ICCJ. Decizia nr. 3533/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3533/2011
Dosar nr.23708/3/2008
Şedinţa publică din 15 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la data de 12 septembrie 2005, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, contestatoarea D.R.E. a solicitat obligarea M.A.N., prin UM 02523 Bucureşti, să emită dispoziţie prin care să-i restituie în natură imobilul teren în suprafaţă de 567,84 m.p., situat în Complexul Turistic C. şi înscris în cartea funciară nr. 87, Sălişte, partea VI, număr topografic 2/6/146, judeţul Sibiu, precum şi construcţia edificată pe acesta, aflate în administrarea pârâtului.
Pe parcursul procesului, contestatoarea a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat anularea ordinului de respingere nr. A/2529 din 15 martie 2006 emis de pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 1142 din 26 septembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins contestaţia, ca neîntemeiată, cu următoarea motivare:
În ceea ce priveşte termenul de formulare a notificării, acesta a fost respectat de contestatoare, la filele 68-70 din dosarul administrativ depus de pârât, existând notificarea transmisă acestuia, împreună cu dovada de comunicare şi cererea depusă de P.I., în calitatea sa, de mandatar al contestatoarei. Din înscrisurile existente la filele 14-15 dosar, depuse de contestatoare, rezultă că notificarea a fost comunicată pârâtului la data de 22 februarie 2002.
De altfel, inclusiv din actele existente la filele 68-69, se poate observa că, în colţul din stânga sus al notificării, fila 69 dosar, sub ştampila B.E.J., figurează, ca număr de înregistrare, nr. 28 din data de 14 februarie 2002. Acelaşi număr se regăseşte şi pe formularul de comunicare transmis de executorul judecătoresc spre intimat.
În aceste condiţii, Tribunalul a reţinut că intimatul M.A.N. a considerat, în mod incorect, că notificarea nu a fost formulată de contestatoare în condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aşa cum acest termen a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001.
Motivul de respingere indicat de intimat, în sensul că notificarea nu a fost depusă de o persoană împuternicită la acea dată, nu poate fi reţinut din moment ce contestatoarea şi-a însuşit conţinutul notificării şi a ratificat semnătura aplicată pe aceasta, de către Popa Ioan.
A mai constatat Tribunalul că au fost depuse acte de stare civilă şi certificate de moştenitor de pe urma defuncţilor C.B.D., C.E., C.M., C.E., C.B.D.D., C.D.A., nefiind depuse, însă, acte de stare civilă referitoare la C.A. şi C.I., pe care contestatoarea îi indică drept urmaşi ai defunctului C.B.D.
În aceste condiţii, în mod corect, intimatul a considerat că nu este dovedită pe deplin calitatea de moştenitor a contestatoarei şi de pe urma acestor doi defuncţi, din moment ce, prin notificarea adresată, solicită restituirea întregului imobil.
Pentru a se putea prevala de dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, contestatoarea avea îndatorirea să dovedească care sunt cotele ce revin defuncţilor C.A. şi C.I. şi cine îi moşteneşte pe aceştia.
Întrucât, prin actele dosarului, nu a produs aceste dovezi, Tribunalul a apreciat că cererea formulată este neîntemeiată, astfel încât, în conformitate cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a respins-o ca atare.
Prin Decizia civilă nr. 84/ A din 29 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul declarat de apelanta D.R.E. împotriva sentinţei sus-menţionate, a desfiinţat hotărârea şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, reţinând că, potrivit cărţii funciare nr. 87 a comunei Săliştea, proprietar tabular al suprafeţei de 568,84 m.p., înscrisă la numărul topografic 2/6/146, a figurat C.D.B.D., pe numele acestuia fiind preluată proprietatea, în temeiul Decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966 şi intabulate pe numele Statului Român.
Potrivit certificatelor de naştere aflate la filele 9-10 dosar fond, C.D. şi C.E. (E.) - tatăl apelantei contestatoare, au fost fraţi, având ca părinţi pe C.D. şi C.P.
Comşa Dumitru a decedat la data de 04 aprilie 1973, moştenirea acestuia fiind culeasă de către C.E. (soră) şi S.M., născută C. (soră), moştenitoare testamentare care au cules fiecare câte 1/2 din succesiunea defunctului (certificat de moştenitor nr. 1364/1973).
C.E. (certificat de moştenitor din 25 noiembrie 1980) a decedat, la rândul său, la 19 octombrie 1980, succesiunea acesteia fiind culeasă de apelanta D.R.E. şi C.D.A., fiice ale fratelui decedat anterior, C.E. (d.d. 1956).
S.M. (certificat de moştenitor nr. 1963/16 noiembrie 1992) a decedat la 04 octombrie 1975, succesiunea de pe urma acesteia revenind aceloraşi moştenitoare, în calitate de nepoate de frate.
De altfel, potrivit actelor depuse atât la instanţa de fond, cât şi în apel, apelanta este moştenitoare şi de pe urma celorlalţi fraţi ai lui C.B.D.D., respectiv C.N., potrivit certificatului de moştenitor nr. 1422/1993, C.I., potrivit certificatului de moştenitor nr. 1362/1973, şi C.A., decedată în 1966, succesiune ce i-a revenit prin retransmitere de la moştenitorii testamentari C.E. şi C.D.
