ICCJ. Decizia nr. 3243/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3243/2011
Dosar nr. 23900/4/2010
Şedinţa din Camera de consiliu de la 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31 august 2010, creditoarea E.R.S.I. SA a solicitat în contradictoriu cu debitoarea A.C., încuviinţarea executării silite în vederea recuperării creanţei în cuantum de 1.833,90 RON, izvorâtă din titlul executoriu reprezentat de contractul de credit cu nr. AA din 2008.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 373 C. proc. civ., art. 970 alin. (2) C. civ., art. 418 alin. (2) şi (3) din OUG nr. 99/2006, art. 2 şi 10 din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 1661/C/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 17712/CC din 16 noiembrie 2010, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale în soluţionarea cauzei, declinând competenţa de judecare a cererii de încuviinţare a executării silite formulată de creditoarea SC E.R.S.I. SA, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
S-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 3731 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 373 C. proc. civ., competenţa încuviinţării executării silite aparţine instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă executarea şi care este aceea în circumscripţia căreia se află, în speţă, sediul creditoarei şi domiciliul debitoarei, respectiv Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.
Astfel sesizată, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 8988 din 21 decembrie 2010, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat la rândul său competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei iniţial sesizate, justificat de faptul că învestind această ultimă instanţă cu cererea sa, creditoarea şi-a manifestat voinţa ca executarea silită a debitoarei să se facă pe raza acestei judecătorii. Nu prezintă relevanţă dovedirea existenţei unor bunuri pe raza teritorială indicată, în condiţiile în care verificările cu privire la bunurile mobile şi imobile, ca şi la veniturile debitorului, pot constitui o etapă ulterioară încuviinţării executării silite.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, prin aceeaşi hotărâre, a fost sesizată instanţa supremă în scopul pronunţării regulatorului de competenţă.
Referitor la conflictul negativ de competenţă dedus judecăţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 373 C. proc. civ., „hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se facă executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care se află acestea (…)".
Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că „instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea (…)".
Iar potrivit art. 3731 C. proc. civ. „cererea de executare silită se depune de executorul judecătoresc (…). Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare (…)".
Dispoziţiile legale enunţate instituie regula încuviinţării silite de către „instanţa de executare", care în concepţia C. proc. civ. este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea şi care, pentru ipotezele sale distincte este aceea a situării bunurilor debitorului ori, a domiciliului său, în cazul popririi.
Iar noua reglementare a textului legal enunţat, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000, o constituie cantonarea competenţei teritoriale a executorilor judecătoreşti numai la circumscripţia teritorială a judecătoriei pe lângă care funcţionează.
Criteriile obiective enunţate permit determinarea „instanţei de executare", care, în speţă, este judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul debitorului (unde se presupune, în lipsă de date contrare, că se află şi bunurile sale), precum şi sediul executorului judecătoresc ce va efectua executarea silită şi care se află în circumscripţia aceleiaşi judecătorii.
Raportarea la un alt criteriu, subiectiv (voinţa creditoarei), excede normelor legale enunţate şi nu poate constitui în accepţiunea normelor de procedură evocate şi care o reglementează un reper în determinarea „instanţei de executare".
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei va fi stabilită în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3246/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3233/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
