ICCJ. Decizia nr. 3360/2011. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3360/2011
Dosar nr. 50694/3/2009
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2011
Deliberând asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9234 din 30 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC M.R.L.I. SA având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei penale inserată în contractele de leasing din 12 martie 2007; 13 februarie 2007; 18 mai 2007; 18 mai 2007; 26 aprilie 2007, referitoare la obligarea reclamantei de a achita toate ratele de leasing, rămase de plată până la finele contractelor, chiar şi în ipoteza rezilierii contractelor respective.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prevederile contractului au făcut obiectul negocierii părţilor, conform art. 19.7, fiind deci cunoscute reclamantei, care, în deplină cunoştinţă de cauză, şi-a manifestat intenţia de a contracta. Ca atare, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 969 C. com., clauza penală nefiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri, conform art. 968 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 122 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială a respins apelul declarat ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că potrivit clauzei din art. 13.4 din contractele de leasing încheiate de părţi, intimata are dreptul să-i achite apelantei – reclamante, în ipoteza rezilierii contractului din culpa acesteia - pentru neplata ratelor de leasing, ratele de leasing rămase de achitat până la finalul contractului, cu titlu de daune interese.
Instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantei - reclamante relative la caracterul ilicit al acestei clauze contractuale, conform art. 968 C. civ., reţinând că este vorba despre o evaluare anticipată de către părţi a prejudiciului suportat de finanţator în ipoteza neexecutării obligaţiilor de către debitor.
Or, apelanta şi-a manifestat acordul cu privire la această evaluare anticipată a întinderii despăgubirilor, în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate.
Ca atare, soluţia primei instanţe de fond este temeinică şi legală, a reţinut instanţa de apel, întrucât prin intermediul acestei clauze se urmăreşte sancţionarea debitorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, neputând fi vorba despre o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei – pârâte, în speţă fiind pe deplin aplicabil principiul libertăţii contractuale.
Curtea de Apel a respins susţinerea apelantei reclamante relativă la natura juridică a contractului de leasing, ca fiind aceea de contract de adeziune, întrucât contractul de leasing este un contract prin care se realizează finanţarea specială pentru cedarea folosirii contractului de leasing şi care stabileşte relaţii specifice triunghiulare între furnizor – locator şi utilizator, fiind vorba despre un contract negociat, astfel cum se reţine şi în art. 19.7 din condiţiile generale ale contractelor încheiate de părţi.
Instanţa de apel a reţinut ca nefondate şi susţinerile apelantei relative la dreptul intimatei de a încasa ratele de leasing rămase de achitat, doar în ipoteza unei încălcări importante a contractului şi după ce i-a dat şansa utilizatorului să îndrepte această încălcare, întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 lit. a) din condiţiile generale a contractului de leasing şi art. 15 din O.G nr. 51/1997 .
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta, criticând hotărârea atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – reclamantă a arătat că, în speţă, clauza penală prevăzută de părţi în contractele de leasing, care prevede obligaţia recurentei de a plăti contravaloarea tuturor ratelor de leasing calculate până la finalul contractului, deşi acesta este reziliat, este o clauză ilicită pentru că face excesiv de împovărătoare obligaţia reclamantei.
Ca atare, a arătat recurenta, deşi clauza penală este obligatorie, astfel cum reţine instanţa de apel, instanţa de judecată trebuie să analizeze această clauză, conform art. 1097 C. civ., şi prin raportare la dispoziţiile art. 5 C. civ., întrucât, în caz contrar, contractul este transformat într-un instrument de îmbogăţire fără justă cauză prin clauze abuzive.
Recurenta – reclamantă a arătat că nivelul clauzei penale trebuie să aibă o limită rezonabilă, în sensul determinării doar a cuantumului daunelor – interese rezultate din neexercitarea sau exercitarea defectuoasă a contractului, astfel încât este nelegală reţinerea instanţei de apel care, deşi apreciază că prin această evaluare creditorul ar putea obţine beneficii mai mari decât cele suferite, totuşi conchide că reclamanta a aderat la această situaţie prin semnarea contractului, ignorând scopul clauzei penale care este acela de evaluare anticipată a prejudiciului produs prin neexecutare.
Recurenta a arătat că în speţă este incidentă şi decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că orice clauză prin care se prevede obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere pe lângă dobânda legală sau contractuală, contravine legii.
Clauza penală din contractele de leasing este abuzivă şi ilicită, pentru că nederularea contractului de leasing este mai avantajoasă pentru intimată, decât executarea în continuare a contractului.
Recurenta a arătat că art. 15 din O.G nr. 91/1997, nu stabileşte obligaţia utilizatorului de a restitui ratele de leasing până la finalul contractului, ci doar până la data restituirii bunului, astfel încât clauza penală inserată în contractele de leasing este evident excesivă, creând un dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul recurentei.
