ICCJ. Decizia nr. 3248/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3248/2011
Dosar nr. 10263/2/2009
Şedinţa publică din 7 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 863 din 12 iunie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rejudecând cauza în fond după casare a admis în parte acţiunea civilă înaintată de reclamanţii B.M. şi M.B., a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999 (precum şi capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, strada C.M.
Totodată, a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptăţite pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, respectiv despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, privind imobilul înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin mai multe decizii definitive, rămase irevocabile, pronunţate în cauze privind pe aceleaşi reclamante în contradictoriu şi cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, s-a statuat asupra calităţii de proprietar a autorului reclamantelor, I.R.B., decedat în anul 1994, asupra imobilului situat în Bucureşti, strada C.M., respectiv asupra legitimării procesuale active a reclamantelor decurgând din calitatea acestora de moştenitoare a defunctului proprietar - în acest sens dispunându-se prin: Decizia civilă nr. 986A din 15 februarie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1596/2003, Decizia civilă pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 3110/2003 la data de 4 decembrie 2003, Decizia nr. 488/A din 28 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1944/2003, Decizia civilă nr. 1538 din 3 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 5434/3/2006.
Acest imobil a fost preluat de stat în aplicarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, fiind înscris ca atare în anexa acestui act normativ.
Prin notificarea din 13 august 2001, formulată de reclamante conform Legii nr. 10/2001, notificare înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti şi la care nu au primit nici un răspuns până în prezent, acestea au solicitat restituirea în natură a imobilului.
Reţinând în consecinţă calitatea de proprietar a autorului reclamantelor asupra imobilului în litigiu, calitatea acestora din urmă de moştenitoare, precum şi caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) Iit. a) din Legea nr. 10/2001, ţinând seama şi de situaţia de fapt stabilită deja definitiv în prezenta cauză în sensul înstrăinării valabile a imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999 încheiat de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptăţită la restituire în temeiul dispoziţiilor reparatorii speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare şi că pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti îi revine obligaţia de restituire prin echivalent a imobilului notificat, potrivit art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 18 lit. c) şi art. 26 din lege.
În ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor cuvenite, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente reglementările speciale având ca obiect procedura acordării despăgubirilor ce vor fi calculate şi stabilite potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în acest sens fiind şi prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv „se propun a fi acordate prin Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării".
Prin urmare, ţinând seama de considerentele deciziei instanţei de recurs prin care s-a stabilit că prima instanţă a soluţionat corect primul capăt de cerere al acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999, acest aspect nemaiputând fi pus în discuţie în rejudecarea pricinii, tribunalul, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamante.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele B.M. şi M.B. iar prin Decizia civilă nr. 161 din 8 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Prin Decizia civilă nr. 93 din 06 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea de apel formulată de reclamantele B.M. şi M.B. împotriva sentinţei civile nr. 684 din 16 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, motivat de faptul că instanţa de fond, deşi a stabilit corect că fostul proprietar nu poate beneficia decât de despăgubiri, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu a acordat şi despăgubirile, deoarece nu a verificat dacă acestea sunt datorate conform dispoziţiilor legii aplicabile notificării nesoluţionate formulată de reclamante.
Tribunalul Bucureşti, în rejudecare, a respectat aceste dispoziţii ale instanţei superioare, constatând prin dispozitivul sentinţei că reclamantele sunt persoane îndreptăţite pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, respectiv despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005 pentru imobilul înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1999.
În aceste condiţii nu mai era necesar să oblige Primăria Municipiului Bucureşti să emită la rândul ei o altă dispoziţiile prin care să se constate îndreptăţirea reclamantelor-apelante la plata de despăgubiri.
Hotărârea instanţei în acest caz se înaintează Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta fiind instituţia abilitată de Legea nr. 247/2005 să stabilească cuantumul despăgubirilor.
