ICCJ. Decizia nr. 3253/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3253/2011
Dosar nr. 36170/3/2007
Şedinţa publică din 7 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1033 pronunţată în Dosarul nr. 36170/3/2007 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea precizată formulată de contestatorii N.I. şi O.C.P., în contradictoriu cu intimaţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a fost obligată pârâta să restituie în natură apartamentul nr. a din B-dul L.C., Bucureşti şi să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, pentru apartamentele nr. b şi c şi pentru garajul nr. 1, aflate în imobilul situat la aceeaşi adresă.
Împotriva acestei sentinţe s-a formulat apel la 20 noiembrie 2009 de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General, cu respectarea termenului prevăzut de art. 284 C. proc. civ., sentinţa fiind comunicată Primăriei Municipiului Bucureşti la 16 noiembrie 2009.
Prin Decizia civilă nr. 385/A/2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul cu următoarea motivare.
În motivele de apel s-a criticat sentinţa arătându-se că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, obligând pârâtul să restituie reclamanţilor în natură apartamentul nr. a şi să acorde măsuri reparatorii pentru apartamentele nr. b şi c şi garajul nr. 1, situate în imobilul din Bucureşti, B-dul L.C., deoarece acţiunea în revendicare este o acţiune reală, petitorie ce poate fi formulată doar după parcurgerea procedurii administrative de recuperare a posesiei bunului prevăzută de Legea nr. 10/2001. Prezenta acţiune a fost soluţionată după apariţia acestei legi, lege specială ce derogă de la dispoziţiile dreptului comun, iar reclamanţii puteau formula acţiunea doar după ce ar fi primit un răspuns negativ de la comisia înfiinţată în baza Legii nr. 247/2005. În acest sens, s-a pronunţat şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care se arată, prin admiterea recursului în interesul legii, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, acţiunile având ca obiect revendicarea nu mai pot fi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun. Obţinerea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001, necesită iniţierea şi parcurgerea procedurii speciale reglementate prin art. 21, 26 din acest act normativ.
Prin acest prim motiv de apel s-a invocat, practic, inadmisibilitatea acţiunii formulată de către reclamanţi, apelanta apreciind că este o acţiune în revendicare.
Curtea a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin recursul în interesul legii, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, s-a efectuat o analiză complexă asupra acţiunilor în revendicare formulate în baza art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În primul rând, s-a stabilit dacă există o opţiune între aplicarea legii speciale - Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării şi anume, C. civ., statuându-se că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării. O a doua problemă a vizat stabilirea raportului dintre Legea internă nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun şi introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu privarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în privinţa raportului dintre legea specială şi art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, acesta trebuie soluţionat cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice atât în cazul fostului proprietar cât şi în cazul cumpărătorului de bună-credinţă.
Ulterior pronunţării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza F. împotriva României pronunţată la 13 ianuarie 2009, a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă „indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară), oricum, în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătoreşti se face în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 şi deci, prin intermediul Fondului Proprietatea în privinţa căruia, Curtea a constatat deja în numeroase alte cazuri că nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. În plus, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea de modificare nr. 247/2005, nu ţin cont de prejudiciul suferit prin absenţa prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor.
Deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
Faţă de această stare de fapt, Curtea a reţinut că a existat o ingerinţă şi că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerinţă urmărea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respectă cerinţa proporţionalităţii.
Măsura respingerii acţiunii ca inadmisibilă de către instanţe, concluzionează Curtea, a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la justiţie într-o măsură în care, nici astăzi, după mai mult de şapte ani de la angajarea procedurii administrative nu au obţinut vreo despăgubire şi nu au nici o garanţie că o vor obţine într-un viitor apropriat.
Dreptul de acces la justiţie nu este doar un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include şi speranţa legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare, obligaţia pentru administraţie de a se conforma unei hotărâri judecătoreşti sau decizii pronunţate de cea mai înaltă instanţă administrativă a Statului în domeniu.
Fondul „Proprietatea" nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.
Legea nr. 10/2001 şi nici Legea de modificare nr. 247/2005 nu ţin cont de prejudiciul suferit prin absenţa prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de bunurile lor.
Deşi Legea nr. 10/2001 deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură este o diferenţă foarte mare între termenele stabilite prin lege pentru luarea unei decizii administrative şi termenele în care, în realitate, s-a luat Decizia.
