ICCJ. Decizia nr. 3445/2011. Civil. Revendicare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 3445/2011

Dosar nr. 20692/1/2003

Şedinţa publică din 14 aprilie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 155 din 11 februarie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rejudecând cauza în fond după casare, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor M.M., M. (fost Ma.) M., B.Gh.L.G., H.E., C.H., C.F. şi Z.E., a obligat pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC A. SA să lase în deplină proprietate şi posesie, reclamanţilor, imobilul situat în Bucureşti, Bd. G.M. (fost T.l.), compus din teren în suprafaţă de 520 m.p. şi construcţia edificată pe acesta, compusă din subsol, parter şi 13 etaje (aripa dinspre Ciclop a Hotelului A.), a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulităţii titlului statului, a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie şi a disjuns judecarea acestei cereri de cererea principală, pentru suplimentarea probatoriului.

Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că autorul reclamanţilor a fost deposedat abuziv de imobilul revendicat, întrucât acesta se încadra în categoriile exceptate de la naţionalizare potrivit dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950.

În privinţa primului capăt de cerere s-a apreciat că acesta nu poate fi privit ca o cerere distinctă, ci doar ca o apărare a reclamanţilor, scopul acestora fiind realizarea pretinsului drept în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun.

Comparând titlurile de proprietate aflate în conflict judiciar, Tribunalul a considerat că titlul reclamanţilor este mai bine caracterizat, întrucât l-a dobândit în mod legal, în timp ce pârâta SC A. SA l-a dobândit de la un neproprietar.

S-a reţinut totodată că această pârâtă, în actul constitutiv, apare ca având activitatea principală, hotelul şi ca activitate secundară, închirierea bunurilor imobiliare proprii, fapt ce nu presupune cu necesitate deţinerea în proprietate a hotelurilor, ci exploatarea unor spaţii cu această destinaţie în baza altor drepturi dezmembrate din dreptul de proprietate.

Din conţinutul probelor administrate s-a reţinut că în patrimoniul intimatei existau la nivelul anilor 1994-1997 şi alte imobile, ceea ce înseamnă că lipsirea acesteia de imobilul în litigiu nu ar împiedica-o să-şi desfăşoare activitatea, respectiv că nu există riscul de a fi dizolvată/lichidată.

În privinţa cereri de chemare în garanţie, s-a apreciat că este oportună măsura disjungerii, faţă de neregularităţile procedurale observate la aceasta, care pun în discuţie însuşi cadrul procesual de învestire, întinderea obligaţiei de garanţie, identificarea legislaţiei incidente, probaţiunea în raport de pretenţia concretă/apărarea configurată în cauză (inclusiv prin invocarea de excepţii).

Prin Decizia civilă nr. 462 A din 9 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.

S-a reţinut că imobilul revendicat a fost naţionalizat de la autorul reclamanţilor în temeiul Decretului nr. 92/1950, acesta din urmă figurând în anexa la decret.

Referitor la apelul reclamanţilor, s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect aplicabilitatea în cauză a art. II din Decretul nr. 92/1950.

Apelul pârâtei SC A. SA a fost, de asemenea, respins, întrucât autorul reclamanţilor era, la momentul naţionalizării, angajat la Institutul de Fizică M., încadrându-se astfel în categoriile sociale exceptate de la naţionalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

Din probatoriul administrat - procesul-verbal nr. X s-a reţinut că edificarea imobilului s-a realizat cu credite, respectiv că acestea au fost rambursate integral în anul 1948.

Comparând titlurile de proprietate aflate în conflict judiciar, respectiv cel al reclamanţilor cu cel al pârâtei SC A. SA - certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M nr. B din 23 septembrie 1994 eliberat de Ministerul Turismului şi Ordinul Ministerului Comerţului şi Turismului din 26 aprilie 1991, dat în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 cu privire la construcţia intabulată sub nr. MM/2000 la biroul de carte funciară sector 1 Bucureşti - a fost preferat titlul reclamanţilor, întrucât acesta provine de la un proprietar, fiind dobândit în mod legal prin cumpărare la licitaţie publică în anul 1928, în vreme ce pârâta a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar.

Sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, s-a reţinut că prevederile art. 32⁴ alin. (4) din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 137/2002, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât la nivelul anilor 1994 - 1997, pârâta avea în patrimoniu şi alte imobile, astfel încât pierderea imobilului în litigiu nu ar fi împiedica-o pe aceasta să-şi desfăşoare activitatea şi nu ar fi pus-o în pericol de lichidare sau dizolvare.

Nici cea de-a doua susţinere a apelantei pe chestiunea inadmisibilităţii nu a fost reţinută, întrucât proprietatea autorilor reclamanţilor a fost înscrisă distinct în cartea funciară sub nr. top T, reprezentând 520 m.p. teren şi construcţia conform tabloului, cu descrierea încăperilor; proprietatea lui C.M. a fost înscrisă sub nr. top R, compusă din 505 m.p. teren şi construcţie, conform tabloului de descriere a încăperilor.

În privinţa cererii de chemare în garanţie, aceasta a fost disjunsă faţă de acţiunea principală, în temeiul art. 165 C. proc. civ., considerându-se că sunt necesare probatorii suplimentare.

