ICCJ. Decizia nr. 3226/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3226/2011
Dosar nr. 5102/1/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2010 T.E. a formulat în contradictoriu cu intimaţii T.F.T.şi T.V., contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 3239 din 25 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea cererii, contestatoarea a susţinut că dezlegarea dată de instanţa de recurs prin hotărârea atacată, este rezultatul unei greşeli materiale în accepţiunea dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ, invocate ca temei al cererii deduse judecăţii.
S-a susţinut, după prezentarea hotărârilor pronunţate în cauză, că instanţa de recurs a soluţionat cauza pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi temeiul de drept al cererii sale de chemare în judecată (Dosarul nr. 13715/2006 al Judecătoriei sector 5 Bucureşti) l-au constituit dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A învederat că Legea nr. 10/2001 nu obligă prin nici o dipoziţie legală introducerea unei cereri în revendicare până la data de 14 februarie 2002, astfel cum greşit a statuat instanţa de recurs.
Hotărârea instanţei de recurs este contrară art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, cât şi dispoziţiilor art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În acest mod, instanţa de recurs a judecat ultra petita partium, întrucât a statuat în baza unei legi inaplicabile raportului juridic litigios.
Prezentând situaţia de fapt a imobilului în litigiu, dispoziţiile legale considerate a fi relevante în cauză, precum şi soluţiile pronunţate în cursul soluţionării acesteia, ca şi criticile privind fondul raportului juridic litigios, contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi anularea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii recursului şi a menţinerii hotărârii Curţii de Apel prin care a fost păstrată soluţia de admitere a acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu subdobânditorul bunului.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 318 C. proc. civ "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale (...)".
Prima ipoteză a textului art. 318 C. proc. civ. are în vedere greşeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate.
În sensul art. 318 C. proc. civ. "greşeala materială" înseamnă greşeala de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli comise prin confundarea unor elemente esenţiale ale dosarului cauzei, cum ar fi, de pildă, anularea recursului ca netimbrat, deşi recipisa de plată a taxelor legale era ataşată la dosar, sau respingerea recursului ca tardiv, deşi a fost depus în termenul legal, dar instanţa nu a observat recipisa scrisorii de recomandare.
Prin urmare, greşelile instanţei care deschid calea contestaţiei în anulare întemeiată pe motivul invocat, sunt greşeli de fapt, iar nu de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispoziţiilor legale.
Or, în speţă, contestatoarea nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă în sensul normei precitată, legată de aspectele formale ale soluţionării recursului, ci critică soluţia din recurs pentru greşita aplicarea a legii, constând în soluţionarea cauzei în baza unei alte dispoziţii legale decât acelea ce au constituit temeiul sesizării instanţei.
Aplicarea greşită a unui text de lege ori soluţionarea cauzei prin raportare la un alt temei decât cel invocat de parte, nu se constituie însă într-o eroare materială în accepţiunea tezei I a dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., ci ar putea constitui una de judecată, a cărei analizare şi remediere nu este însă posibilă pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, ale cărei condiţii de admisibilitate sunt expres şi limitativ prevăzute de lege".
Prin reglementarea acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul nu a urmărit să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă, sub motivul că a fost greşit aplicată legea, critică ce este specifică judecăţii din recurs.
Pentru aceste motive calea de atac dedusă judecaţii urmează să fie respinsă, urmând ca în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ, contestatoarea să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată reduse, potrivit prescripţiilor acestui text.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea T.E. împotriva deciziei nr. 3239 din 25 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţi, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3233/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3224/2011. Civil → |
|---|
