ICCJ. Decizia nr. 3246/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3246/2011
Dosar nr. 26293/3/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 21 ianuarie 2009, sub nr. 521/302/2009, reclamanţii S.I., S.C. şi S.A.D. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata preţului actualizat al apartamentului nr. a situat în Bucureşti, strada C. şi a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata diferenţei de preţ dintre valoarea de circulaţie a imobilului apartament şi preţul actualizat al acestuia.
La termenul din 20 martie 2009, reclamanţii au formulat o cerere precizatoare prin care au solicitat, în conformitate cu modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin art. 1 pct. 17 şi 18 din Legea nr. 1/2009, în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, restituirea preţului de piaţă al apartamentului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. RR/1997, arătând astfel că înţeleg să renunţe la judecată în ceea ce priveşte pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu privire la plata diferenţei de preţ dintre valoarea de circulaţie a imobilului apartament şi preţul actualizat al acestuia, ca urmare a răspunderii pentru evicţiune.
Prin întâmpinarea de la 17 februarie 2009, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că restituirea preţului actualizat se face în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin încheierea de şedinţă din data de 03 aprilie 2009, instanţa a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar în şedinţa din data de 22 mai 2009 instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale, astfel că prin sentinţa civilă nr. 4446 din 22 mai 2009, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de valoarea imobilului.
Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1523 din 22 decembrie 2009, a admis cererea principală, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 1.304.833 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. C., privind contractul de vânzare-cumpărare nr. RR din 16 aprilie 1997 şi a disjuns cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu chematul în garanţie SC H.N. SA, stabilind termen pentru judecarea acesteia la data de 23 martie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. RR/1997, S.I. şi S.J. au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin mandatar SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. a situat în Bucureşti, str. C.
De pe urma lui S.J. au rămas moştenitorii reclamanţi, S.l., S.C. şi S.A.D., iar prin sentinţa civilă nr. 5110 din 30 martie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 192/R din 17 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantele F.L. şi D.V. şi au fost obligaţi pârâţii (reclamanţii din prezenta cauză) să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul din litigiu, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare întocmit în baza Legii nr. 112/1995.
În cuprinsul deciziei menţionate s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1188 din 25 octombrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. RR/1997, reţinându-se buna-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului.
Tribunalul a mai reţinut că situaţia de fapt expusă se încadrează în ipoteza prevăzută de textul art. 501 şi Legea nr. 10/2001, care justifică restituirea preţului de piaţă al imobilului, text care face referire la contractele încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, în situaţia în care chiriaşul a fost evins de verus dominus.
Interpretând dispoziţiile art. 50 şi ale art. 501 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a arătat că şi în ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2), chiriaşul cumpărător fiind îndreptăţit la restituirea preţului actualizat, cât şi în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50 din lege, Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a preţului actualizat, fie a preţului de piaţă al imobilului, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.
Prin apelul formulat împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a arătat că înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, întrucât în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că în cauza dedusă judecăţii are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice, deşi, pe plan procesual, într-o astfel de acţiune, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii administrativ-teritoriale vânzătoare, în speţă Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, atât pentru faptul că Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 C. civ., răspunderea aparţine vânzătorului, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală sau parţială, prin fapta unui terţ, întrucât deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma admiterii acţiunii în revendicare, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Se mai susţine în motivarea apelului că, instanţa de fond a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, deoarece, în speţa de faţă, nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA şi nu se poate justifica astfel calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Lipsa calităţii procesuale pasive a fost motivată şi prin dispoziţiile art. 1344 C. civ., apelantul arătând că vânzătorul este cel dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii.
În cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanţii nu au făcut dovada, în privinţa contractului de vânzare-cumpărare nr. RR din 16 aprilie 1997, că ar fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. În apel nu s-a formulat întâmpinare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 456 din 13 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, în mod corect, tribunalul a arătat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt dispoziţii derogatorii dreptului comun în materia evicţiunii, respectiv dispoziţiile 1337 C. civ., conform principiului specialia generalibus derogant şi corect a acordat prevalenţă normei speciale reglementată prin dispoziţia art. 50 şi a art. 501 din Legea nr. 10/2001.