Curtea a concluzionat deja că nu se oferă nici o garanţie părţilor interesate, cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape a procedurii (M. şi alţii contra României satisfacţie echitabilă nr. 38113/02, 17 - 19, 17 iunie 2008).
Curtea nu a contestat marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri administrative prealabile asigurării accesului concret şi efectiv la o instanţă şi nici eficienţa pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în special pentru stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire şi pentru propunerea metodei de despăgubire. Există, de asemenea, posibilitatea ca Decizia administrativă să poată fi supusă controlului instanţelor judecătoreşti.
Cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă şi dacă este cazul contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, Curtea a stabilit deja în cauzele R.I. împotriva României şi M. şi alţii împotriva României, cum s-a menţionat şi anterior, că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
În concluzie, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă cât şi ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, aceasta rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Astfel, conform art. 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statele membre sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii. Aspectele dezlegate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt obligatorii, astfel încât, cele două probleme dezlegate prin recursul în interesul legii, de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind opţiunea între Legea nr. 10/2001 şi acţiunea de drept comun în revendicare şi raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, urmează a fi înlăturate conform art. 6 din Convenţie.
Rezultă astfel, că o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu este inadmisibilă, astfel cum susţine apelanta.
Mai mult decât atât, apelanta-pârâtă susţine eronat că acţiunea formulată de reclamanţi este o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, deoarece astfel cum rezultă din temeiul de drept indicat în cererea înregistrată la data de 22 octombrie 2007, rezultă că acţiunea este fondată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, având în vedere că de la depunerea notificări până la depunerea acţiunii au trecut peste 6 ani de la data înregistrării – 24 iulie 2001 şi data introducerii prezentei acţiuni – 22 iulie 2007, iar termenul de 60 de zile în care notificarea trebuia soluţionată a fost depăşit, din culpa exclusivă a pârâtului, iar această atitudine echivalează cu un refuz al notificării, deci cu o soluţie negativă. Având în vedere că imobilul pentru care s-au solicitat despăgubiri a fost preluat abuziv de către stat, astfel cum a reţinut în considerente instanţa de fond şi că reclamantul este o persoană îndreptăţită conform Legii nr. 10/2001, acesta trebuie să primească cuantumul despăgubirilor băneşti reprezentând echivalentul imobilului compus din teren şi construcţie preluat abuziv. Restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă, astfel încât trebuie acordate despăgubiri băneşti la valoarea de circulaţie a bunului respectiv.
Notificarea poată fi soluţionată direct de către instanţă prin obligarea pârâtului la plata cuantumului sumei, deoarece prin Decizia XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a precizat că Decizia sau după caz dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită. Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001, se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească cenzurând Decizia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
O astfel de soluţie, se impune şi pentru că în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul şi să constate, pe baza probatoriului administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede la art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Prin urmare, primul motiv de apel formulat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General s-a apreciat ca nefondat deoarece, în calitate de unitate deţinătoare, este obligată să achite direct contestatorului contravaloarea despăgubirilor, iar susţinerea că numai Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 10/2001 este responsabilă cu efectuarea plăţii, este nefondată pentru considerentele menţionate anterior şi subliniate în cauza Faimblat.
În motivele doi şi trei de apel, apelanta-pârâtă s-a susţinut că instanţa de judecată în mod greşit a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica calitatea de persoană îndreptăţiră la restituire a reclamanţilor, conform dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001. Actele depuse de către reclamantă nu pot fi considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului privind proprietatea imobilului în litigiu şi determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestuia. Situaţia juridică a imobilului în litigiu nu a fost stabilită, deoarece adresele emise în acest sens sunt contradictorii privind identificarea numărului apartamentului revendicat, nefiind efectuat un raport de expertiză în cauză.
Instanţa a ignorat prevederile obligatorii ale deciziei nr. 1055/2008 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de fond chiar dacă avea obligaţia să se pronunţe asupra fondului notificării, nu putea să ignore această decizie şi faptul că faţă de reclamanta din prezenta cauză exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă de respingere a acţiunii în contradictoriu cu acelaşi pârât.
