ICCJ. Decizia nr. 3531/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3531/2011
Dosar nr.2958/3/2008
Şedinţa publică din 15 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 24 ianuarie 2008, reclamanta B.M.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Calea V. colţ cu strada M., în prezent str. S.V.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că, la data de 27 martie 1924, autorii săi, R.B. şi G.C.B., au cumpărat de la E.S. şi M.Ş.P. terenul proprietatea acestora situat în Bucureşti, Calea V. colţ cu strada M., cu toate clădirile aflate pe el, stăpânite de acestea prin moştenire de la defunctul lor tată, I.D., actul de vânzare-cumpărare fiind autentificat în baza procesului-verbal din 27 martie 1924 al Tribunalului Ilfov, secţia notariat, şi înscris în cartea funciară la 30 martie 1941.
Ulterior, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950. Reclamanta a mai arătat că Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 nu reprezintă o trecere cu titlu valabil a imobilului în proprietatea statului, având în vedere că acest act normativ a fost el însuşi contrar Constituţiei în vigoare la acea dată.
De asemenea, reclamanta a mai arătat în motivarea acţiunii, că, după apariţia şi intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului, îndeplinind procedura prealabilă administrativă prevăzută de lege prin notificarea transmisă Primăriei Municipiului Bucureşti, prin intermediul Biroului executorului judecătoresc S. şi N., la data de 25 ianuarie 2001, notificare ce constituie şi acum obiectul Dosarului nr. 17389 din 29 ianuarie 2001, aflat în procedură de rezolvare la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti.
La data de 11 februarie 2008 pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii.
La data de 25 februarie 2008 numiţii B.I., V.R., Ş.C., Ş.T.A. şi Ş.C.D. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu (admisă în principiu prin încheierea din 15 aprilie 2008), solicitând admiterea în parte a cererii formulate de reclamantă, numai pentru cota de 1/2 din imobil, pentru cealaltă cotă de 1/2 intervenienţii fiind persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.
Astfel, intervenienţii au arătat că reclamanta are numai o cotă de 1/2 din imobilul revendicat, corespunzător cotei ce a aparţinut autorului său, B.G., cealaltă cotă de 1/2 aparţinând defunctului B.R., fratele lui B.G., ai cărui moştenitori sunt intervenienţii.
La termenul din 18 martie 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea principală, arătând că înţelege să se judece în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, în calitate de pârât.
La termenul din 25 noiembrie 2008 reclamanta şi-a precizat temeiul de drept al cererii sale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Decizia XX din 20 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin sentinţa civilă nr. 1214 din 03 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea principală formulată de reclamanta B.M.M., precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii V.R., B.I., Ş.C., Ş.T.A. şi Ş.C.D. şi a dispus restituirea către reclamantă şi intervenienţi a spaţiilor nevândute din Calea V., colţ cu strada M., respectiv parterul şi apartamentele nr. a, nr. b, nr. c, nr. d şi nr. e, precum şi terenul aferent acestor spaţii.
În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut, referitor la calitatea reclamantei şi a intervenienţilor de a pretinde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, următoarele:
Autorii reclamantei şi ai intervenienţilor, R.C.B. şi G.C.B., au cumpărat de la numitele E.S. şi M.Ş.P. un teren situat în Calea V., colţ cu strada M., încheindu-se actul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1924. Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul mai sus menţionat a trecut în proprietatea statului de la numiţii B.R. şi G.
La data de 08 noiembrie 1966 a decedat numitul B.G. (care, conform declaraţiei de notorietate din 20 decembrie 1935, era cunoscut şi sub numele de B.G. sau B.G.C.), de pe urma căruia au rămas ca moştenitori reclamanta şi numitul B.V., eliberându-se în acest sens certificatul de calitate de moştenitor nr. X din 20 decembrie 2002 de către Biroul Notarial Public„E.".