Recurenta a mai învederat că, în mod greşit instanţele de fond au reţinut că prin instituirea clauzei penale se urmăreşte sancţionarea debitorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, apreciind că în această situaţie nu poate fi vorba despre îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât scopul clauzei penale nu este sancţionarea debitorului, ci evaluarea prejudiciului real pe care creditorul l-ar suferi ca urmare a neexecutării obligaţiilor debitorului.
Clauza penală inserată în contractele de leasing este o veritabilă clauză leonină, a arătat recurenta - reclamantă care dezechilibrează serios egalitatea părţilor contractante, aspect ce nu poate fi înlăturat prin invocarea principiului pacta sunt servanda.
De altfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 162/2002, s-a reţinut expres existenţa de clauze leonine în contractul de leasing, impuse de finanţator utilizatorului, prin poziţia comercială pe care acesta o deţine.
Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Totodată, intimata – pârâtă a invocat dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., arătând că recurenta – reclamantă a invocat doar aspecte de netemeinicie.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de intimata – pârâtă conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte reţine, din analiza motivelor de nelegalitate formulate de recurentă că acestea se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta – reclamantă criticând decizia atacată pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1089 C. civ. raportat la art. 968 şi art. 5 C. civ., precum şi greşita aplicare în cauză a principiului reglementat de art. 969 C. civ. Ca atare, reţinând o atare încadrare a criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata – pârâtă, întrucât în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reţine că, pentru dezlegarea problemei de drept din prezenta cauză relativă la caracterul ilicit şi abuziv al clauzei penale din contractele de leasing, esenţiale sunt natura juridică a contractului de leasing şi regimul juridic al acestui contract special, astfel cum acesta este reglementat cu titlu general în O.G. nr. nr. 51/1997, republicată.
Cât priveşte primul aspect relativ la natura juridică a leasingului, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a reţinut caracterul suis - generis al contractului de leasing, contract pe care se grefează mai multe operaţiuni juridice, între care şi operaţiunea de creditare pe care o acordă finanţatorul – societate non bancară – utilizatorului, aspect din perspectiva căruia trebuie analizată şi problema întinderii prejudiciului suportat de finanţator în cazul rezilierii contractului din culpa utilizatorului şi, implicit, problema îmbogăţirii fără justă cauză a finanţatorului. Ca atare, nefiind în ipoteza unui simplu contract de împrumut de folosinţă sau de vânzare – cumpărare cu plata preţului în rate, Înalta Curte reţine caracterul de complex al prejudiciului încercat de societatea de leasing – complexitate relevată de efectele pe care le provoacă neexecutarea obligaţiilor asumate în raporturile de finanţare.
În ceea ce priveşte regimul juridic al contractului de leasing, Înalta Curte reţine că acesta este şi rămâne un contract negociat, O.G. nr. 51/1997, republicată, stabilind clauzele pe care le cuprinde un atare contract, cu posibilitatea recunoscută părţilor contractante de a deroga de la dispoziţiile legale, prin convenţia încheiată. Ca atare, se reţine caracterul dispozitiv al normelor care reglementează clauzele contractului de leasing în O.G. nr. 51/1997 şi aplicarea implicită a principiului libertăţii contractuale a părţilor contractante.
Relevantă pentru soluţionarea cauzei de faţă este dispoziţia cuprinsă în art. 15 din O.G. nr. 51/1997 republicată, varianta din 2006 aplicabilă în speţă conform căreia: „ Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie lucrul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”.
Pornind de la precizările anterioare, Înalta Curte reţine că susţinerea recurentei – reclamante relativă la caracterul abuziv şi ilicit al clauzei penale inserată de părţi în art. 13.4 din condiţiile generale ale contractului de leasing, întrucât face excesivă obligaţia reclamantei şi creează posibilitatea îmbogăţirii fără justă cauză a intimatei – pârâte, este nefondată. Se reţine astfel că, prin clauza atacată în instanţă, părţile au prevăzut că daunele cuvenite intimatei în ipoteza rezilierii contractului din culpa utilizatorului, în speţă, recurenta – reclamantă, sunt echivalate cu contravaloarea ratelor de leasing rămase de achitat până la finele contractului.