Aceste critici s-au apreciat ca nefondate deoarece instanţa de fond în mod corect, raportându-se la toate actele depuse la dosar, a stabilit că N.I.E.C. şi O.C.P. au calitate de persoane îndreptăţite la restituire. Acestea sunt moştenitoarele lui M.J.A., care prin actul de vânzare-cumpărare din 07 octombrie 1937 a cumpărat cota de 3,3% din terenul de 1.400 m.p. situat în Bucureşti, B-dul L.C., revenindu-i apartamentul nr. 5 B – 6 B, din planul de construcţie generală. Conform actelor de stare civilă depuse la dosar şi certificatelor de moştenitor din 08 octombrie 1999 şi din 28 noiembrie 2000, acestea sunt moştenitoarele fostei proprietare, aspect reţinut şi cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 2002 din 22 mai 2002 şi de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 1676 din 18 noiembrie 2005.
Prin Decizia civilă nr. 2002 din 22 mai 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, s-a stabilit în mod irevocabil că din titlul de proprietate al autoarei reclamantelor rezultă că, odată cu apartamentul din Bucureşti, strada L.C. a fost preluat în proprietatea statului şi un garaj în cotă de 0,75% din imobil, aflat anterior în proprietatea vânzătorului G.B.
Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 07 octombrie 1937, autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, M.J.A., prin mandatar A.F., a cumpărat o cotă-parte de 3,3% din terenul de 1.400 m.p., din B-dul L.C., de la G.B., această cotă de teren revenind apartamentului nr. 5 B – 6 B, prevăzut în planul de construcţie general, apartament pe care cumpărătoarea dorea să şi-l construiască, prin societatea naţională de construcţii.
M.J.A. a fost proprietara apartamentului nr. 5-6 B, din imobilul situat în L.C., reprezentând o singură unitate locativă şi a deţinut în proprietate, de asemenea, şi camerele de servitori nr. 1 şi 2 de şi pivniţa nr. 25, astfel cum rezultă din contractul de construcţiune din 07 octombrie 1937 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. AA/1940, apartamentul nr. d din B-dul L.C., compus din pivniţă, două camere de servitori la mansardă şi garaj, care a fost distrus la bombardament, aparţineau lui A.M.J. Din situaţia juridică comunicată la 18 martie 1999 de SC H.N. SA, rezultă că imobilul, apartament nr. a şi garaj, precum şi două camere la mansardă, situat în L.C., Bucureşti, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 de la A.C. şi A.M.I. Apartamentul nr. a, a fost ulterior divizat în alte două apartamente, renumerotate nr. a şi nr. b.
Din probele administrate în cauză, rezultă că imobilul din strada L.C., ap. a şi b, c şi garajul nr. 1, este unul şi acelaşi cu cel deţinut înainte de naţionalizarea din anul 1950, de M.J.A.
Din actul de notorietate emis la 08 martie 1999 de notarul J.D.C.B.D., rezultă că M.J.E.A. a decedat în anul 1997, fiind moştenită de cele două reclamante, în calitate de fiice.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 cu încălcarea dispoziţiilor Constituţiei din anul 1948, care garantau, în art. 8 şi 10, dreptul de proprietate particulară al persoanelor fizice, arătându-se că se pot face exproprieri doar pentru o cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie. Imobilul nu a fost trecut în proprietatea statului cu o prealabilă despăgubire şi pentru o cauză de utilitate publică, iar aplicarea Decretului nr. 92/1950 fostei proprietare s-a făcut în mod abuziv, neexistând dovada că aceasta se încadra în dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
Apartamentele nr. a şi b care au format, iniţial şi garajul, au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, iar prin Decizia nr. 1676 din 28 noiembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 3909/2004 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins irevocabil acţiunea formulată de aceleaşi reclamante pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond, având în vedere că reclamantele sunt moştenitoarele fostei proprietare a apartamentului nr. b, actualmente divizat în numărul b şi a şi a garajului nr. 1, situate în imobilul din Bucureşti, strada L.C., Bucureşti, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil care a fost trecut abuziv în proprietatea statului şi care a fost înstrăinat către chiriaşi, nemaiputând fi restituit în natură către reclamante. În acelaşi sens, corect s-a reţinut că reclamantele au fost proprietarele şi ale apartamentului nr. c, constituit din fostele camere de servitori 1 şi 2 de la mansardă, menţionate în contractul de construcţie din 07 octombrie 1937 şi vândut la data de 13 ianuarie 1997 către I.M.