Apelul declarat de chemata în garanţie S. Transilvania a fost apreciat, dată fiind această situaţie, ca nefondat, cu precizarea că, doar cu ocazia judecării cererii de chemare în garanţie, urmează ca aceasta să invoce excepţiile pe care le consideră pertinente, asupra cărora instanţa va fi obligată a se pronunţa.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 30 octombrie 2003, reclamanţii B.Gh.L.G., M.M., M. (fost Ma.) M., H.E., C.H., C.F. şi Z.E., (II) la data de 31 octombrie 2003, pârâta SC A. SA, (III) la data de 30 octombrie 2003, chemata în garanţie APAPS, (IV) la data de 29 octombrie 2003, chemata în garanţie Societatea de Investiţii Financiare „T." SA (S. Transilvania), prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I) Recursul reclamanţilor a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate şi netemeinicie:

Pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii" - s-a susţinut că soluţia instanţelor anterioare de respingere a cererii de constatare a nulităţii (nevalabilităţii) titlului de preluare a statului este lipsită de temei legal, întrucât Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil care să producă efectele specifice dreptului de proprietate, aspect reţinut chiar de aceste instanţe, în motivarea propriilor hotărâri pronunţate.

Acţiunea introductivă de instanţă a avut ca prim capăt de cerere constatarea nulităţii (nevalabilităţii) „titlului de preluare de către stat a imobilului din Bucureşti, b-dul M. (fost bd. T.I.) compus din teren de 520 m.p. şi construcţie (...)", al doilea capăt de cerere fiind reprezentat de revendicarea propriu-zisă.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii (nevalabilităţii) titlului statului, aceasta a fost întemeiată pe ideea neconformităţii actului de preluare cu legea (art. 2 din Decretul nr. 92/1950), precum şi cu Constituţia şi tratatele internaţionale contemporane actului de preluare.

În mod surprinzător, după ce a reţinut în considerentele sentinţei că „autorul reclamanţilor a fost deposedat în mod abuziv de imobilul revendicat printr-un act de naţionalizare ce nu poate reprezenta un titlu valabil în favoarea statului, astfel cum este definit acesta de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cu referire la respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat a imobilului"; „statul, în calitate de autor al pârâtei SC A. SA, a dobândit prin abuz detenţia imobilului şi a construcţiei şi a considerat-o ca fiind un drept de proprietate"; „pârâta SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar", prima instanţă a conchis în mod paradoxal că aspectul nevalabilităţii titlului statului este doar „o apărare a reclamanţilor care nu poate constitui o cerere distinctă, atâta vreme cât reclamanţii au făcut vorbire despre nulitatea titlului de preluare al statului iar aceştia urmăresc să-şi realizeze dreptul pe calea acţiunii în revendicare".

Confirmând soluţia primei instanţe cu privire la revendicare, instanţa de apel a apreciat în mod just că SC A. a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar, reţinând că autorul reclamanţilor se încadra în categoriile sociale exceptate de la naţionalizare potrivit art. 11 din Decretul nr. 92/1950.

În pofida acestor argumente, instanţa a respins apelul prin care reclamanţii au criticat respingerea de către instanţa de fond a cererii de constatare a nulităţii (nevalabilităţii) titlului statului.

Pentru a evita orice neînţelegere în redactarea primului capăt de cerere al acţiunii s-au folosit termenii nulitate (nevalabilitate) - care din punct de vedere juridic au aceeaşi semnificaţie - obiectul cererii fiind, în esenţă, constatarea ineficienţei transferului dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar către stat.

Nu există nici un temei legal pentru a aprecia că aspectul nevalabilităţii titlului statului este doar „o apărare" a reclamanţilor care nu ar putea face obiectul unei cereri distincte, respectiv că analiza valabilităţii titlului statului nu poate fi făcută decât în contextul comparării titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate, instanţele au dat preferinţă în mod just titlului reclamanţilor, care este mai bine caracterizat, considerând că SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar.

Pe baza analizării probelor şi a aplicării legii susceptibile de a guverna raporturile juridice referitoare la bunul revendicat, instanţele au constatat şi afirmat, fără echivoc, faptul că Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil, apt să producă efectele specifice dreptului de proprietate.

Argumentele reţinute de cele două instanţe în considerentele hotărârilor referitoare la nevalabilitatea titlului statului ar fi trebuit să conducă, în mod firesc, la admiterea capătului de cerere formulat de reclamanţi prin care au solicitat constatarea nulităţii/nevalabilităţii titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu.

Din acest punct de vedere, soluţiile pronunţate de instanţele de fond şi de apel sunt nelegale, neexistând nici un temei legal pentru a aprecia că aspectul nevalabilităţii titlului statului nu poate face obiectul unei cereri distincte.

Nulitatea/nevalabilitatea unui act juridic presupune inexistenţa vreunui efect juridic produs de pretinsul titlu de proprietate, chiar de la momentul emiterii lui (de fapt, inexistenţa juridică a actului respectiv).

