ICCJ. Decizia nr. 3260/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3260/2011
Dosar nr. 5063/2/2010
Şedinţa publică din 7 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3209/87 din 30 septembrie 2009, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a pârâtului I.M.
În motivarea cererii s-a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la data de 1 septembrie 2009 în baza Decretului Prefectului de Roma, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia, împotriva pârâtului fiind dispusă măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul Italiei.
Prin sentinţa civilă nr. 170 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. 3209/87/2009, a fost respinsă, ca nefondată, cererea cu motivarea că înscrisurile depuse de către reclamant, respectiv: talonul de expulzat, declaraţia şi Decretul Prefectului de Roma se referă la numitul H.I. Nici unul dintre înscrisurile depuse nu se referă la pârâtul I.M., situaţie în care instanţa nu poate reţine în sarcina acestuia săvârşirea vreunei fapte care să atragă incidenţa prevederilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Cum reclamantul nu a făcut dovada susţinerilor sale, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ. tribunalul, a respins cererea ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul solicitând admiterea apelului cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului s-a arătat că, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 01 septembrie 2009, conform Decretului Ministrului de Interne al Italiei. Din conţinutul documentului emis de autorităţile italiene reiese că, pe timpul şederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, fiind considerat un pericol public, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006, pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
Apelantul, în raport de prevederile legale menţionate mai sus, a susţinut gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut activitate infracţională prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
S-a mai susţinut că în mod greşit instanţa de fond nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 134/2007, precum şi ale Decretului Ministrului de Interne al Italiei.
Prin Decizia nr. 627 A din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a anulat ca netimbrat apelul reţinând că, deşi reclamantul a fost citat cu menţiunea timbrării apelului cu o taxă de timbru în sumă de 4 lei şi respectiv 0,15 lei timbru judiciar, acesta nu a făcut dovada la termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2009.
Ordinul de plată privind achitarea taxei de timbru judiciar, precum şi timbrul judiciar în valoare de 0,15 lei au fost depuse la dosar la data de 26 noiembrie: 13,15 după pronunţarea deciziei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
Prin Decizia nr. 2987 din 13 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare reţinând că recurentul şi-a îndeplinit obligaţia de plată anterior termenului de judecată astfel că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv că sancţiunea anulării acţiunii sau a cererii prevăzută de articolul sus-citat intervine numai pentru situaţia în care obligaţia stabilită în sarcina părţii nu a fost îndeplinită până la termenul stabilit.
În rejudecarea apelului, intimatul, deşi legal citat, nu a formulat întâmpinare şi nu au fost administrate probe noi.
Prin Decizia nr. 424/A/2010 s-a respins apelul.
În motivarea deciziei s-a reţinut că, în cauză, se pune problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetăţeanului, respectiv dreptul la libertatea de circulaţie reglementat de art. 25 din Constituţia României şi art. 2 al Protocolului nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi în Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Sub aspectul aprecierii legalităţii măsurii dispuse, în materia liberei circulaţii a persoanelor cetăţeni români, atât legislaţia internă, cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula în raport de care dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect ce rezultă din prevederile art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene şi art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Excepţiile de la această regulă se regăsesc, deopotrivă, în cuprinsul legii interne (art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005), dar şi în legislaţia comunitară (art. 27 din Directiva 2004/38/CE) şi în cea convenţională (par. 3 şi 4 ale art. 2 al Protocolului nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Norma comunitară prevede, în mod limitativ, doar trei situaţii în care statul ar putea să restrângă libertatea de circulaţie a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranţei publice sau a sănătăţii publice.
Norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face vreo distincţie în legătură cu alte atribute ce privesc persoana cetăţeanului, cum ar fi gradul de pericol social pe care acesta îl prezintă pentru ordinea, siguranţa, sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.
Norma internă prevede o categorie mai largă de situaţii în care se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la libera circulaţie, astfel că aceasta este, în parte, neconformă cu norma comunitară, sub aspectul excepţiilor ce vizează libera circulaţie a persoanelor, excepţii care ar trebui să fie de strictă interpretare şi aplicare şi să fie concordante cu cele reglementate de legislaţia internaţională în această materie.
Constatând existenţa neconcordanţei între norma comunitară şi norma internă privind excepţiile de la dreptul la libertatea de circulaţie, care constituie limitări ale exercitării acestui drept, Curtea a făcut aplicarea normei comunitare în speţă, în virtutea principiului supremaţiei dreptului comunitar.