Analizând această clauză prin raportare la dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, sediul materiei în ceea ce priveşte regulile aplicabile rezilierii contractului de leasing, din culpa utilizatorului, Înalta Curte reţine că legiuitorul român a lăsat deplină libertate contractuală părţilor implicate în contractul de leasing, în ceea ce priveşte modul de determinare a daunelor – interese cuvenite finanţatorului în caz de reziliere. Ca atare, părţile contractante au posibilitatea fie să prevadă o clauză care să evalueze anticipat aceste daune – interese – cazul în speţă, fie să facă trimitere explicit sau implicit la dreptul comun, ipoteză în care, pentru stabilirea daunelor – interese se aplică principiile ce guvernează efectele contractelor sinalagmatice, cu expresă referire la rezilierea acestora. Posibilitatea părţilor contractului de leasing de a negocia daunelor interese, trebuie să fie analizată pornind de la limitele stabilite chiar de dispoziţia cuprinsă în art. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, respectiv: restituirea bunului dat în leasing şi plata sumelor scadente până la data acestei restituiri. Aşadar, voinţa legiuitorului român este expresă sub aspectul neincluderii în noţiunea de daune - interese a sumelor scadente până la data restituirii, daune – interese a căror stabilire se face în condiţiile dreptului comun, având în vedere caracterul sancţionator al rezilierii unui contract sinalagmatic.
Având în vedere cele arătate în precedentul aliniat, Înalta Curte va respinge susţinerea recurentei relativă la caracterul abuziv al clauzei penale, întrucât provoacă un dezechilibru între obligaţiile părţilor contractante, neputând fi primită interpretarea dată de recurentă dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, în sensul că acestea obligă doar la restituirea sumelor scadente până la data înapoierii bunului dat în leasing, întrucât o atare obligaţie nu se circumscrie noţiunii de daune – interese, fiind distinctă de obligaţia de plată a daunelor interese.
Cât priveşte motivul invocat relativ la limita rezonabilă a clauzei penale, Înalta Curte reţine că stabilirea acestei limite rezonabile ţine exclusiv de principiul libertăţii contractuale a părţilor, întrucât deşi scopul clauzei penale este de evaluare anticipată a prejudiciului produs prin neexecutare, această evaluare se face prin convenţia părţilor, aşadar prin negociere directă între părţile implicate, pornind de la efectele provocate de un atare comportament contractual şi de la natura obligaţiilor asumate de părţile în proces. Sub acest aspect, Înalta Curte reiterează susţinerile relative la caracterul complex al contractului de leasing şi implicaţiile pe care le are neexecutarea unei obligaţii în operaţiunile de finanţare, contractul de leasing nerputând fi asimilat contractului de împrumut de folosinţă. Ca atare, nu pot fi primite nici susţinerile relative la avantajele pe care rezilierea le produce finanţatorului comparativ cu exercitarea contractului.
Înalta Curte va respinge susţinerea recurentei – reclamante relativă la incidenţa în speţă a deciziei nr. XI din 24 octombrie 2005, având în vedere că obiectul recursului în interesul legii soluţionat prin această decizie, vizează o altă problemă de drept, relativă la cumulul dobânzii cu penalităţile de întârziere în contractele de împrumut.
Înalta Curte va respinge şi motivul de recurs relativ la absenţa caracterului sancţionator pentru debitor al clauzei penale, scopul clauzei penale fiind doar evaluarea prejudiciului real al creditorului, întrucât indirect, clauza penală este o modalitate convenţională de constrângere a debitorului la executarea la scadenţă a obligaţiilor asumate, constrângere realizată tocmai prin prevederea posibilităţii plăţii către creditor în caz de neexecutare a unui prejudiciu evaluat anticipat. De reţinut, însă, că dreptul creditorului de a solicita aceste daune – interese se naşte doar în ipoteza comportamentului culpabil al debitorului, în speţă, recurenta.
Înalta Curte va respinge şi motivul invocat relativ la calificarea clauzei atacate în justiţie, ca fiind o clauză leonină, întrucât regimul juridic al acestei clauze, prevăzut de art. 1513 C. civ. este unul special, neputând fi extins prin analogie la contractul de leasing, contract ce nu poate fi calificat ca fiind un contract de societate/asociere.
Cât priveşte invocarea deciziei nr. 162/2002 pronunţată de Curtea Constituţională, Înalta Curte reţine că prin această decizie, instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 11, 14 şi 15 din O.G. nr. 51/1997, ca inadmisibilă, reţinând în hotărâre că, în ipoteza în care utilizatorul nu-şi execută obligaţiile contractuale, devin aplicabile principiile generale ale contractelor sinalagmatice.
În baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act că intimata – pârâtă nu solicită cheltuieli de judecată.
Pentru motivele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge excepţia nulităţii recursului, faţă de prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., raportat la art. 306 C. proc. civ., invocată de către intimata-pârâtă SC M.R.L.I. SA Bucureşti, ca nefondată.
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC A. SRL Brăila împotriva deciziei comerciale nr. 122 din 21 martie 2011, pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3358/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3367/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
