ICCJ. Decizia nr. 3447/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3447/2011
Dosar nr. 3671/91/2009
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 135 din 25 februarie 2010, Tribunalul Vrancea a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta T.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin acţiunea înregistrată la nr. 3671/91/2009, reclamanta T.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român pentru ca prin hotărâre judecătorească acesta să fie obligat la plata sumei de 250.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva sa prin strămutarea din localitatea S., judeţul Timiş şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 1951-1955, în Bărăgan, judeţul Ialomiţa.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în noaptea de 18 din 19 iunie 1951 de Rusalii, împreună cu părinţii săi, a fost ridicată de organele de securitate, miliţie şi armată, şi deportată în Bărăgan, în câmp deschis.
Toţi cei deportaţi au fost transportaţi cu vagoane de marfă, păziţi de lucrătorii de securitate, călătoria a durat câteva zile, fără mâncare şi apă.
Reclamanta avea vârsta de 10 ani la data strămutării şi a fost supusă unui regim de exterminare, întrucât a trebuit să lucreze ca zilier la ferma de stat pentru a avea ce mânca. Acesteia şi familiei sale, li s-a interzis părăsirea localităţii şi comunicarea cu localnicii din apropiere, erau lipsiţi de alimente şi apă potabilă, precum şi de medicamente şi asistenţă medicală.
Datorită acestor condiţii în perioada deportării 1951-1955, mulţi bătrâni şi copii au murit.
Stigmatul de deportat a urmărit-o toată viaţa şi nu a avut voie să ocupe funcţii datorită dosarului de cadre întocmit de organele de securitate şi de partid.
În drept, acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Din actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut că, potrivit adresei Ministerului de Interne, reclamanta a fost dislocată la data de 17 iunie 1951 până la 27 iulie 1955, în comuna F., deoarece s-a stabilit în România fiind refugiată de regimul sovietic.
La data respectivă, reclamanta avea vârsta de 10 ani, iar dislocarea s-a produs în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, ceea ce reprezintă măsură administrativă cu caracter politic, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta a beneficiat şi de drepturile acordate prin Decretul nr. 118/1990, aspect ce rezultă din hotărârea nr. 325/1991 a Comisiei pentru aplicarea Decretului şi adresa din 09 februarie 2010.
Faţă de probele administrate în cauză, s-a reţinut că reclamanta a dovedit prejudiciul moral suferit şi este îndreptăţită la despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, întrucât potrivit titulaturii acestui act normativ măsurile administrative sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic şi pe cale de consecinţă şi măsurile reparatorii sunt similare cu cele acordate condamnaţilor.
La stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, instanţa a avut în vedere că autorul reclamantei a beneficiat şi de reparaţiile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi de faptul că Legea nr. 221/2009 vine să completeze aceste reparaţii.
Ţinând seama şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa a reţinut că despăgubirile trebuie să întrunească cerinţa reparării integrale a prejudiciului şi cerinţa proporţionalităţii acestora cu prejudiciul moral suferit.
Prin stabilirea unei sume, nu se poate pretinde că s-au şters sau reparat daunele morale, scopul acordării despăgubirilor fiind acela de satisfacţie dată persoanei lezate prin recunoaşterea nedreptăţii care i s-a făcut şi prin condamnarea expresă a regimului faţă de care s-au împotrivit autorii săi.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura economică a respectivelor daune, imposibil de fi echivalate băneşte.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o suma necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Ţinând seama de perioada strămutării, de evoluţia politică de după 1990, care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacţie morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, de beneficiile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, instanţa a apreciat că suma de 20.000 euro, în echivalent lei, reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă.
Nu s-au primit susţinerile pârâtului în sensul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere exclusiv criteriile prevăzute la art. 505 C. proc. pen., cu motivarea că măsurile administrative au avut caracter de masă, cu scopul de exterminare a persoanelor care s-au opus regimului comunist şi că nu este vorba despre o eroare judiciară izolată, astfel că altele sunt criteriile de apreciere a daunelor morale suferite şi a despăgubirilor cuvenite.