O corectă interpretare au primit şi noţiunile care se regăsesc în cuprinsul acestei norme, respectiv acelea de contracte desfiinţate, chiriaşi cumpărători cu bună-credinţă şi contracte anulate, ca urmare a unei acţiuni în revendicare ori prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, analiza logică şi teleologică a acestor noţiuni fiind de natură a surprinde scopul avut în vedere de legiuitor la momentul edictării acestei modificări adusă Legii nr. 10/2001 şi de a produce efectele juridice concordante acestui scop.
S-a mai reţinut că, critica prezentată de către apelantul pârât, în sensul că reclamanţii nu se încadrează în ipoteza normei speciale de mai sus, întrucât nu sunt în măsură să prezinte o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care contractul de vânzare-cumpărare să fi fost anulat, nu poate fi primită, deoarece norma specială nu prevede o asemenea ipoteză, ceea ce conduce doar la adăugarea acesteia la dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 chiriaşul cumpărător aflându-se în ipoteza în care contractul său nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 (acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare fiind respinsă irevocabil), însă a devenit ineficace consecinţă a admiterii acţiunii în revendicare.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Instanţa a apreciat greşit că în cauza dedusă judecăţii, recurenta-pârâtă, are calitate procesuală pasivă, stabilind greşit în sarcina acesteia obligaţia restituirii preţului cu indicele de inflaţie.
Pe plan procesual calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune decât unitatea administrativ teritorială vânzătoare şi nicidecum Ministerul Finanţelor Publice pentru că nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii.
- În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., trebuie să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unei terţ.
- Nici dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a pârâtului.
- Deposedarea cumpărătorului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu în urma admiterii acţiunii în revendicare, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs se constată fondat recursul în considerentele celor ce succed:
Reclamanţii prin cererea precizată la termenul din 20 martie 2009 au solicitat, în conformitate cu modificările aduse Legii nr. 10/2001 şi art. 1 pct. 17 şi 18 din Legea nr. 1/2000, în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, restituirea preţului de piaţă al apartamentului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. RR/1997, arătând că astfel înţeleg să renunţe la judecată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În prezenta cauză dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului a fost pierdut în urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari, contractul de vânzare-cumpărare nr. RR/1997, prin care reclamanţii au devenit proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995, nefiind anulat de către instanţa de judecată în termenul de prescripţie.
Prin urmare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2), (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, ca lege specială în materia imobilelor preluate de stat în perioada comunistă, căci acestea se referă la restituirea preţului actualizat şi a preţului de piaţă a imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Potrivit legii speciale, restituirea preţului prevăzut la art. 2 şi 21 se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, motiv pentru care, în situaţia aplicării dreptului comun în materie de răspundere pentru evicţiune calitate procesuală pasivă are partea care a perfectat contractul care nu a fost desfiinţat, respectiv vânzătorul.
Acesta, adică vânzătorul, trebuie să plătească cumpărătorului, în conformitate cu art. 1344 C. civ.
Aşadar, criticile recurentului-pârât prin care susţine că, în prezenta cauză nu are calitate procesuală pasivă sunt fondate, în primul rând pentru că principiul relativităţii efectelor contractului, aceasta produce efecte numai între părţile contractante şi în al doilea rând, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. RR din 16 aprilie 1997 dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA este terţ faţă de acesta.
De altfel, temeiul de drept al acţiunii, invocat iniţial de reclamanţi a fost dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ. dar, prin cererea precizatoare s-a renunţat la judecata în contradictoriu cu vânzătorul.
Drept urmare, calitatea procesuală a pârâtului trebuia analizată, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor litigante, conform cadrului procesual stabilit prin cererea precizatoare.
Corect susţine recurentul pârât că, actualmente nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare sus arătat şi astfel nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Aşadar, în raport de cele reţinute se va reţine că, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă şi în consecinţă în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa ambele hotărâri şi rejudecând, va respinge acţiunea reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 456 A din 13 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 1523 din 22 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi rejudecând, respinge acţiunea formulată de reclamanţii S.I., S.C. şi S.A.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3248/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3243/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
