ICCJ. Decizia nr. 3222/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3222/2011
Dosar nr. 888/104/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 martie 2010, reclamanta S.O. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând instanţei ca, în temeiul Legii nr. 221/2009 să se constate caracterul politic al condamnării suferite de soţul său S.V., prin sentinţa penală nr. 417/1950, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara.
De asemenea, a solicitat să-i fie acordate drepturile prevăzute de lege, respectiv despăgubiri morale determinate de prejudiciul cauzat ca urmare a detenţiei din motive politice în cuantum de 1.500.000 RON.
În motivarea cererii, reclamanta a menţionat că soţul său, S.V., decedat în anul 2005, a fost condamnat politic la vârsta de 26 ani, pentru infracţiunea prev. de art. 209 pct. 3 C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare ce a fost executată în întregime, fapte care cad sub incidenţa Legii nr. 221/2009, suferind acte de tortură, umilinţe şi privaţiuni ce nu pot fi descrise.
Prin sentinţa civilă nr. 844 din 29 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Olt, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
A fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării (art. 1, pct. 2 Legea nr. 221/2009).
A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta S.O., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare conform art. 5, lit. a), Legea nr. 221/2009, fiind respinsă cererea privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei nu este întemeiată, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 menţionează expres persoanele care au dreptul să formuleze o astfel de acţiune, printre acestea enumerându-se şi soţul supravieţuitor.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării, acesta a fost admis având în vedere că potrivit art. 1 pct. 2 din Legea nr. 221/2009 fapta pentru care a fost condamnat soţul reclamantei, respectiv uneltire contra ordinei sociale prev. de art. 209 C. pen., se enumeră printre condamnările ca fiind de drept condamnări cu caracter politic, astfel încât, este inadmisibil a se constata caracterul politic al acestei condamnări printr-o hotărâre judecătorească.
Instanţa a mai reţinut că reclamanta este soţia supravieţuitoare a autorului S.V., decedat în anul 2005, care, prin hotărârea nr. 417/1950 a fost condamnat de Tribunalul Militar Timişoara la 5 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, în baza art. 209 pct. 1 C. pen., pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
Conform art. 1 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru fapte care au avut ca scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945, fiind enumerate în cuprinsul alin. (2) acele condamnări care sunt apreciate de lege ca fiind condamnări cu caracter politic, printre care şi condamnările dispuse în baza art. 209 C. pen.
Prin urmare s-a reţinut că autorul reclamantei a suferit o condamnare cu caracter politic prevăzută expres de lege şi în consecinţă, că acesta beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care prevăd posibilitatea obţinerii despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La stabilirea cuantumului s-a ţinut cont de cuantumul pedepsei executate şi de suferinţele suportate ca urmare a acestei condamnări, precum şi de faptul că reclamanta primeşte indemnizaţie în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, în cuantum de 200 RON/lunar, conform deciziei nr. 349/2005 şi cuponului de pensie, astfel încât suma de 100.000 RON este de natură să acopere prejudiciul moral cauzat prin condamnare.
Prin Decizia nr. 368 din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca tardiv apelul reclamantei şi ca nefondat apelul pârâtului ca şi cel declarat de Parchet. S-a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoz. art. 284 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, dacă legea nu dispune altfel.
În speţă, conform dovezii de comunicare existentă la dosar, reclamantei i-a fost comunicată Decizia tribunalului la data de 06 iulie 2010, iar apelul a fost declarat la data de 28 iulie 2010, deci peste termenul prevăzut de lege.
Referitor la celelalte apeluri s-a stabilit că regulile după care se determină competenţa instanţelor judecătoreşti se bazează pe criterii obiective, strict precizate de lege.
Competenţa materială, respectiv aşa numita competenţă de atribuţiune, prin care se delimitează sfera atribuţiilor instanţelor judecătoreşti de grad diferit, este stabilită de lege atât prin norma de procedură civilă, care este de strictă interpretare, dar, în situaţii speciale, poate fi atribuită prin conţinutul legii speciale unor anume instanţe, fără ca respectiva competenţă să se regăsească în norma procesuală, respectiv art. 2 C. proc. civ., invocat în cauză.