Prin Decizia civilă nr. 190/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins apelurile declarate de reclamanta T.L. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Vrancea, ca nefondate, reţinând, în esenţă, că într-adevăr, în considerentele sentinţei este menţionat art. 5 alin. (1) lit. e) Legea nr. 221/2009, însă este o eroare materială, întrucât temeiul acţiunii de faţă este prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, potrivit căruia orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul II inclusiv pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Potrivit art. 3 alin. (1) din lege, constituie măsură administrativă cu caracter politic o măsură luată de organele fostei miliţii sau de securitate, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul dintre actele normative enumerate la pct. a - e din acelaşi articol.
Or, reclamanta a făcut dovada, prin Decizia nr. 1595 din 10 octombrie 2002 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 Vrancea, că în perioada 17 iunie 1951 - 27 iulie 1955, a avut stabilit domiciliul obligatoriu în comuna F., acordându-i-se o indemnizaţie lui de 822 RON.
Totodată, i s-a acordat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, Curtea a constatat că acesta a fost stabilit într-un raport proporţional atât cu măsura administrativă luată, cu durata acesteia, vârsta reclamantei, cât şi cu consecinţele acesteia.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta T.L., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Vrancea.
Prin recursul său, Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, în fapt, prin cererea înregistrată la Tribunalul Vrancea, secţia civilă, sub nr. 3671/91/2009, reclamanta T.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro (echivalentul în lei la cursul B.N.R.), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a măsurii administrative de strămutare a domiciliului din localitatea S., judeţul Timiş, în Bărăgan, judeţul Ialomiţa, în perioada 1951 -1955, în temeiul Legii nr. 221/2009.
Atât hotărârea instanţei de fond, cât şi cea pronunţată de instanţa de apel sunt nelegale, deoarece acordarea daunelor morale s-a făcut într-un cuantum excesiv pentru o măsura administrativă care, totuşi nu poate fi comparată cu o condamnare cu închisoarea.
Pe de altă parte, probatoriul administrat în cauză este inapt să demonstreze intensitatea prejudiciului moral suferit de către reclamantă.
Prejudiciul moral suferit se cuantifică în funcţie de suferinţele fizice şi psihice suferite de victimă în plan social, profesional şi moral.
Prin adoptarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul a urmărit repararea unor daune materiale sau morale suferite efectiv de persoanele care le solicită şi nu o îmbogăţire fără justă cauză a acestor persoane, fiind astfel necesar ca prejudiciu moral să fie în mod indubitabil dovedit, atât sub aspectul existenţei, cât şi al cuantumului.
Prin urmare, având în vedere dispoziţiile OUG nr. 62 din 30 iunie 2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, despăgubirile pentru prejudiciul moral nu pot depăşi suma de 10.000 euro în cazul persoanelor faţă de care s-a luat măsura condamnării sau altă măsură administrativă asimilată acestora.
La stabilirea prejudiciului se vor avea în vedere durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan psihic, fizic şi social, precum şi măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice.
Pentru aplicarea acestor criterii este necesar ca cel care pretinde daune morale să producă un minim de argumente sau indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile sale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate.
Acordarea daunelor morale trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri şi să nu fie disproporţionată faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale persoanelor faţă de care s-a luat măsura administrativă a strămutării.
Reclamanta T.L., prin recursul declarat, a arătat că hotărârea recurată este nelegală, în parte, deoarece, prin acţiunea formulată, in temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009, a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, despăgubiri în cuantum de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii cu caracter politic luat de pârât împotriva sa, prin dislocarea (strămutarea) din localitatea S., judeţul Timiş şi stabilirea domiciliului forţat în Bărăgan - Ialomiţa.
Decizia instanţei de apel în parte este nelegală, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, se arată că instanţa motivează respingerea apelului său, care viza cuantumul despăgubirilor acordate prin sentinţa civilă nr. 135/2010, prin aceea că acestea au fost stabilite printr-un raport de expertiză proporţional atât cu măsura administrativă luată, cu durata acesteia, vârsta reclamantei, cât şi cu consecinţele măsurii administrative, fără însă a explica în concret proporţionalitatea acestora.
Prin urmare, Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
S-a mai arătat, că Decizia recurată este în totală contradicţie cu prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât cuantumul despăgubirilor, raportat la suferinţele pricinuite reclamantei şi la efectele ulterioare ale măsurilor luate de regimul comunist pe care aceasta le-a suferit, este prea mic.
