ICCJ. Decizia nr. 3223/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3223/2011
Dosar nr.11835/3/2010
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 6 martie 2010, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia, a pârâtului Tudor Marius, cu motivarea că acesta a fost expulzat de pe teritoriul statului menţionat, prin decret al prefectului de Roma.
Prin sentinţa civilă nr. 418 din 25 martie 2010, tribunalul a respins cererea, reţinând în motivarea soluţiei faptul că, măsura expulzării nu este suficientă, în sine, pentru justificarea unei asemenea măsuri de restrângere a exerciţiului unui drept fundamental, câtă vreme nu se face dovada că prin conduita sa, pârâtul reprezintă „o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii".
Or, reclamanta şi-a motivat solicitarea de restrângere a dreptului la libera circulaţie pe faptul că pârâtul a fost expulzat din Italia şi pe baza declaraţiei pârâtului care a recunoscut această expulzare, dar a arătat că motivul returnării a fost acela al încălcării unei interdicţii anterioare, iar nu condamnarea sa pentru săvârşirea unei infracţiuni (de facilitare a prostituţiei, aşa cum s-a pretins de către reclamantă).
La dosarul cauzei nu au fost depuse niciun fel de alte probe, iar în condiţiile în care autorităţile italiene au preferat expulzarea şi nu judecarea pârâtului pentru faptele de care a fost acuzat, s-a constatat că faptele reţinute în decretul de expulzare nu pot fi avute în vedere în aprecierea unui comportament al pârâtului de natură să aducă atingere ordinii publice.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, datorită aplicării eronate a prevederilor art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, coroborate cu dispoz. art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 425/A din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, ordinea juridică, determinată de aderarea României la U.E., impune cu necesitate ca dreptul la libera circulaţie să fie analizat prin prisma îndeplinirii cerinţei normei comunitare în materie, care are prioritate în faţa celei interne.
Astfel, art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că statele membre U.E. pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţeanului Uniunii şi a membrilor lui de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Cum în speţă reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în vreuna din aceste situaţii prevăzute de norma comunitară, s-a constatat că în mod corect prima instanţă nu a procedat la restricţionarea dreptului a libera circulaţie, întrucât această măsură ar fi în vădită contradicţie cu principiile de interpretare şi de aplicare a reglementărilor comunitare în materie.
Astfel, din declaraţia pârâtului a rezultat că acesta a lucrat ca şofer în Italia, iar la un control al poliţiei a fost reţinut pentru nerespectarea unei interdicţii anterioare de intrare pe teritoriul acestei ţări, nefiind probate susţinerile în legătură cu săvârşirea vreunei infracţiuni.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 şi ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Astfel, s-a arătat că dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiţii, aspect ce rezultă şi din art. 25 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi la posibilitatea restrângerii lor.
Sancţiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertăţii de circulaţie, constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora, fiind justificată de interesul public şi astfel, în acord cu prevederile Protocolului nr. 4, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
De aceea, s-a arătat, în mod greşit instanţa de apel a considerat că simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea italiană, referitoare la dreptul de şedere, nu ar putea fi circumscrisă excepţiilor care ar conduce la admiterea acţiunii.
Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispoziţiilor de drept material.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Susţinerea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile invocate din legea internă vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental în situaţii excepţionale, privind motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi întemeindu-se exclusiv pe conduita persoanei [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Aplicând dreptul naţional, jurisdicţiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi a finalităţii Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta şi a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse , rezultă că instanţa – ca autoritate a statului căruia îi revine obligaţia de transpunere în legislaţia internă a normei comunitare – trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea comunitară, dând preeminenţă acesteia din urmă.
În acelaşi timp, în mod corect ambele instanţe ale fondului au stabilit că în cauză nu s-a demonstrat existenţa unui comportament al pârâtului care să se circumscrie unei ameninţări „reale, prezente şi suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii" (în înţelesul Directivei 2004/38/CE) şi să se constituie astfel, în excepţie de la principiul libertăţii de circulaţie.
Aceasta, în condiţiile în care cu privire la pretinsele fapte ale pârâtului nu a intervenit o condamnare (de altfel, nici condamnarea în sine neconstituind motiv de restrângere a libertăţii persoanei faţă de dispoz. art. 27 alin. (2) din Directiva menţionată anterior) iar singura probă administrată a fost declaraţia pârâtului din care rezultă că a lucrat ca şofer pe teritoriul Italiei, fiind expulzat pentru nerespectarea unei interdicţii anterioare.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date împotriva deciziei nr. 425A din 08 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3219/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3203/2011. Civil. Anulare act. Revizuire -... → |
|---|
