărarea sa în acest proces.
Astfel, intimata, în faza administrativă obligatorie, nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită, conform dispoziţiilor art. 23 raportat la art. 29 din Legea 10/2001, republicată, iar aceasta s-a conformat dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 numai pe cale judecătorească.
În acest sens, s-a arătat că, prin expertiza efectuată în cauză, intimata şi-a clarificat pretenţiile faţă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în sensul că prin aceasta s-a stabilit identitatea imobilul revendicat şi valoarea de circulaţie a construcţiilor aflate pe teren, obligaţie ce revenea reclamantei.
S-a mai arătat, că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, restituirea în natură a imobilului menţionat mai sus, se face numai de către unitatea deţinătoare, conform art. 21 din Legea 10/2001, şi că, având în vedere că prin Certificatul de înregistrare a valorilor imobiliare nr. 1160 din 14 martie 2007, capitalul social al SC S.S. SA Râmnicu Vâlcea este de 4.120.255,10 lei, iar A.V.A.S. este deţinătorul pachetului de 1.186.048 acţiuni cu valoare nominala de 0,10 lei, reprezentând 2,879 % din capitalul social, A.V.A.S. nu are calitatea de a restitui imobilul revendicat, respectiv de a acorda masuri reparatorii.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente .
Deşi nu arată expres, prin critica potrivit căreia în cazul în care reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, aceasta se face în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, de către unitatea deţinătoare şi nu de către pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care nu poate restitui „imobilul revendicat", recurenta-pârâtă invocă lipsa calităţii sale de entitate obligată să acorde măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, critică nefondată, pentru cele ce succed.
Imobilul în litigiu este evidenţiat în patrimoniul SC V.P. SA, societate comercială integral privatizată, iar prin sentinţa civilă nr. 725 din 21 mai 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, aplicabilitatea art. 27 ( în prezent art. 29 ) din Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, iar potrivit alin. (3) din acelaşi text de lege „în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2) măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător".
Or, câtă vreme unitatea deţinătoare, SC V.P. SA, a fost integral privatizată de către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în mod legal instanţele de fond şi apel au reţinut calitatea recurentei-pârâte de entitate obligată să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, către intimata-reclamantă.
Critica potrivit căreia greşit instanţa de fond a dispus obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, întrucât acesteia nu i se poate reţine nicio culpă, câtă vreme probele privind dovada calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei au fost depuse numai în faza judiciară, este, de asemenea, neîntemeiată.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată".
Or, prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, fiind admisă acţiunea în contradictoriu cu pârâta, aceasta din urmă a căzut în pretenţii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, împrejurarea că actele privind dovada calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei au fost depuse numai în instanţă nu este de natură să înlăture culpa procesuală a pârâtei, câtă vreme, pe tot parcursul procesului în primă instanţă, aceasta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei.
Cu alte cuvinte, faţă de circumstanţele cauzei, în speţă nu devin incidente prevederile art. 275 C. proc. civ., a căror consecinţă ar consta în exonerarea pârâtei de obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată avansate de reclamantă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 253A din 8 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3254/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3227/2011. Civil → |
|---|