În considerentele deciziei se reţine că a beneficiat şi de reparaţii acordate în baza Decretul-Lege nr. 118/1990, însă nu s-au făcut aprecieri asupra gradului suferinţelor suportate şi de efectul lor ulterior.
Reclamanta a mai arătat, că a beneficiat de o indemnizaţie lunară, conform Decretului-Lege nr. 118/1990, de 822 RON, indexată ulterior, aşa cum rezultă şi din adresa Casei Judeţene de Pensii Vrancea, dar suferinţele fizice şi psihice suportate în această perioadă de referinţă şi ulterior acestei perioade, nu pot fi acoperite cu nicio sumă de bani, indiferent cât de mare ar fi ea.
Examinând Decizia în limitele criticilor formulate de recurenta-reclamantă, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi de recurentul-pârât, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele:
Prin recursul său, recurenta-reclamantă T.L. a susţinut că, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Decizia civilă recurată este nemotivată, cu privire la criteriile avute în vedere pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, respectiv fără „a explica concret proporţionalitatea acestora".
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
În speţă, Decizia recurată este motivată în fapt şi în drept, potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., inclusiv în ceea ce priveşte criteriile avute în vedere de către instanţă la stabilirea cuantumului despăgubirilor şi a proporţionalităţii acestora cu prejudiciul moral produs prin luarea măsurii administrative, a strămutării, faţă de aceasta şi de părinţii săi, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă, potrivit cărora cuantumul despăgubirilor i-au fost acordate, faţă de suferinţele pricinuite acesteia şi familiei sale prin măsura strămutării şi de recurentul-pârât, potrivit cărora daunele morale s-au acordat reclamantei într-un cuantum excesiv, întrucât măsura administrativă luată faţă de aceasta, a strămutării, nu poate fi comparată cu o condamnare la închisoare, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa le va răspunde prin următoarele considerente comune:
Reclamanta, împreună cu părinţii, a fost dislocată la data de 17 iunie 1951din localitatea S., judeţul Timiş şi i s-a stabilit domiciliul obligatoriu, până la 27 iulie 1955, în comuna F., în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.
Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de la stat, în condiţiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e).
Atât recurenta-reclamantă, cât şi recurentul-pârât au contestat cuantumul daunelor morale stabilite de prima instanţă, prin sentinţa pronunţată, păstrată prin Decizia recurată, arătând că este nejustificat de mic, respectiv, nejustificat de mare, în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă, şi că în stabilirea acestuia nu s-a respectat criteriul proporţionalităţii despăgubirilor acordate cu consecinţele produse reclamantei şi familiei sale, prin măsura administrativă cu caracter politic a strămutării.
Or, măsura administrativă cu caracter politic, aşa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a strămutării, a produs reclamantei un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condiţiile acestui act normativ.
Astfel, prin strămutarea obligatorie a reclamantei şi a familiei sale din localitatea de domiciliu din judeţul Caraş-Severin, în câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamantă.
În speţă, în mod legal, au apreciat instanţele de fond şi apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantei şi al membrilor familiei acesteia a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea sa, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamantă.
Prin raportarea la datele concrete ale cauzei, ţinând cont şi de faptul că reclamanta beneficiază de o indemnizaţie de 822 RON, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, se constată că întinderea despăgubirilor acordate reclamantei de către instanţele de fond şi apel, pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 20.000 euro, faţă şi de perioada deportării (1951 – 1955), de atingere adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate acesteia, este echitabilă şi justificată.
Susţinerea recurentului-pârât în sensul că în speţă sunt incidente prevederile OUG nr. 62/2010, potrivit cărora despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă nu pot depăşi suma de 10.000 euro, este nefondată, deoarece, prin Decizia nr. 135/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, art. 1 pct. 1 din această ordonanţă, prin care se cuantificau despăgubirile ce urmau a fi acordate şi care modifica art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2005, a fost constatat neconstituţional.
Cât priveşte aprecierile de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale şi cuantificarea prejudiciului moral, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la Decizia pronunţată în apel.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.L. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Vrancea împotriva deciziei nr. 190/A din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3449/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3445/2011. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