Prin urmare, atunci când instanţele au reţinut că statul a fost neproprietar şi că a preluat în mod abuziv, ilegal, imobilul în litigiu, au statuat, în esenţă, că proprietatea nu a fost niciodată transferată legal de la adevăratul proprietar, către stat şi pe cale de consecinţă, că statul nu şi-a constituit un titlu valabil producător de efecte juridice.

În această ordine de idei, se poate afirma, fie că titlul statului este nevalabil sau nul, fie că este inexistent din punct de vedere juridic.

S-a susţinut şi că solicitarea de constatare a nulităţii este echivalentă cu constatarea nevalabilităţii titlului statului.

(II) Recursul pârâtei SC A. SA a vizat următoarele motive de pretinsă nelegalitate şi netemeinicie:

Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - ipoteza hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - respectiv dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel nu a analizat nici unul din motivele de apel formulate în cauză de această parte, motivarea soluţiei de respingere a apelului rezumându-se doar la reproducerea în mică parte a considerentelor hotărârii de primă instanţă.

În primul motiv de apel, s-a solicitat instanţei să stabilească situaţia juridică a imobilului în litigiu, ţinând cont de adresa din 17 iunie 1999, în care Hotelul A. figurează preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950 şi Legea nr. 119/1948.

Instanţele anterioare au reţinut, fără o motivaţie adecvată, că imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia A din anexă. Chiar admiţând ideea că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia corectă din anexă ar trebui să fie B - Capitolul Hoteluri, prin care a fost naţionalizat Hotelul A., cu tot inventarul, sau conform art. 1 alin. (4) pct. 3 din Decretul nr. 92/1950, şi nu poziţia a din anexa la decret, care se referă la imobilele cu destinaţia de locuinţă prin care i-au fost naţionalizate lui A.C. "30 de apartamente în Bucureşti, strada R.C., str. G.M., str. H.B., str. S. ".

Imobilul Hotel A. a avut afectaţiune şi destinaţie de hotel de la momentul edificării şi până în prezent.

Tocmai în scopul exploatării ca hotel, A.C. a înfiinţat în anul 1939, Societatea Anonimă S. Hotel A., înregistrată la registrul comerţului sub nr. CC/1939, societatea având ca obiect de activitate exploatarea de hoteluri. Ulterior, în anul 1947, a fost înregistrată, de către A.C. la registrul comerţului sub nr. KK/1947, firma individuală Hotel A. pentru exploatarea Hotelului A.

Prin urmare, Hotelul A. nu a fost un apartament sau un număr de apartamente care să servească drept locuinţă, nici unor locatari şi nici proprietarului C.A. sau familiei sale, astfel cum au constatat în mod greşit instanţele anterioare.

De asemenea, prin motivele de apel s-a solicitat instanţei să se pronunţe cu privire la statutul socio-profesional pe care îl avea A.C. în anul 1950, motivat de faptul că instanţa de fond l-a încadrat pe acesta în categoriile de persoane exceptate de la naţionalizare prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 92/1950, considerând că acesta era angajat ca arhitect la Institutul de Fizică M.. Din adresa sus-menţionată, nu rezultă funcţia pe care acesta era angajat.

Instanţa de fond a stabilit greşit situaţia de fapt pe aspectul că imobilul în litigiu a fost dobândit prin resurse (venituri) provenite din muncă, respectiv prin credite. Din actele depuse la dosar a rezultat că aceste credite au fost contractate între anii 1939-1940, după ce construcţia imobilului era deja finalizată. În luna aprilie 1939, Hotelul A. era deja exploatat de Societatea Anonimă S. Hotel A.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au constatat în mod greşit că A.C. la data adjudecării terenului (1928) şi la data edificării construcţiei (1937-1938) a dobândit (edificat) imobilul cu resurse (venituri) provenite din muncă, prin credite obţinute ulterior în anii 1939-1940.

În mod eronat au reţinut instanţele anterioare că, în cauză, nu s-ar aplica dispoziţiile OUG nr. 88/1997, datorită faptului că pârâta ar fi deţinut în patrimoniu, la nivelul anilor 1994-1997 şi alte imobile, astfel încât pierderea imobilului în litigiu nu ar împiedica-o pe aceasta să-şi desfăşoare activitatea şi nu ar fi în pericol de lichidare sau dizolvare. Obiectul de activitate al SC A. SA a fost de hotel cu restaurant, iar unicul imobil în care îşi desfăşoară activitatea este Complexul A., format din hotel şi restaurant.

Pârâta SC A. SA a fost privatizată integral în anul 1996, având în patrimoniu un singur imobil în care îşi poate desfăşura obiectul de activitate, de hotel cu restaurant.