De asemenea, în mod corect instanţa de fond nu a dispus efectuarea unei expertize care să stabilească cuantumul despăgubirilor deoarece după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, competenţa instanţei civile se păstrează doar în ceea ce priveşte procedura derulată în etapa prealabilă la unitatea deţinătoare, în situaţia în care aceasta refuză să soluţioneze notificarea, respinge notificarea ori respinge cererea de restituire în natură.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
S-a mai reţinut că în speţă, pârâta - intimată nu a răspuns la notificare, instanţa de fond constatând îndreptăţirea reclamantelor la despăgubiri iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se va face potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Ca atare reţine instanţa de apel, soluţia nu este în dezacord cu principiile şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la o instanţă de judecată nu este un drept absolut. El poate fi supus condiţiei prealabile a unei proceduri administrative, pentru că ceea ce interesează este ca limitele aduse acestui drept să nu fie de natură a goli de conţinut însăşi dreptul ocrotit.
Or, dreptul de acces la instanţă nu este negat, dar este supus procedurii derulate la Comisia Centrală.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele B.M. şi M.B. solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, cu îndrumarea de a se stabili cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate şi a se pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentele invocă ca prim motiv de recurs faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin ignorarea şi nesocotirea îndrumărilor date de instanţa de recurs prin Decizia civilă nr. 8512 din 25 octombrie 2006 Dosar nr. 28838/1/2004, în condiţiile în care în rejudecarea fondului trebuie să se stabilească printre altele „felul despăgubirii ce se va acorda".
Se mai susţine că au fost încălcate şi dispoziţiiile instanţei de apel date în ciclul procesual anterior prin Decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Dosarul nr. 26204/3/2003.
O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în condiţiile în care procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu are în vedere situaţia în care o hotărâre judecătorească prin care se constată doar calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii prin echivalent, poate suplini emiterea dispoziţiei de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Ca atare, susţin recurentele, este evident că înaintarea la Comisia Centrală a sentinţei pronunţate în cauză nu poate avea nici un efect în sensul acordării de despăgubiri în favoarea lor.
Recurentele mai învederează în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi încălcarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Astfel, se mai susţine că instanţa trebuia să convertească obiectul revendicării în despăgubiri şi să dispună ca Statul prin Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat să le plătească despăgubirile pe care le-ar fi stabilit.
Aceasta, cu atât mai mult, susţin recurentele, cu cât nu li se poate imputa că nu ar fi solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice, întrucât au solicitat restituirea în natură a imobilului şi doar prin Decizia civilă nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a stabilit în mod definitiv că nu li se poate restitui în natură imobilul, fiind îndreptăţită doar la despăgubiri.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apelatum şi a respectării recomandărilor obligatorii date de instanţa de recurs prin prisma dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Astfel prin Decizia nr. 8512 din 25 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, instanţa de casare a reţinut că s-a impus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond întrucât au fost ignorate limitele cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost determinate şi pentru faptul că au fost combinate în mod nelegal unele chestiuni de fapt şi de drept specifice unor proceduri judiciare distincte, fapt ce a echivalat cu omisiunea cercetării fondului pricinii.
S-a mai reţinut în Decizia de casare sus evocată că soluţionarea cererii de restituire în natură este în strânsă legătură cu soluţia ce se va da cu privire la valabilitatea actelor de înstrăinare.
În rejudecare după casare, Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 684 din 16 aprilie 2008, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea reclamantelor, soluţie ce a fost ulterior desfiinţată prin Decizia civilă nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În considerentele acestei din urmă hotărâri se reţine că verificând legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 instanţa de fond a stabilit în mod temeinic şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că actul a fost încheiat cu bună credinţă, ceea ce exclude anularea sa.
S-a mai reţinut că nu are nici o relevanţă în speţă de ce nu au formulat reclamantele o cerere de restituire a bunului în baza Legii nr. 112/1995 ci numai dacă pârâţii au avut sau ar fi putut avea sau ar fi trebuit să aibă un dubiu cu privire la calitatea de proprietar asupra imobilului. Dar, reţine aceeaşi instanţă, având în vedere că imobilul nu a fost revendicat şi nu s-a cerut restituirea lui în baza Legii nr. 112/1995, aceste dubii cu privire la calitatea de proprietar al statului, asupra imobilului nu au fost create sub nici o formă, nici chiar printr-un act sau fapt juridic pe care reclamantele puteau să-l facă, fără a fi însă obligate în mod legal să facă ceva.