De pe urma numitului B.R., decedat în anul 1961, au rămas, ca moştenitori, reclamanta şi numitul B.V., motiv pentru care s-a eliberat certificatul de calitate de moştenitor nr. Y din 20 decembrie 2002 de către Biroul Notarial Public „E." Bucureşti.
Prin certificatul de moştenitor din 16 decembrie 1993, eliberat de fostul Notariat de Stat Local R. s-a reţinut că, de pe urma defunctului B.V., decedat în anul 24 aprilie 1993, a rămas, în calitate de moştenitoare, numita B.E.
Prin contractul de vânzare de drepturi succesorale din 22 februarie 2000 de Biroul Notarial „E." numita B.E. a vândut reclamantei toate drepturile sale succesorale cu privire la bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut defunctului B.G.
Prin sentinţa civilă nr. 8356 din 29 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti (rămas definitivă şi irevocabilă prin neapelare) s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moştenitor nr. Y din 20 decembrie 2002 eliberat de Biroul Notarial Public „E.". Aşa cum rezultă din considerentele acestei sentinţe, eliberarea certificatului de moştenitor nr. Y din 20 decembrie 2002 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 86 din Legea nr. 36/1995 întrucât, anterior, de pe urma aceluiaşi defunct, B.R., se eliberase certificatul de moştenitor nr. PP/1972 de către fostul Notariat de Stat al sectorului 4 Bucureşti, în care sunt trecuţi, în calitate de moştenitori ai acestui defunct, numiţii M.S. şi B.C., în calitate de fii, iar numiţii B.I. şi B.R., în calitate de nepoţi de fiică precedată.
Prin certificatul de moştenitor din 30 aprilie 1996 s-a reţinut că, de pe urma defunctei M.S., decedată în anul 1995, au rămas, în calitate de moştenitori, numitele M.R.R. şi S.G.
Aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 17 august 1998 de Biroul Notarial Public N.D., moştenitorul defunctei S.G., decedată în anul 1997, este S.D.
Conform certificatului de moştenitor din 13 martie 2000, de pe urma defunctului B.C., decedat la 29 septembrie 1999, au rămas, în calitate de moştenitori, intervenienţii V.R. şi B.I., precum şi numiţii M.R.R. şi S.D.
De pe urma defunctului S.D., în anul 2001, au rămas, în calitate de moştenitori legali, intervenienţii S.C., S.T.A. şi S.C.D., eliberându-se certificatul de moştenitor din 25 august 2004 de către Biroul Notarial Public„D.S.".
La data de 26 februarie 2004 a decedat numita M.R.R., de pe urma căreia au rămas, în calitate de moştenitori, intervenienţii B.I. şi V.R., aşa cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor din 21 decembrie 2005 eliberat de BNP Bucureşti.
Totodată, prin contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat în data de 22 februarie 2000 la Biroul Notarial Public„E." Bucureşti, numita F.L.M., în calitate de moştenitoare a defunctei sale mame, B.M., cunoscută şi sub nume de B.I. şi B.L. (conform declaraţiei de notorietate aflată la dosar) a cedat reclamantei toate drepturile sale succesorale cu privire la bunurile mobile şi imobile pe care le-ar fi moştenit mama sa, B.M., decedată în anul 1996, de la tatăl său, B.G., decedat în anul 1966.
După apariţia Legii nr. 10/2001, atât reclamanta, cât şi intervenienţii au formulat notificare în termenul legal, pentru restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, Calea V., colţ cu strada M.
În raport de argumentele expuse, Tribunalul a constatat că reclamanta este moştenitoarea defunctului B.G., iar intervenienţii sunt moştenitori ai defunctului B.R., fiind îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului solicitat, prima instanţă a mai reţinut că, potrivit raportului de expertiză tehnică construcţii, din imobilul revendicat de reclamantă şi intervenienţi, parterul şi un număr de 5 apartamente sunt deţinute cu contracte de închiriere, iar restul de 8 apartamente au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, foştilor chiriaşi.
Pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 nu s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare al căror obiect îl formau aceste apartamente, situaţie faţă de care Tribunalul a apreciat că reclamanta şi intervenienţii nu mai pot obţine restituirea în natură cu privire la aceste apartamente.
În ceea ce priveşte cele 5 apartamente deţinute cu contracte de închiriere, precum şi parterul imobilului deţinut cu contract de asociere încheiat între Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, pe de o parte, şi SC E.C. SA, pe de altă parte, Tribunalul a apreciat că acestea pot fi restituite în natură în favoarea notificatorilor, în temeiul art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001 republicată, conform cărora restituirea în natură se dispune pentru imobilele libere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., toate părţile.
În motivarea apelului declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, se susţin următoarele:
Prima instanţă a încălcat prevederile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, deoarece unitatea deţinătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau după caz o dispoziţie de acordarea a măsurilor reparatorii. Parcurgerea fazei administrative prealabile este obligatorie şi nu este contrară dreptului de acces la justiţie. Unitatea notificată se pronunţă prin dispoziţie în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, termen care este unul de recomandare şi poate avea două date de referinţă: fie data înregistrării notificării, fie data depunerii actelor doveditoare în completare. În speţă, reclamanţii nu au înţeles să completeze dosarul administrativ, astfel încât nu se poate vorbi de culpa pârâtei în nesoluţionarea notificării.
Acelaşi apelant mai arată că în mod greşit s-a reţinut în motivarea sentinţei că reclamanta şi intervenienţii au calitatea de succesori ai foştilor proprietari B.R. şi B.G., deşi din certificatele de moştenitor depuse la dosarul cauzei rezultă că succesiunea s-a dezbătut după B.R. şi B.G., neexistând o declaraţie de notorietate sau acte de stare civilă privind identitatea de persoane.
Se mai susţine, în motivarea apelului, că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate şi a raporturilor dintre autorii acestora cu privire la proprietatea imobilului. De asemenea, instanţa nu s-a preocupat de clarificarea situaţiei juridice a imobilului, în sensul de a stabili dacă este liber sau nu, iar motivarea instanţei în sensul că imobilul este liber nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condiţiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de o posibilă societate vânzătoare în calitate de mandatară a apelantului pârât.
În motivarea apelului declarat de reclamantă şi intervenienţi se arată că hotărârea primei instanţe este parţial greşită, deoarece nu s-a dispus restituirea în natură şi în ceea ce priveşte podul nelocuibil, subsolul şi terenul aferent spaţiilor libere.
Prin Decizia civilă nr. 380 A din 01 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă B.M.M. şi de apelanţii intervenienţi B.I., Ş.C.D., Ş.C., Ş.T.A.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată; a dispus restituirea către reclamantă şi intervenienţi a terenului în suprafaţă de 305,58 m.p. parte indiviză din terenul în suprafaţă totală de 427 m.p., a subsolului, cu excepţia spaţiilor din subsol vândute prin contractele de vânzare-cumpărare nr. A/1999 şi nr. B/1999, precum şi a cotei părţi indivize din spaţiile de folosinţă comună aferente spaţiilor restituite prin sentinţa civilă apelată şi prin prezenta decizie, din imobilul situat în Bucureşti, Calea V. colţ cu strada M.; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Apelul declarat de pârât este nefondat. Astfel cum reiese din conţinutul dosarului administrativ depus în copie la dosarul primei instanţe, reclamanta şi intervenienţii au depus notificările din data de 25 octombrie 2001, din 29 iunie 2001 şi din 12 noiembrie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Până la data promovării prezentei acţiuni (24 ianuarie 2008), apelantul pârât nu a soluţionat notificările.