Instanţa a schimbat natura şi înţelesul clar şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, printr-o interpretare extrem de superficială a acestuia - critică susţinută din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Într-adevăr, titlul preluării de către stat este art. 1 alin. (4) pct. 3 din Decretul nr. 92/1950, dar obiectul preluării este cel prevăzut la poziţia B, iar nu la poziţia A din anexa la decret. La poziţia A din anexă se operează o naţionalizare in personam, A.C. (autorul reclamanţilor), al cărei obiect este certis verbis stipulat în text, anume 30 apartamente în Bucureşti, la diferite adrese, între care şi strada G.M. Câte şi care anume dintre aceste apartamente sunt cele situate în str. G.M., reclamanţii nu au indicat nicicum, iar de revendicat au revendicat, nu un imobil situat la această adresă şi compus dintr-un număr nespecificat de apartamente, ci o parte din imobilul situat la această adresă, cu afectaţiunea iniţială şi permanentă, inclusiv în prezent de hotel.

Această problemă aparent insignifiantă comandă, prin modul ei de rezolvare, însăşi soluţia litigiului, în speţă fiind greu de acceptat de ce instanţele anterioare au ignorat acest amănunt, de vreme ce recurenta l-a susţinut, argumentat, pe parcursul întregului proces.

Dacă naţionalizarea imobilelor figurând sub lit. a, este una intuitu personae care se expune logic, etic şi juridic la aplicaţiunea excepţiei prevăzute la art. 11 din Decret, cea a imobilelor de sub cap. Hoteluri, este una intuitu rei, având de obiect prin ipoteză un imobil mijloc de producţie care nu putea fi decât exploatat şi pentru care raţiunea Decretului nr. 92/1950 nu are a cunoaşte diferenţieri, sau exceptări după anumite calităţi ori situaţii ale persoanei proprietarului.

Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi cu privire la art. 11 din Decretul nr. 92/1950 al cărei beneficiu îl invocă reclamanţii. Textul trebuie avut în vedere în forma completată prin Decretul nr. 524/1955, care exceptează de la măsura naţionalizării "imobilele clădite proprietatea muncitorilor şi a pensionarilor proveniţi din muncitori, precum şi a funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi a celorlalţi pensionari, provenite din muncă". Este evident că autorul reclamanţilor, A.C., nu intră în categoria muncitorilor sau pensionarilor proveniţi din aceştia ci a funcţionarilor sau a celorlalţi pensionari, pentru care textul impune condiţia provenienţei din muncă a imobilelor exceptate de la naţionalizare.

Instanţa de fond îl califică pe autorul reclamanţilor drept angajat (arhitect), ceea ce l-ar încadra în rândul intelectualilor profesionişti, ceea ce este total greşit, întrucât intelectual profesionist este numai cel care la momentul naţionalizării exercita o profesie liberală, ori persoana în cauză la acel moment este angajat, adică nu poate fi încadrat decât în categoria funcţionarilor, pentru care se cere îndeplinirea condiţiei provenienţei din muncă a imobilului naţionalizat.

Chiar făcând abstracţie de calificarea greşită, mai grav este faptul că instanţa reţine provenienţa din muncă a resurselor cu care a fost dobândit imobilul, culmea referindu-se la credite contractate de autorul reclamanţilor după ce imobilul fusese construit.

În orice caz, edificarea imobilelor cu resurse obţinute prin credite nu poate însemna că aceste resurse provin din muncă, cum cere legea, pentru aplicarea exceptării în cauză.

Decizia atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât instanţele anterioare nu au stabilit situaţia juridică concretă a imobilului în litigiu, considerând că Hotelul A. a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, fiind înscris la poziţia A.

De fapt, imobilul în litigiu, dacă se va stabili că titlul de preluare este Decretul nr. 92/1950, a fost înscris la poziţia B din anexa la decret, la capitolul hoteluri, fiind naţionalizat conform art. 1 alin. (4) pct. 3, hotelul cu întreg inventarul său, acesta reprezentând un mijloc de producţie.

Ambele instanţe reţin că provenienţa veniturilor pentru dobândirea imobilului naţionalizat au provenit prin contractarea de credite. Nici una dintre instanţe nu a observat că aceste credite au fost dobândite ulterior datei achiziţionării terenului şi edificării construcţiei, respectiv în anii 1939-1940.

Prin cererea de chemare în judecată instanţa a fost învestită cu două capete de cerere: acţiunea în constatarea nulităţii (nevalabilităţii) titlului de preluare a statului şi cererea de revendicare, accesorie primului capăt de cerere, nemotivată.

Instanţele anterioare în mod greşit au comparat titlurile, atât timp cât prin cererea introductivă nu au fost învestite să constate dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil. Prin hotărârile pronunţate, instanţele au depăşit cadrul cererii de chemare în judecată cu care au fost învestite.

Conform prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. De asemenea, alin. (2) din aceeiaşi lege prevede că "bunurile preluate de către stat fără un titlu valabil (...) pot fi revendicate de foştii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".

În speţă, instanţa a fost învestită cu o acţiune în constatarea nulităţii (nevalabilităţii) titlului de preluare şi nu cu stabilirea valabilităţii titlului în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, astfel încât instanţa de fond respingând primul capăt de cerere, al doilea capăt, nemotivat de altfel, trebuia automat respins în virtutea principiului accesorium sequitur principalem.