Directiva 2004/38/CE a fost implementată în dreptul intern prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spaţiului Economic European, dar nici acest act normativ şi nici modificările ulterioare aduse Legii nr. 248/2005 nu au transpus în mod complet această Directivă, în sensul indicării criteriilor referitoare la ordinea, siguranţa sau sănătatea publică, care să fie avute în vedere la adoptarea măsurilor restrictive privind exerciţiul dreptului la libera circulaţie.
Capitolul VI din Directiva 2004/38 se referă, în titlul lui, Ia „restricţii ale dreptului de intrare şi de şedere ... ". În contextul art. 32 din directivă, trebuie înţeles că statul de plecare are propriile responsabilităţi în cazul persoanelor care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriul unei ţări din Uniune, atâta timp cât interdicţia nu a fost ridicată.
Prevalându-se de termenii generali ai art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a apreciat că ordinea sau siguranţa publică poate să fie invocată şi în ţara de plecare, cu toate că, în cuprinsul capitolului VI, dispoziţiile legale vizează, în mod repetat, "statul membru gazdă". Responsabilităţile statelor membre pentru comportamentul propriilor resortisanţi depăşeşte astfel cadrul strict al art. 32 din directivă, ceea ce corespunde unei analize unitare a prevederilor din Tratatul CE şi din Directiva 2004/38, potrivit cărora dreptul la liberă circulaţie şi limitările care îi sunt ataşate prezintă relevanţă atât în statul de plecare, cât şi în cel de destinaţie.
O reglementare naţională care permite restrângerea dreptului la liberă circulaţie a propriilor resortisanţi nu este incompatibilă cu dispoziţiile legale comunitare, doar ea nu se aplică mecanic şi dacă se ţine seama de interesele fundamentale ale societăţii din ţara gazdă. Măsura adoptată se analizează însă în funcţie de criteriul necesităţii şi de cel al proporţionalităţii. Restrângerea liberei circulaţii a unei persoane pe motivul vag că aceasta s-a aflat într-o situaţie de „şedere ilegală" într-un stat membru nu respectă criteriul proporţionalităţii.
Simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea italiană, referitoare la dreptul de şedere, pe teritoriul statului italian, al unui cetăţean român, nu poate fi circumscrisă excepţiilor care ar conduce la admiterea acţiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica, în sine, restrângerea libertăţii de circulaţie.
Obligaţia asumată de România, prin acordul încheiat cu statul italian, a fost aceea de a readmite pe cetăţenii săi, care au fost expulzaţi, în scopul combaterii imigraţiei ilegale, dar această obligaţie, de ordin general şi de prevenţie generală, nu poate justifica, în raport de circumstanţele particulare ale speţei, restrângerea dreptului la liberă circulaţie a intimatului - pârât I.M., pe teritoriul Italiei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, criticând-o ca nelegală, fără a indica în drept cauzele de nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că sesizarea instanţei s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 raportat la dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 iar în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie.
S-a susţinut că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei, conform Decretului Ministerului de Interne, întrucât a avut un comportament antisocial, respectiv săvârşirea de infracţiuni aducând atingere ordinii şi siguranţei publice a statului Italian.
S-a arătat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 27 şi art. 28 din Directiva nr. 2004/38/CE iar măsura solicitată respectă principiul proporţionalităţii şi are în vedere conduita pârâtului.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin HG nr. 1347/2007 s-a stabilit pentru Direcţia Generală de Paşapoarte sau, după caz, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor obligaţia înaintării către instanţă a dosarului de îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie se dispune de către instanţă, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. Şi art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
În cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie doar pentru faptul că prezenţa intimatului-pârât pe teritoriul Italiei ar constitui o ameninţare la adresa siguranţei publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.
Împrejurarea că autorităţile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetăţean român nu este prin ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său.
Dispoziţiile art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 prevăd doar dreptul Ministerului Administraţiei şi Internelor de a sesiza instanţa în vederea restrângerii dreptului la liberă circulaţie, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu o obligaţie a instanţei de a se pronunţa în sensul celor solicitate fără a cenzura starea de fapt şi îndeplinirea condiţiilor privind afectarea ordinii şi siguranţei publice.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 424/A din 8 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3261/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3259/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