Ca atare s-a mai statuat în Decizia nr. 93 din 6 februarie 2009 că instanţa nu va analiza dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă la data încheierii actului, ci observă numai că au fost respectate dispoziţiile legale la data încheierii actului, ceea ce este necesar şi suficient pentru a exclude sancţiunea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În această idee s-a reţinut prin aceeaşi decizie nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti că dacă actul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, iar părţile contractante nu au fost subiectele vreunui dubiu cu privire la calitatea de proprietar al Statului, atunci actul a fost încheiat cu bună credinţă, situaţie în care sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în sensul că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent.
Desfiinţarea sentinţei civile nr. 684 din 16 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi trimiterea cauzei spre rejudecare s-a dispus numai pentru faptul că nu s-a stabilit dacă reclamantele sunt persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi că în cazul în care se dovedeşte calitatea lor de persoane îndreptăţite, instanţa în rejudecare va stabili dreptul reclamantelor la despăgubiri, rezolvând direct notificarea formulată de reclamante în baza Legii nr. 10/2001, notificare nesoluţionată.
Astfel instanţa în rejudecare faţă de statuările obligatorii ale deciziei civile nr. 851 din 25 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, şi ale deciziei nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în condiţiile în care s-a stabilit calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi respectiv Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Procedând în respectarea statuărilor şi recomandărilor obligatorii rezultate din hotărârile judecătoreşti sus evocate, au fost respectate şi dispoziţiile Deciziei nr. XX/2007 dată în recurs în interesul legii de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel prin Decizia de recurs în interesul legii sus evocată, s-a stabilit cu puterea obligatorie pentru instanţe, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., că în aplicarea dispoziţiunilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului şi tergiversării nejustificate al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Or, obiectul prezentului litigiu vizează chiar faptul nesoluţionării notificării cum de altfel s-a şi reţinut în Decizia nr. 93 din 6 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 2744/2003 a Curţii de Apel Bucureşti (Dosar nr. 26204/3/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Or, din perspectiva celor expuse sunt nefondate criticile recurentelor legate de nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Nemulţumirea reclamantelor vizează faptul că nu s-a stabilit cuantumul efectiv al despăgubirilor şi că înaintarea hotărârilor la Comisia Centrală nu îşi va produce nici un efect în sensul acordării despăgubirilor.
Or, potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are ca principală atribuţie emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
Ca atare, în prezent instanţa potrivit modificărilor Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 Titlul VIIm capitolul II, V şi următorii, nu mai are prerogativa de a stabili şi individualiza cuantumul şi natura despăgubirilor, a normelor reparatorii, întinderea lor sau modalitatea de acordare a acestora, această competenţă revenind organismelor înfiinţate potrivit Legii nr. 247/2005 Titlul VII, capitolul V.
Astfel, atributul instanţei în condiţiile dispoziţiilor legale sus evocate constă în a stabili calitatea de persoană îndreptăţită de a analiza dreptul de proprietate şi dacă este sau nu îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În capitolul V al Legii nr. 247/2007 s-a reglementat procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, iar în art. 13 din Titlul VII s-a prevăzut atributul principal al Comisiei Centrale constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru privind analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, ce se acordă potrivit Legii nr. 10/2001 iar deciziile adoptate de acest organism vor putea fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Aceasta înseamnă că potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa de judecată învestită cu o acţiune în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu mai este îndrituită să analizeze şi să stabilească cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel că reclamantele vor trebui să urmeze procedura administrativă prevăzută de capitolul V din Titlul VII, iar în situaţia în care vor fi nemulţumite de Decizia adoptată de Comisia Centrală să formuleze contestaţie conform art. 19 din Titlul VII.
Astfel, din perspectiva celor expuse sunt nefondate criticile reclamantelor legate de neacordarea şi stabilirea efectivă a cuantumului despăgubirilor.
Cum, în cauză nu sunt incidente motivele de recurs invocate şi nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se respinge ca nefondat recursul reclamantelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B.M. şi M.B. împotriva deciziei nr. 161 A din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3251/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3246/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