Mai mult decât atât, instanţa a ignorat şi faptul că există o lege specială de reparaţie, respectiv OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, în raport de care cererea de revendicare devenea inadmisibilă. Cu toate că s-a apreciat de către instanţe incidenţa prevederilor art. 32⁴ din OUG nr. 88/1997, în prezenta cauză, s-a considerat că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile, întrucât la nivelul anilor 1994-1997, SC A. SA avea şi alte imobile, astfel încât pierderea imobilului în litigiu nu ar împiedica-o să-şi desfăşoare activitatea şi nu ar fi în pericol de lichidare şi dizolvare. Nu s-a precizat însă la ce imobile s-a referit instanţa de apel atunci când a tras această concluzie, din conţinutul filelor rezultând cu evidenţă că SC A. SA deţine un singur imobil - Hotelul A., care serveşte realizării obiectului de activitate, hotel cu restaurant.

Totodată, instanţa a ignorat cu desăvârşire incidenţa Legii nr. 10/2001, care intră în categoria legilor speciale de reparaţie prevăzută la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, chiar în situaţia când este vorba de bunuri preluate de stat fără titlu valabil, a fortiori în condiţiile preluării cu titlu valabil.

Or, Legea nr. 10/2001 dispune la art. 46 la alin. (1) că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinarii".

În speţă, este incontestabil certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M nr. C din 23 septembrie 1994 eliberat de Ministerul Turismului şi Ordinul Ministerului Comerţului şi Turismului din 26 aprilie 1991, primul în privinţa terenului, al doilea în privinţa construcţiei, alcătuind imobilul Hotel A., sunt acte juridice făcute în cadrul procesului de privatizare, iar legalitatea acestora, nici la momentul înstrăinării către SC A. SA şi nici ulterior, nu a fost contestată de reclamanţi.

Mai mult, chiar dacă imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil, actele juridice de înstrăinare rămân valabile când au fost încheiate cu bună-credinţă, dispune imperativ alin. (2) al aceluiaşi articol, iar reaua-credinţă a pârâtei nu a fost nicicând alegată de reclamanţi. Incident în speţă este însă dispoziţia prevăzută de art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Toate cele menţionate anterior converg spre convingerea că Decizia atacată este lipsită de temei legal, fiind încălcate şi aplicate greşit dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 524/1955, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 34⁴ alin. (4) din OUG nr. 88/1997 modificată şi aprobată prin Legea nr. 99/1999 şi ale Legii nr. 10/2001.

Instanţa nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare şi asupra unor dovezi administrate în cauză, care puteau fi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. - în sensul că instanţa nu s-a pronunţat pe situaţia juridică a imobilului în litigiu, considerând, fără a argumenta, că imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia A din anexă, cu toate că din probele administrate, Hotelul A. figurează preluat prin Decretul nr. 92/1950, poziţia B, conform art. 1 alin. (4) pct. 3 din Decretul nr. 92/1950.

Că imobilul a avut destinaţie de hotel de la edificare şi până în prezent, rezultă din înscrisurile depuse la Dosarul nr. 262/1999, de înfiinţare a Societăţii Anonime S. - A., având ca obiect exploatare hoteluri şi din certificatul emis de O.R.C. nr. KK/1947 pentru firma individuală Hotel A. exploatat de A.C. ca persoană fizică autorizată pentru desfăşurarea de activităţi comerciale.

De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat nici cu privire la apărarea că imobilul în litigiu era la data naţionalizării un mijloc de producţie, astfel încât, conform art. 11 din Constituţie, preluarea de către stat prin Decretul nr. 92/1950 s-a făcut în mod corect.

Nu s-a pronunţat nici cu privire la incidenţa în speţă a prevederilor Legii nr. 10/2001, invocată atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel, care putea duce la respingerea cererii de revendicare ca inadmisibilă.

Instanţele anterioare nu s-au pronunţat asupra raportului de expertiză care concluzionează că Hotelul A. este o singură construcţie independentă şi autonomă şi nici asupra adresei Primăriei din 13 septembrie 2002 care atestă că hotelul este un unic corp de clădire, astfel încât instanţa de fond în mod greşit a hotărât că imobilul Hotel A. este format din două corpuri de clădire "alipite", concluzie care a dus la respingerea excepţiei de inadmisibilitate a cererii, motivată de faptul că asupra imobilului există, la data naţionalizării, o stare de indiviziune între coproprietarii A.C. şi M.C., aceştia construind împreună Hotelul A. conform autorizaţiei de construire nr. V".

Cauza de faţă a fost asimilată miilor de revendicări de imobile naţionalizate îndreptate contra statului, ignorându-se constant că recurenta este un dobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros.

Ocrotirea şi garantarea proprietăţii private în mod egal, indiferent de titular, consacrată prin Constituţiei nu poate funcţiona discriminator nici pe raţiuni istorice şi nici pe unele vizând calitatea persoanei titularului.

Cu privire la motivul de apel privind cererea de chemare în garanţie, instanţa de apel s-a rezumat a constata că cererea a fost disjunsă în temeiul art. 165 C. proc. civ., fiind necesare probatorii suplimentare, nerăspunzând la susţinerile invocate în acest motiv, încălcând astfel dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

(III) Recursul chematei în garanţie APAPS a susţinut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate şi netemeinicie:

În apărările făcute în faţa instanţelor anterioare, recurenta-pârâtă SC A. SA, iniţial, şi-a întemeiat cererea de chemare în garanţie pe dispoziţiile art. 1336 -1337 C. civ. Ulterior, a revenit şi a solicitat introducerea acesteia în cauză în temeiul dispoziţiilor art. 32 din OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, modificată şi completată prin Legea nr. 137/2002, modificată şi completată prin OUG nr. 208/2002.