Deşi pârâtul susţine că ar fi întreţinut corespondenţă cu notificatorii, prin care le-ar fi solicitat depunerea unor acte doveditoare suplimentare şi necesare soluţionării notificării, această împrejurare nu reiese din probele dosarului. Este adevărat că în setul de înscrisuri reprezentând copii de pe actele aflate la dosarul administrativ se regăsesc şi diverse adrese prin care pârâtul a solicitat relaţii la diferite instituţii şi autorităţi pentru clarificarea situaţiei imobilului. De asemenea, a solicitat lămuriri de la Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, în legătură cu modul de soluţionare a problemelor de natură juridică ale dosarului (a se vedea în acest sens răspunsul din 16 ianuarie 2004 al acestei autorităţi). Acestea nu reprezintă, însă, motive care să conducă la respingerea acţiunii şi a cererii de intervenţie.
Chiar şi în ipoteza în care s-a fi dovedit că apelantul-pârât ar fi solicitat notificatorilor să depună la dosar anumite înscrisuri relevante pentru soluţionarea notificărilor şi pe care aceştia le-ar fi putut procura, împrejurarea că reclamanta şi/sau intervenienţii nu au depus înscrisurile solicitate nu poate fi invocată de către apelantul pârât ca motiv de întârziere în soluţionarea notificărilor. Apelantul pârât avea obligaţia de a da o soluţie notificărilor, fie în sensul admiterii şi stabilirii/propunerii măsurilor reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, fie în sensul respingerii acestora, în situaţia în care considera că nu sunt îndeplinite condiţiile legale.
Caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile nu poate constitui o justificare a întârzierii soluţionării notificării, o asemenea întârziere fiind în mod evident contrară cerinţei soluţionării într-un termen rezonabil a cererilor şi petiţiilor adresate oricărei instituţii a statului.
Împrejurarea că art. 25.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 prevede o modalitate de calcul alternativă a termenului de 60 de zile, respectiv, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare, nu justifică o întârziere extrem de mare în îndeplinirea obligaţiei unităţii notificate de a răspunde într-un fel sau altul notificării. Faptul că nu s-au depus toate actele doveditoare nu poate fi invocată ca motiv de refuz soluţionarea notificării, ci doar ca motiv de respingere a acesteia.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantului pârât referitoare la competenţa sa exclusivă de a soluţiona fondul notificării, Curtea apreciază că absenţa răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură sau prin echivalent) a imobilului, iar acest refuz trebuie cenzurat de către Tribunal, în condiţiile legii speciale.
Instanţa sesizată cu acţiunea bazată pe refuzul persoanei juridice notificate de a emite Decizia sau dispoziţia asupra notificării este competentă să examineze şi fondul cauzei, administrând probele necesare şi dispunând admiterea sau respingerea cererii de acordare de măsuri reparatorii, după caz.
A considera că, în situaţia în care persoana juridică notificată refuză să emită Decizia sau dispoziţia asupra notificării, instanţa nu ar fi competentă să examineze şi fondul cauzei, ar conduce la un formalism nejustificat, ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi ar împiedica persoanele îndreptăţite să-şi valorifice drepturile recunoscute de lege, impunându-le să aştepte timp nelimitat un răspuns şi să fie la discreţia unităţii notificate, ceea ce încalcă, practic, dreptul de acces la justiţie şi cerinţa soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.
În acelaşi sens, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITE(prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a Tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă), s-a reţinut că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de Tribunal tot în condiţiile procedurii speciale, iar protecţia juridică a dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, recunoscut prin lege, nu ar putea fi asigurată decât de un Tribunal care are plenitudinea jurisdicţiei.
În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor, Curtea a constatat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică, bazată pe amplul probatoriu administrat în cauză.
Astfel, la dosarul de fond s-au depus, în copie: actul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1924, prin care autorii reclamantei şi ai intervenienţilor, R.C.B. şi G.C.B., au cumpărat de la numitele E.S. şi M.Ş.P. un teren situat în Calea V. cu strada M., cu toate clădirile aflate pe el; procesul-verbal din 30 ianuarie 1941 privind înscrierea dreptului de proprietate al celor doi cumpărători în cartea funciară provizorie, în care se menţionează că cei doi fraţi au în proprietate câte o cotă de 1/2 din imobil; adresa din 22 ianuarie 2003 emisă de SC T.A. SA din care reiese că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la numiţii B.R. şi G.