În privinţa apartamentului nr. a, din imobilul din strada L.C., astfel cum rezultă din relaţiile depuse la fond (adresa din 16 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti) acesta nu a fost înstrăinat de către stat, făcând obiectul unui contract de locaţiune.
Prin urmare, în mod corect instanţa de fond, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 a dispus restituirea în natură a acestuia, ca soluţie a notificării formulate de reclamante în privinţa acestui apartament.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1055/2008 invocată de către apelanta-pârâtă, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu are incidenţă în cauză, deoarece în această decizie se arată că art. 47 din Legea nr. 10/2001, nu poate constitui un temei juridic nou pentru introducerea unei alte acţiuni de restituire a aceluiaşi imobil, întrucât legiuitorul nu poate dispune nici chiar prin lege asupra unui drept câştigat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă. În speţă, nu este vorba, însă, de o altă acţiune de restituire a aceluiaşi imobil, ci de o acţiune prin care se solicită soluţionarea notificării din 19 iulie 2001, depusă cu un an înainte de acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 15929/2002 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin Primar General, criticând-o ca nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 22 din HG nr. 498/2003, reţinând că în cauză reclamantele au făcut dovada existenţei notificării, a dreptului de proprietate asupra imobilului şi a calităţii de persoană îndreptăţită, contrar probelor administrate.
O altă critică vizează greşita caracterizare a acţiunii cu consecinţa soluţionării cauzei într-un alt cadru procesual decât cel cu care a fost învestită instanţa. S-a susţinut că deşi instanţa a analizat acţiunea din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 din modul de redactare al dispozitivului sentinţei rezultă că s-a pronunţat într-o acţiune în revendicare.
Ultima critică are în vedere faptul că în cauză nu s-a stabilit pe deplin situaţia juridică a imobilului în litigiu şi faptul dacă reclamantele au primit despăgubiri cu ocazia preluării imobilului.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
De remarcat în primul rând este că reţinerea instanţelor privind dovada existenţei notificării, a dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită constituie o chestiune de fapt, ce se bazează pe probele administrate şi care nu mai poate fi cenzurat în recurs, după abrogarea expresă a dispoziţiilor pct. 10 şi 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.
O nouă reevaluare a stării de fapt în recurs, ar fi fost posibilă în condiţiile art. 305 C. proc. civ., dacă s-ar fi administrat proba cu noi înscrisuri, care să contrazică starea de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare, ceea ce nu este cazul în speţă.
Invocarea de către recurent a dispoziţiilor HG nr. 498/2003 este eronată deoarece prin HG nr. 250 din 7 martie 2007, s-au abrogat aceste dispoziţii.
Se constată că instanţa a avut în vedere la stabilirea calităţii de „persoană îndreptăţită" şi a dreptului de proprietate dispoziţiile art. 23 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin HG nr. 250/2007 iar recurentul nu a adus critici şi a dezvoltat argumente privind o eventuală interpretare şi aplicare eronată a acestor dispoziţii.
Nefondată este şi critica privind greşita caracterizare a acţiunii în soluţionarea cauzei într-un alt cadru procesual decât cel cu care a fost învestită instanţa. În mod fondat a reţinut că instanţa a fost învestită cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cauza soluţionându-se din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acţiunii directe pentru restituirea în natură a bunului, în condiţiile constatării refuzului de soluţionare a notificării, avându-se în vedere şi Decizia XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Este nefondată susţinerea că din modul de redactare a dispozitivului sentinţei ar rezulta că instanţa s-ar fi pronunţat ca şi într-o acţiune în revendicare, recurentul fiind într-o evidentă eroare cu privire la înţelesul şi aplicarea dispozitivului hotărârii.
Ultima critică privind lipsa de rol activ a instanţei în clarificarea situaţiei juridice a imobilului, respectiv dacă acesta este liber şi poate fi restituit în natură este nefondat. În stabilirea situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a dispus restituirea în natură instanţa a avut în vedere probele administrate, respectiv adresa nr. XX/2009 a Primăriei Bucureşti şi din care rezultă că apartamentul nr. a, din imobilul din strada L.C. nu a fost înstrăinat, făcând obiectul unui contract de locaţiune.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 385A din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3255/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3251/2011. Civil → |
|---|