În legătură cu această poziţie, s-a susţinut că, pentru a putea face aplicarea dispoziţiilor legale sus-menţionate, este necesar să fie îndeplinite toate condiţiile impuse de acest text de lege.

În speţa de faţă, trebuie avut în vedere că în alin. (2) al art. menţionat se prevede expres că "instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile".

Acest text de lege îşi găseşte raţiunea de aplicare din faptul că APAPS a avut calitatea de acţionar în numele statului la societatea pârâtă până la momentul privatizării ei, iar bunurile care au făcut parte din patrimoniul acesteia au constituit aportul în natură al statului la constituirea patrimoniului social şi implicit, a capitalului social al SC A. SA.

În această situaţie, societatea comercială va primi, cu titlu de despăgubire pentru ieşirea imobilului din patrimoniului său, de la instituţia publică implicată, numai o sumă care să reprezinte valoarea prejudiciului efectiv suferit prin restituirea imobilului, respectiv valoarea contabilă a acestui imobil.

(IV) Recursul chematei în garanţie Societatea de Investiţii Financiare „T." SA (S. Transilvania) a susţinut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate şi netemeinicie:

Instanţa, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - întrucât, pe tot parcursul judecării cauzei în fond, faţă de această parte nu au fost respectate dispoziţiile art. 85 şi urm. C. proc. civ., respectiv neîndeplinirea procedurii de citare.

Termenul de judecată din 11 februarie 2003 a fost, în accepţiunea art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfăţişare pentru această parte.

Pentru acest motiv, s-a solicitat amânarea cauzei în vederea comunicării înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Instanţa a respins cererea de amânare formulată, a considerat cauza în stare de judecată şi nu a mai acordat părţilor cuvântul pe fond, ci a pus în discuţie numai excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie.

Respingând cererea de amânare a cauzei şi cea de comunicare a înscrisurilor, deşi acestea erau întemeiate, instanţa i-a vătămat acesteia drepturile procesuale, încălcând, de asemenea, şi alte câteva principii fundamentale ale procesului civil - principiul contradictorialităţii (care presupune ca părţile să îşi aducă reciproc la cunoştinţă pretenţiile şi apărările lor prin comunicarea înscrisurilor), principiul dreptului la apărare (aceasta fiind în imposibilitate de a formula apărări, invoca excepţii şi pune concluzii, fără a cunoaşte numeroasele acte aflate la dosar).

Instanţa fondului a încălcat astfel şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.

Pe temeiul de drept invocat - art. 2 din Legea nr. 219/2005, conform căruia (1) procesele în curs de judecată în primă instanţă la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite, precum şi căile de atac se judecă de instanţele competente, potrivit legii; (2) apelurile aflate pe rolul Curţilor de Apel la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa Tribunalului se trimit la tribunale; (3) recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa Curţilor de Apel se trimit la Curţile de Apel; (4) în cazurile prevăzute la alin. (1)-(3), trimiterea dosarelor se va face, pe cale administrativă, instanţelor devenite competente să le judece recursului - excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului nu poate fi primită, întrucât valoarea imobilului în litigiu este peste 500.000 RON, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei în recurs, situaţie care face inaplicabilă incidenţa normei tranzitorii.

Recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Pentru a cerceta fiecare din motivele de nelegalitate invocate - în esenţă, pretinse neregularităţi de ordin procedural, dar şi pretinse încălcări ale unor dispoziţii de drept substanţial, structurate în mod corespunzător de recurenţi în raport de ipotezele art. 304 C. proc. civ. (cu precizarea că la momentul învestirii instanţei de recurs se putea invoca inclusiv pct. 10 al acestui art., respectiv instanţa nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare sau asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii - Înalta Curte, ca instanţă de recurs, este ţinută ea însăşi să-şi circumscrie activitatea de control judiciar, dispoziţiilor legale procedurale incidente în ceea ce o priveşte.

Astfel, din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 şi 314 C. proc. civ. – „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii", respectiv „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite" - rezultă în mod clar ideea că stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de doctrina şi jurisprudenţa naţională, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.

Dovada îndeplinirii/neîndeplinirii condiţiei prescrise de normele procedurale sus-menţionate rezultă din conţinutul actului de dispoziţie al instanţei de judecată, respectiv hotărârea judecătorească pronunţată, atacată pe calea recursului.

Obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica şi de a se asigura că hotărârea judecătorească cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", în considerarea faptului că trebuie realizată situaţia-premisă pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

Dispoziţiile legale sus-menţionate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi pentru a da posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv al modului de înfăptuire a actului de justiţie în etapele procesuale anterioare.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte va reţine ca întemeiat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii - temei de drept ce fundamentează atât singura critică a reclamanţilor, cât şi în parte, cererea de recurs a pârâtei şi care va conduce, în contextul procedural evocat anterior, la casarea hotărârii din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu privire la cererea de recurs a reclamanţilor, s-a impus a fi reţinută următoarea situaţie de fapt, relevantă sub aspectul uneia din ipotezele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii.