De asemenea, s-a depus în copie actul de notorietate întocmit la 30 decembrie 1935 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, din care reiese că G.B. mai era cunoscut şi sub numele de G.B. sau G.C.
Identitatea de nume (B. şi Ba.) în privinţa ambilor coproprietari rezultă şi din procesul-verbal din 30 ianuarie 1941 privind înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie.
Prin actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse la dosarul administrativ s-a făcut dovada că reclamanta şi intervenienţii au calitatea de succesori în drepturi ai foştilor proprietari ai imobilului.
De asemenea, s-a făcut dovada identităţii de imobil. Din relaţiile comunicate de către Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu, Evidenţă Proprietăţi, cadastru - Serviciul Nomenclatura Urbană cu adresa din 03 septembrie 2002,rezultă că imobilul care poartă în prezent numărul 1 pe strada M. a purtat, din anul 1893 şi până în anul 1924, nr. 1 pe strada M.şi nr. 52 pe Calea V. (acestea fiind datele poştale menţionate în contractul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1924), iar în perioada 1924 - 1940 a purtat nr. 1 pe strada M. şi nr. 30 pe Calea V.
În raport de probele administrate şi examinate pe larg de prima instanţă, Curtea a considerat că susţinerile apelantului pârât, referitoare la lipsa calităţii de persoane îndreptăţite la restituire şi nelămurirea de către prima instanţă a situaţiei dreptului de proprietate asupra imobilului, sunt neîntemeiate.
De asemenea, Curtea a considerat că prima instanţă a lămurit pe deplin situaţia imobilului, sub aspectul apartamentelor vândute şi a părţii de imobil nevândută, în speţă fiind administrată proba cu înscrisuri şi proba cu expertizele topografică şi construcţii.
În adresa emisă de SC T.A. SA de la dosarul de fond sunt enumerate spaţiile vândute prin contracte de vânzare-cumpărare. De asemenea, din adresa emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - AFI de la dosarul de fond rezultă că spaţiul de la parter formează obiectul unui contract de asociere încheiat între Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi o societate comercială.
Aceste înscrisuri se găsesc la dosarul administrativ, deci sunt cunoscute de către apelantul pârât, aşa încât susţinerea din motivarea apelului, în sensul că prima instanţă a dat dovadă de superficialitate deoarece nu a clarificat situaţia imobilului pe baza unei adrese emise „de o posibilă societate vânzătoare în calitate de mandatară a instituţiei noastre", este în mod evident neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamantă şi intervenienţi a fost considerat întemeiat pentru următoarele considerente:
În concluziile raportului de expertiză construcţii efectuat în cauză se arată că imobilul este format subsol, parter, 4 nivele şi un pod nelocuibil. Prima instanţă a dispus restituirea parterului şi a apartamentelor nevândute, însă nu a avut în vedere şi cota parte indiviză din teren, din părţile de folosinţă comună şi partea de subsol neînstrăinată odată cu apartamentele.
Din contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar rezultă că odată cu apartamentele s-a vândut şi o suprafaţă totală (rezultată prin însumarea suprafeţelor menţionate în aceste contracte) de 121,42 m.p. teren cotă indiviză.
Conform expertizei topografice, terenul aferent construcţiilor are suprafaţa de 427 m.p. În consecinţă, având în vedere principiul consacrat de Legea nr. 10/2001, acela al restituirii în natură a imobilului sau a părţii de imobil care se găseşte la dispoziţia unităţii deţinătoare, Curtea va dispune restituirea diferenţei de teren către reclamantă şi intervenienţi, cu menţiunea că, în raport de situaţia juridică creată prin vânzarea parţială a imobilului, restituirea dispusă prin prezenta decizie are ca obiect o parte indiviză ideală din dreptul de proprietate asupra terenului aferent imobilului şi nu o suprafaţă identificată în concret.
