ICCJ. Decizia nr. 3255/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3255/2011
Dosar nr. 3498/91/2009
Şedinţa publică din 7 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3498/91/2009, reclamanţii N.F., N.V., N.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 169 din 11 martie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor, în calitate de moştenitori ai defunctului N.M., suma de 12.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
S-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 246 din 14 mai 1959 a Tribunalului Militar Constanţa, inculpatul N.M., autorul reclamanţilor, a fost condamnat la 9 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, cu confiscarea averii, în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior, acesta executând o parte din pedeapsă în perioada 08 februarie 1959 - 02 martie 1960, adică 1 an şi 24 zile, ceea ce înseamnă că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a fost vorba de o condamnare cu caracter politic.
Potrivit art. 5 din lege, reclamanţii au făcut dovada cu acte de stare civilă că sunt descendenţii persoanei condamnate politic, dreptul acestora la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autorul lor izvorând din lege.
Martorii B.C. şi N.V., care au fost arestaţi şi condamnaţi alături de defunct, au relatat despre violenţele fizice şi psihice, torturile şi umilinţele la care au fost supuşi condamnaţii, scopul final al acestor acţiuni de teroare fiind chiar exterminarea lor fizică. În realizarea acestui scop, deţinuţilor, respectiv autorului reclamanţilor, li se dădea o cantitate infimă de hrană, iar în coloniile de muncă li se fixau norme imposibil de realizat.
Defunctul autor al reclamanţilor a executat pedeapsa cu închisoarea în 3 penitenciare, iar la scurt timp de la eliberare, acesta s-a îmbolnăvit. În perioada de detenţie, atât condamnatul, cât şi familia acestuia, respectiv soţia şi cei 5 copii, au suferit mari privaţiuni, fiindu-le confiscată averea.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a avut în vedere că defunctul autor al reclamanţilor a beneficiat şi de reparaţiile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990, cu începere de la 01 aprilie 1990 şi până la deces.
În raport de jurisprudenţa instanţei europene s-a reţinut că despăgubirile trebuie să întrunească cerinţa reparării integrale a prejudiciului, dar şi să fie proporţionale cu prejudiciul moral suferit.
Ţinând seama de perioada efectiv executată şi de condiţiile de tortură dovedite, instanţa a apreciat că suma de 12.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamanţilor.
Prin Decizia civilă nr. 157 A din 27 mai 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză.
Reclamanţii nu şi-au motivat apelul, astfel că examinarea cererii de apel s-a făcut prin prisma motivelor invocate în faţa primei instanţe.
S-a reţinut astfel că reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la cuantumul acordat, s-a considerat că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză, acordând o sumă echitabilă prin raportare la perioada de detenţie pe care a suferit-o pe nedrept autorul reclamanţilor.
Autorul reclamanţilor a beneficiat şi de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, însă Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură posibilitatea de a acorda despăgubiri, dacă se consideră că acestea nu au fost suficiente.
Reclamanţii au făcut dovada conform căreia condamnarea suferită de defunct, detenţia şi consecinţele acesteia s-au răsfrânt negativ asupra sa şi a familiei sale.
Raportat la impactul psihic suferit de defunct, la consecinţele negative create în plan familial şi social, s-a apreciat că suma de 12.000 de euro este de natură să acorde reclamanţilor, ca moştenitori legali ai defunctului, satisfacţii susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată familia reclamanţilor, cuantumul acesteia fiind unul rezonabil.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 19 iulie 2010, reclamanţii N.A., N.F. şi N.V. şi (II) la data de 12 iulie 2010, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
(I) Recursul declarat de reclamanţi a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Nu s-a reţinut că tatăl reclamanţilor a fost arestat în perioada 8 februarie 1059 – 2 martie 1960, adică 1 an şi 24 zile, suferind privaţiuni de natură fizică şi psihică şi un regim de exterminare extrem în diferite locuri de detenţie.
Consideră că, în condiţiile reţinute ca stare de fapt, suma stabilită de instanţele anterioare este modică şi nu corespunde realităţii, respectiv prejudiciului adus tatălui lor.
(II) Recursul declarat de pârât a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Decizia din apel este nemotivată, întrucât instanţa de apel s-a limitat doar la câteva fraze pentru a justifica soluţia pronunţată.
Prezentarea succesivă în considerentele hotărârii recurate a opiniei reclamanţilor şi a pârâtei, a duratei privării de libertate, a depoziţiei martorului audiat în cauză, nu conduc în mod automat la dezvoltarea "motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei", aşa cum solicită legiuitorul prin art. 261 C. proc. civ.
Cu toate că instanţa învestită cu o asemenea cerere este obligată să se pronunţe cu privire la motivele invocate în faţa instanţei de fond, în doctrina juridică se apreciază că apelul, fiind o cale de atac prin care se critică hotărârea de primă instanţă, legea pretinzând apelantului să arate nemulţumirile sale faţă de modul cum s-a desfăşurat judecata de fond şi faţă de hotărârea atacată, atât în fapt cât şi în drept. Faţă de aceste considerente, se impunea anularea apelului declarat de reclamanţii, ca nemotivat.