După ce a reţinut în considerentele sentinţei în mod expres că „autorul reclamanţilor a fost deposedat în mod abuziv de imobilul revendicat printr-un act de naţionalizare ce nu poate reprezenta un titlu valabil în favoarea statului, astfel cum este definit acesta de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cu referire la respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat a imobilului"; „statul, în calitate de autor al pârâtei SC A. SA, a dobândit prin abuz detenţia imobilului şi a construcţiei şi a considerat-o ca fiind un drept de proprietate"; „pârâta SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar", prima instanţă, ulterior şi instanţa de apel, au conchis că aspectul nevalabilităţii titlului statului este doar „o apărare a reclamanţilor care nu poate constitui o cerere distinctă, atâta vreme cât reclamanţii au făcut vorbire despre nulitatea titlului de preluare al statului iar aceştia urmăresc să-şi realizeze dreptul pe calea acţiunii în revendicare", apreciere ce s-a reflectat în soluţia de respingere a acestui capăt de cerere.

În aceste circumstanţe, poate fi primită critica conform căreia soluţia instanţelor anterioare de respingere a cererii de constatare a nulităţii (nevalabilităţii) titlului de preluare a statului este lipsită de temei legal, dar nu pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ipoteza existenţei unei contradicţii flagrante între dispozitiv şi considerentele hotărârii pronunţate.

S-a susţinut în mod corect că nu există nici un temei legal pentru a aprecia că aspectul nevalabilităţii titlului statului este doar „o apărare" a reclamanţilor care nu ar putea face obiectul unei cereri distincte, respectiv că analiza valabilităţii titlului statului nu poate fi făcută decât în contextul comparării titlurilor de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare, cât timp există şi trebuie respectat ca atare principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

În condiţiile în care instanţele ar fi considerat că există o diferenţă de fond între cele două noţiuni, ar fi trebuit să se pronunţe distinct asupra cererii de constatare a nulităţii, dar şi asupra cererii de constatare a nevalabilităţii acestui titlu, explicând, totodată, în ce constă diferenţa dintre aceste noţiuni juridice.

Chestiunea punerii în acord a considerentelor şi a dispoziţiei instanţelor de judecată anterioare trebuia clarificată cu prioritate, cu atât mai mult cu cât părţile cu interese contrare din cauză - reclamanţii şi pârâta - au susţinut raţionamente juridice diametral opuse, întemeindu-se pe una sau alta din părţile componente ale hotărârilor pronunţate - considerente, respectiv dispozitiv.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut următorul raţionament; instanţa, învestită fiind cu o acţiune în constatarea nulităţii (nevalabilităţii) titlului de preluare şi nu cu stabilirea valabilităţii titlului în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, respingând primul capăt de cerere, al doilea capăt, nemotivat, trebuia automat respins în virtutea principiului accesorium sequitur principalem.

Cu privire la cererea de recurs a pârâtei, s-a impus a fi reţinută cealaltă ipoteză a art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - întrucât Decizia atacată nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta se conjugă cu soluţia de primă instanţă, nu realizează o analiză pertinentă a tuturor susţinerilor părţilor, a tuturor probelor administrate de acestea, nu s-a preocupat să înlăture în mod justificat apărările formulate de fiecare din părţile cu interese contrare, deşi toate acestea se conturau a fi pertinente şi concludente cauzei.

O astfel de analiză detaliată a chestiunilor de esenţă ale raportului juridic dedus judecăţii este cerută de complexitatea cauzei (din perspectiva susţinerilor părţilor, uneori contradictorii în cursul derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanţelor administrării probatoriului, relevanţei acestora pentru proces, timpului scurs de la data trecerii imobilului în stăpânirea statului, stabilirii argumentelor de fapt şi de drept decisive pentru clarificarea şi în final, pentru soluţionarea raportului juridic litigios etc.), de importanţa deosebită a litigiului pentru fiecare din părţile din proces, de modalitatea concretă în care legiuitorul - în contextul existenţei şi a unei legislaţii speciale pe care partea adversă a invocat-o în apărare - a înţeles să restabilească situaţia anterioară pentru titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului, fără însă a ignora situaţiile juridice create sau angrenate de circuitul civil general şi pentru a căror conservare se impunea o justificare legală corespunzătoare (prin raportare la legislaţia naţională, respectiv europeană, dat fiind obiectul concret al pretenţiei, dreptul de proprietate asupra unui imobil).