De asemenea se impune restituirea în natură şi a subsolului imobilului, cu excepţia spaţiilor din subsol vândute prin contractele de vânzare-cumpărare nr. A/1999 şi nr. B/1999.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei şi a intervenienţilor de a li se restitui în natură şi podul imobilului, Curtea constată că, potrivit expertizei construcţii, podul nu este locuibil, având astfel destinaţia de spaţiu de folosinţă comună.
În consecinţă, Curtea nu a putut dispune restituirea podului în exclusivitate către apelanţi, deoarece s-ar nesocoti dreptul de proprietate în indiviziune forţată, dobândit asupra acestui spaţiu, ca de altfel asupra tuturor spaţiilor de folosinţă comună din imobil, de către cumpărătorii apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 10/2001.
În aceste condiţii, s-a dispus restituirea în natură doar cu privire la cota parte indiviză din spaţiile de folosinţă comună aferente spaţiilor restituite prin sentinţa civilă apelată şi prin prezenta decizie.
În raport de considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamantei şi al intervenienţilor, în limitele arătate şi a respins ca nefondat apelul pârâtului.
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru motive de nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, a arătat următoarele:
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
Astfel, reclamanţii şi intervenienţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate şi a raporturilor dintre autorii acestora cu privire la proprietatea imobilului, nerezultând din înscrisuri faptul că defuncta B.M. este una şi aceeaşi persoană cu B.l. sau B.L., simplele declaraţii de notorietate depuse la dosar nefiind suficiente pentru a dovedi acest aspect.
Nici în ceea ce-i priveşte pe intervenienţi nu rezulta cu certitudine calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului. Nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamanta nu a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Având în vedere cele arătate, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta şi intervenienţii au făcut dovada calităţii de moştenitori ai proprietarilor imobilului a cărei restituire în natură au solicitat-o, calitate atestată de certificatele de moştenitor şi actele de stare civilă şi declaraţiile de notorietate depuse la dosar. În condiţiile în care instanţa de apel şi fond au reţinut calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 a reclamantei şi intervenienţilor, în raport de înscrisurile depuse la dosar, revenea recurentului sarcina probei de a demonstra, că imobilul în litigiu nu a fost proprietatea autorilor acestora şi să identifice adevăraţii proprietari.
Înalta Curte constată că deşi recurentul în apel a invocat că nu există identitate între numele proprietarilor imobilului B.G. şi B.R. şi B.G. şi B.R., aspect clarificat de instanţa de apel şi cea de fond, în recurs susţine că nu există identitate între numita B.M. şi B.L., critică formulată pentru prima dată în recurs ce nu a făcut obiectul verificării instanţei de apel. De asemenea pentru prima dată în recurs invocă încălcarea disp. art. 5 din Legea nr. 10/2001. Ca urmare instanţa de recurs, nu poate analiza aceste critici, în recurs putând fi formulate doar critici privind legalitatea hotărârii instanţei de apel care vizează modul de soluţionare al criticilor invocate în această fază a procesului.
Pe de altă parte în raport de disp. art 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, sarcina probei revenea recurentului şi nu intimaţilor.
Pentru toate aceste considerente în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte respinge recursul ca nefondat.
Cu privire la cererea de intervenţie în interesul recurentului, Înalta Curte reţine că ea se poate formula direct în recurs şi sprijină apărarea acestuia, urmând soarta cererii de recurs. Argumentele expuse în soluţionarea recursului pârâtului nu pot conduce decât la concluzia respingerii cererii de intervenţie în interesul recurentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 380A din 1 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge cererea de intervenţie în interesul recurentului pârât, formulată de SC C.S. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3533/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3530/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