Prin Legea nr. 221/2009, care constituie o lege specială, se instituie o competenţă specială pentru judecarea cauzelor, conform art. 4, respectiv competenţa de soluţionare aparţine tribunalului, secţia civilă, în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Pentru a respecta unicitatea legii şi a se aplica aceeaşi normă procesuală, raportată la această lege, având în vedere scopul general al legii, s-a constatat că tribunalului, secţia civilă, îi aparţine competenţa de soluţionare în toate cazurile enumerate de această lege.
S-a constatat astfel că tribunalul a judecat în mod legal în primă instanţă, cu respectarea competenţei materiale stabilită prin lege.
Dispoziţiile art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, prin care s-au plafonat despăgubirile acordate cu titlu de daune morale, au fost constatate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, situaţie în care nu se impune reducerea acestora conform respectivelor dispoziţii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta şi pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelurilor declarate împotriva sentinţei nr. 844 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Olt.
În dezvoltarea recursului său, reclamanta a susţinut ca fiind greşită soluţia dată de instanţa de apel căii de atac exercitate împotriva hotărârii primei instanţe, cu încălcarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât greşit s-a reţinut că apelul său a fost declarat peste termenul defipt de lege, cu consecinţa respingerii sale ca tardiv.
A învederat că potrivit dovezii de comunicare, ataşate la dosarul primei instanţe, hotărârea i-a fost comunicată la data de 6 iulie 2010 la un alt domiciliu decât cel indicat (cab. avocat T.C.), astfel încât, declararea apelului la data de 28 iulie 2010 se plasează în interiorul termenului de apel prevăzut de lege.
Întrucât apelul său nu a fost analizat pe fond, i-a fost produsă o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea căii sale de atac.
Pe fond, reclamanta a susţinut că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, considerate a fi nejustificat de mici în raport de condamnarea soţului său şi efectele acesteia, perpetuate pe o durată de 39 ani, timp în care soţul său a trăit permanent cu teama unei posibile alte condamnări pe nedrept, fiind în imposibilitate de a se adapta realităţilor epocii şi a stabili relaţii sociale normale.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, ale căror efecte constau în determinarea inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, invocate în cauză.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 90 C. proc. civ. „înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se va face la domiciliul sau reşedinţa celui citat (…)".
Iar potrivit art. 93 C. proc. civ. „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii".
Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prevăd că „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale (…) se vor declara nule numai dacă prin acestea s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor (…)".
Or, în speţă, astfel cum rezultă din actele procesuale efectuate în faţa primei instanţe, începând cu petiţia din 22 aprilie 2010 reclamanta a înţeles să-şi aleagă domiciliul procesual (pentru comunicarea actelor de procedură) la sediul cabinetului avocatului împuternicit în cauză, T.C., indicat în cuprinsul acestora.
În această situaţie, comunicarea făcută de prima instanţă la o altă adresă decât domiciliul ales de parte, echivalează cu necomunicarea sa, făcând astfel inoperantă sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 103 C .proc. civ. - reţinută de instanţa de apel în soluţionarea apelului reclamantei.
Respingând apelul reclamantei ca tardiv formulat, în contextul evocat şi refuzând evocarea fondului acestuia, instanţa de apel i-a produs părţii o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin casarea hotărârii astfel pronunţate.
În acest context şi în scopul soluţionării unitare a cauzei, în temeiul art. 304 alin. (5) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii vor fi admise, cu consecinţa, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casării deciziei Curţii de Apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În raport de soluţia dată recursului, devine inutilă analiza fondului cauzei, urmând ca criticile cu acest obiect să fie supuse verificării de instanţa de rejudecare ca apărări ale acestor părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanta S.O. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Olt împotriva deciziei nr. 369 din 03 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3224/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3220/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
