ICCJ. Decizia nr. 3224/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3224/2011
Dosar nr. 4391.12/120/2008
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanţii B.M.D. şi N.M. au solicitat anularea deciziilor de concediere nr. 78 şi 79 din 22 februarie 2008 emise de pârâta SC R. SA Chişcani.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 879 din 7 aprilie 2009 a respins acţiunea reţinând că desfiinţarea locurilor de muncă ale contestatorilor s-a realizat cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale în materie.
Recursul declarat de reclamanţi a fost respins de Curtea de Apel Ploieşti, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 2242 din 19 noiembrie 2009.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au formulat contestaţie în anulare susţinând că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul vizat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi să cerceteze excepţiile de nulitate absolută ce au fost invocate, respectiv cele prevăzute de art. 74 lit. a) şi b) din C. muncii.
Prin Decizia nr. 369 din 25 februarie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins contestaţia în anulare reţinând că instanţa de recurs a analizat toate motivele de recurs invocate şi a argumentat amplu soluţia pronunţată.
Contestatorii au formulat cerere de revizuire a deciziei pronunţate în contestaţia în anulare motivând că instanţa nu s-a pronunţat asupra nerespectării dispoziţiilor art. 74 la lit. d) din C. muncii. Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
La termenul din 17 iunie 2010 revizuenţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24 C. proc. civ. raportat la art. 16, 20, 24 din Constituţia României şi la art. 1 alin. (1) din Protocolul 12 la CEDO, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 17 iunie 2010 a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale reţinând că textul legal pretins neconstituţional nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs revizuenţii B.M.D. şi N.M. susţinând că prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale au fost încălcate dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dreptul la apărare garantat de art. 24 din Constituţie.
Recurenţii nu au indicat temeiul juridic al recursului, însă criticile formulate permit încadrarea lor în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Ca atare, excepţia nulităţii recursului invocată de reprezentanta intimatei se va respinge.
Recursul nu este fondat.
Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 dacă sunt întrunite următoarele condiţii: excepţia de neconstituţionalitate să privească o dispoziţie dintr-un act normativ în vigoare, dispoziţia să nu fi fost anterior declarată neconstituţională şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din interpretarea acestui text rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus la îndemâna părţilor de legiuitor pentru ca ele, în funcţie de interesele lor, să beneficieze de un control de neconstituţionalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei alte dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces fără a influenţa modul de rezolvare a acestuia.
În cauză, recurenţii au invocat ca reprezentând obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate incompatibilitatea judecătorilor care au soluţionat cauza în recurs de a mai soluţiona şi căile extraordinare de atac, împrejurare ce poate fi invocată pe calea unei excepţii de procedură, dată în puterea de apreciere a instanţei de drept comun învestită cu soluţionarea pricinii.
Trebuie remarcat faptul că invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate într-un proces pendinte este un demers mult mai ambiţios decât acela de a invoca o excepţie de procedură sau de fond, sesizarea judecătorului constituţional făcându-se doar atunci când se constată că este vorba de neconstituţionalitatea unei dispoziţii de care depinde judecata cauzei. Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate doar în scop de şicană este corectabilă de către instanţa de judecată, căci aceasta acţionează ca un filtru legal.
Art. 24 C. proc. civ., pretins neconstituţional, prevede că judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu mai poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs, ori în caz de rejudecare după casare. Textul nu prevede incompatibilitatea judecătorului de a soluţiona pricina în contestaţie în anulare sau revizuire, iar dispoziţia fiind de strictă interpretare nu se poate extinde prin analogie.
În principiu, în calea extraordinară a contestaţiei în anulare sau a revizuirii nu se realizează o rejudecare a fondului pricinii, ci se analizează motivele limitativ prevăzute de lege pentru care sunt admisibile cele două căi de atac. Pentru aceste raţiuni, prin Decizia în interesul Legii nr. 2/2007, care este obligatorie instanţelor, s-a decis că judecătorul fondului nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare.
Aşadar, incompatibilitatea invocată de recurenţi nu constituie o chestiune de competenţa judecătorului constituţional, ci un element de analiză ce poate fi avut în vedere sub forma unei excepţii de procedură, care nu are, însă, nici o legătură cu soluţionarea fondului pricinii aşa cum impune art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Faţă de aceste considerente recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins.
În raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., de complexitatea cauzei şi de munca prestată de apărătorul intimatei recurenţii vor fi obligaţi la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B.M.D. şi N.M. împotriva încheierii din 17 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimată, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3226/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3222/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