Decizia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală şi pentru că nu precizează criteriile care au condus la stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale.
Pentru acordarea despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, judecătorul având menirea de a găsi o formă adecvată de reparare a prejudiciului suferit de victimă şi de protejare a valorilor suferite de victimă. Instanţa de apel nu a dat curs solicitării şi implicit, nu a găsit forma adecvată de reparare a prejudiciului.
Simpla menţionare în considerentele hotărârii recurate a duratei privării de libertate, a depoziţiei martorului audiat în cauză nu conduce în mod automat la cuantificarea prejudiciului, fără o analiză fundamentată a fiecărui element în parte.
Au invocat şi inadmisibilitatea acţiunii, întrucât daunele morale solicitate, constând în suferinţele fizice şi psihice, au întotdeauna un caracter personal, cu atât mai mult cu cât, condamnarea nu a vizat în mod efectiv reclamanţii, ci pe autorul lor.
Hotărârea instanţei de apel este contradictorie cât timp, pe de o parte, s-a recunoscut că "autorul reclamanţilor a beneficiat şi de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990", iar, pe de altă parte, s-a considerat că "Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură posibilitatea de a acorda despăgubiri".
Textul de lege, respectiv art. 5 din Legea nr. 221/2009 arată în mod expres criteriile ce trebuie avute în vedere la acordarea daunelor morale, respectiv că la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
În drept, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
Instanţele fondului, singurele abilitate să stabilească situaţia de fapt a cauzei pendinte, pe temeiul de drept sus-menţionat, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 12.000 euro sau contravaloarea în lei la data efectuării plăţii.
Recurenţii nu contestă situaţia de fapt pe deplin stabilită în contextul procedurilor anterioare, însă formulează critici de pretinsă nelegalitate, aşa cum rezultă din expunerea de motive a cererilor.
Motivelor de recurs formulate, în măsura în care vor viza aceleaşi pretinse nesocotiri ale legii, vor fi soluţionate prin considerente comune.
Nu se poate reţine că Decizia din apel este nemotivată, pe considerentul că instanţa s-ar fi limitat doar la câteva fraze pentru a justifica soluţia pronunţată, întrucât această instanţă a fost preocupată, pe aspectele esenţiale, să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, pe care le-a identificat în mod corect.
S-a avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti este o problemă de conţinut şi nu de volum, semnificaţia acestei obligaţii procedurale exprese - art. 261 C. proc. civ.fiind aceea de a încadra o situaţie particulară de viaţă în contextul procedurilor generale şi abstracte ale legii, scopul ei fiind, în esenţă, acela de a explica măsurile adoptate de instanţă.
S-a susţinut că s-ar fi impus, în condiţiile particulare ale cauzei, anularea apelului reclamanţilor, ca nemotivat. O astfel de critică nu poate fi primită, cât timp există o normă legală procedurală - art. 292 alin. (2) C. proc. civ. - care oferă soluţia remedierii inacţiunii apelanţilor reclamanţi în formularea criticilor din apel, respectiv instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
Critica conform căreia Decizia pronunţată nu ar preciza criteriile de cuantificare a sumei acordată cu titlu de daune morale, nu este întemeiată, întrucât în condiţiile în care actul normativ nu a reglementat nici un fel de criteriu, a revenit doctrinei şi jurisprudenţei rolul de a consacra anumite criterii, după cum urmează; consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral de persoana condamnată, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială a persoanei condamnate, dar şi a familiei acesteia.
Principiul echităţii a fost avut în vedere de instanţele fondului, în contextul în care stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică o doză de aproximare, obligaţia instanţei de judecată fiind aceea de a stabili un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă la situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.
S-a avut în vedere inclusiv jurisprudenţa instanţei europene, care pornind de la termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a impus criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale, respectiv necesitatea ca persoanele vătămate să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În contextul normativ sus-citat şi cu o astfel de semnificaţie a noţiunilor şi exigenţelor convenţionale, instanţa de apel a concluzionat corect şi judicios că nu se poate reţine că suma stabilită de prima instanţă ca despăgubire pentru prejudiciul moral al reclamanţilor ar constitui o îmbogăţire fără just temei, respectiv că suma de 12.000 euro acordată este una rezonabilă şi respectă principiul proporţionalităţii cu prejudiciul suferit.
Nu poate fi primită critica conform căreia acţiunea reclamanţilor ar fi inadmisibilă, în considerarea ideii că daunele morale solicitate, constând în suferinţele fizice şi psihice, au întotdeauna un caracter personal, întrucât chiar dispoziţia expresă a legii - art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 - prescrie nu numai că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, poate solicita instanţei de judecată despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnare, ci şi soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, după data decesului acesteia.
Pe de altă parte, răspunzând unei alte critici formulate, drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce trebuie avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, însă acordarea lor nu determină de plano respingerea acţiunii reclamanţilor, faţă de conţinutul explicit al art. 5 alin. (1) pct. a din Legea nr. 221/2009.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii N.A., N.F. şi N.V. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 157/A din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3256/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3253/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