S-a impus a se constata că nici una din apărările relevante ale pârâtei - invocate ulterior şi ca motive de apel - nu a fost analizată în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate, după cum urmează:

S-a solicitat instanţelor fondului să stabilească, cu prioritate, situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu la momentul trecerii acestuia în stăpânirea statului (din perspectiva dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, dar şi ale Decretului nr. 524/1955), clarificarea chestiunii punctuale a afectaţiunii şi destinaţiei imobilului în litigiu, atât la data preluării, cât şi ulterior, până la momentul prezent, clarificarea modalităţii concrete de exploatare a imobilului de către autorul reclamanţilor - s-a susţinut că A.C. a înfiinţat în anul 1939, Societatea Anonimă S. Hotel A., societatea având ca obiect de activitate exploatarea de hoteluri, ulterior, în anul 1947, fiind înregistrată societatea individuală Hotel A. pentru exploatarea Hotelului A. - configurarea deplină a statutului socio-profesional al autorului reclamanţilor, prin raportare la toate probele administrate în cauză şi la dispoziţiile legale incidente, cu o argumentaţie pertinentă, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut achiziţionarea imobilului în litigiu prin contractarea unor credite, clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu din perspectiva incidenţei/neincidenţei dispoziţiilor OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 - în raport de care cererea de revendicare devenea chiar inadmisibilă - a prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, a incidenţei Legii nr. 10/2001 (art. 46 la alin. (1) şi (2), art. 27) sub aspectul posibilităţii reale de valorificare în cauză a actelor juridice făcute în cadrul procesului de privatizare, pe de o parte, din perspectiva bunei-credinţe a dobânditorului, pe de altă parte, din perspectiva prezumţiei de legalitate (actele juridice de privatizare nefiind contestate sub nici un motiv de către reclamanţi), sub toate aceste aspecte susţinerile părţilor fiind diametral opuse, instanţa de apel nefiind preocupată să lămurească controversele.

S-a avut în vedere şi faptul că, lipsa motivării sau insuficienţa/contradictorialitatea motivării în privinţa unor aspecte relevante pentru cauză, redate în parag. anterior, a fost privită în doctrina şi jurisprudenţa instanţelor naţionale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Soluţia de casare a hotărârii pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă s-a impus, aşadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalităţii, a normelor de drept aplicabile, dar şi a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.

Toate aceste considerente de fapt şi de drept sunt importante în aprecierea instanţei de recurs pentru configurarea soluţiei pronunţate şi ca o garanţie a respectării depline a dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.

Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la desfăşurarea procesului civil, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei în fapt şi în drept a pretenţiei deduse judecăţii, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate etc., aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părţi sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic litigios - în cauza de faţă, s-au invocat în apărare dispoziţiile Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 524/1955, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 34⁴ alin. (4) din OUG nr. 88/1997 modificată şi aprobată prin Legea nr. 99/1999 şi ale Legii nr. 10/2001.

Instanţa de trimitere va îndeplini această obligaţie de valorificare a probatoriului, nu numai prin încuviinţarea şi administrarea probelor considerate pertinente şi concludente cauzei de faţă (înscrisurile – operaţiune realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare, inclusiv în recurs), ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Este nevoie, aşadar, de o preocupare reală din partea instanţei de judecată de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu susţinerile părţilor, redate în parag. anterioare, care prezintă punctual şi persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanţă, în mod argumentat.

Cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza toate celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, întrucât fiecare din aceste dispoziţii de drept material/procedural presupune clarificarea prioritară a deplinei situaţii de fapt ce o impune prin ipoteză.

În privinţa recursurilor formulate de chematele în garanţie, acestea vor fi admise, pe de o parte, pentru că în plan procesual nu poate fi ignorat, de principiu, caracterul dependent al chemării în garanţie faţă de cererea principală, pe de altă parte, pentru că au fost găsite ca fiind justificate neregularităţile referitoare la procedura de citare în ceea ce priveşte partea recurentă Societatea de Investiţii Financiare „T." SA (S. Transilvania) - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - şi care au făcut ca doar termenul de judecată din 11 februarie 2003 să poată fi considerat prima zi de înfăţişare, cu toate consecinţele sub aspectul conţinutului dreptului la un proces echitabil (respectarea dreptului la apărare, comunicarea actelor procedurale, contradictorialitatea dezbaterilor etc.).

Având în vedere circumstanţele cauzei pendinte, care au impus soluţia casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a nu se încălca dreptul la un proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul termenului rezonabil de soluţionare a cauzei în rejudecare, instanţa de trimitere va avea în vedere inclusiv exigenţele acestor dispoziţii convenţionale.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 313 şi 314 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului invocată de recurenta - pârâtă SC A. SA.

Admite recursurile declarate de reclamanţii B.Gh.L.G., C.H., C.F. - decedată, calitatea sa procesuală fiind preluată de moştenitoarea C.J.M.I., H.E. - decedată, calitatea sa procesuală fiind preluată de moştenitoarea I.A., M.M., M. (Ma.) M. şi Z.E., de pârâta SC A. SA şi de chematele în garanţie Societatea de Investiţii Financiare T. SA şi APAPS, în prezent AVAS împotriva deciziei nr. 462A din 9 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3447/2011. Civil. Despăgubiri Legea...		ICCJ. Decizia nr. 3442/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

ICCJ. Decizia nr. 3445/2011. Civil. Revendicare. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3445/2011. Civil. Revendicare. Recurs