Singura în drept să solicite, alături de apelantă, acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la bunuri imobile care să fi aparţinut în proprietate fraţilor tatălui său decedat, ar fi fost sora acesteia, C.D.A., decedată, însă (d.d. 07 aprilie 1995), sau moştenitorii acesteia, respectiv D.V.C., nepot de soră, căruia i-a revenit întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de moştenitor nr. 19 din 21 decembrie 1995.
În aceste condiţii, apelanta a făcut dovada deplină a calităţii sale de persoană îndreptăţită, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001, modificată, fiind şi singura moştenitoare care a depus, în termen, notificare, potrivit celor reţinute prin sentinţa apelată.
Sub toate celelalte aspecte analizate prin sentinţă, Curtea a constatat că instanţa de fond a făcut o corectă analiză, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit însăşi dispoziţiei contestate, data depunerii notificării la executorul judecătoresc şi ultima dată la care mai putea fi formulată cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost data de 14 februarie 2002.
Dispoziţiile coroborate cuprinse în art. 22 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 sunt clare sub aspectul datei ce se are în vedere ca dată de formulare a notificării, stipulând, expres, că notificarea se înregistrează de către executorul judecătoresc, care are obligaţia să o comunice persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării (alin. (3)).
Această dată, a înregistrării notificării la executorul judecătoresc, reprezintă, potrivit alin. (4) din art. 22, dovada respectării termenului prevăzut la alin. (1) al aceluiaşi articol, astfel încât susţinerile din întâmpinare ale intimatului sunt nefondate.
În ce priveşte calitatea de mandatar a numitului P.l., la data formulării notificării, Curtea a reţinut că dovada mandatului acordat acestuia nu era necesar a fi făcută odată cu notificarea, fiind suficient, în îndeplinirea acestei proceduri, mandatul verbal prevăzut de art. 1533 C. civ.
Intimatul şi-a argumentat poziţia cuprinsă în dispoziţia contestată pornind de la teza cuprinsă în art. 25 alin. (4) din Lege, făcând, în mod voit, confuzie între procedura de notificare şi cea de eliberare a dispoziţiei de restituire, deducând, astfel, necesitatea formei autentice a mandatului în raport de caracterul actului pe care urma să-l emită, în situaţia admiterii notificării.
Oricum, la data de 15 februarie 2002, apelanta contestatoare a suplinit orice neregulă în privinţa mandatului acordat, întocmind în formă autentică procura de reprezentare a sa, de către Popa Ion, astfel cum rezultă din actul depus la fila 4 din dosarul de fond.
În ceea ce priveşte lipsa dovezilor din care să rezulte calitatea autorului apelantei, de proprietar al construcţiei, respingerea notificării este, de asemenea, nejustificată.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
În contextul acestei dispoziţii legale,,,Tabelul" depus de Sfatul Popular al Raionului Sibiu - Serviciul Fond Funciar, la notariatul de Stat, sub nr. 1097 din 6 iunie 1968, cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din Crinţ, cu terenurile aferente ale I.B.C. Păltiniş Sibiu, act emis imediat după momentul preluării imobilelor de către stat, prezumă, în mod legal, existenţa unei cabane pe terenul preluat de la proprietarul tabular C.D., inclus la poziţia 79.
Având în vedere existenţa acestei prezumţii legale, ce se aplică indiferent de zona teritorială şi regimul juridic de înregistrare a proprietăţilor, intimatul ar fi fost necesar să facă dovezi contrare actelor depuse de către apelantă şi nu numai să susţină, astfel cum a făcut prin întâmpinare „o eventuală edificare a acestei construcţii după preluarea terenului de către stat".
În raport de cele reţinute, Curtea a admis apelul declarat de apelantă şi, având în vedere că instanţa de fond şi-a limitat constatările la aspectele ce ţin de calitatea apelantei contestatoare de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, fără a analiza posibilitatea restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul notificării, deci, fără a se pronunţa pe fondul cauzei, potrivit cererii completatoare, a dispus, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, de către acelaşi tribunal.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul, susţinând, în esenţă, că reclamanta nu a depus dovezile necesare în faza administrativă, astfel că Decizia s-a întemeiat doar pe documentele cunoscute; notificarea a fost formulată de P.I., în lipsa unui mandat scris; reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru imobilul în litigiu.
Prin Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.N., constatând că reclamantei nu i se poate exclude dreptul de a produce dovezi în faţa instanţelor. Neprezentarea lor în faza administrativă nu poate influenţa decât acordarea cheltuielilor de judecată la instanţa de fond.
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală în ce priveşte stabilirea calităţii de moştenitoare a reclamantei, cu consecinţa existenţei dreptului acesteia de a formula „notificare" conform Legii nr. 10/2001. Chiar dacă mai sunt şi alte persoane îndreptăţite (moştenitori) să formuleze „notificări", aceasta nu o împiedică pe reclamantă să formuleze chiar singură notificare.
Notificarea semnată de P.I. a fost legal formulată în calitate de mandatar, prevederile art. 1533 C. civ., privind mandatul tacit, fiind aplicabile atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu exceptează, expres, aplicarea mandatului tacit reglementat de textul de lege citat.
Deoarece Tribunalul a respins acţiunea admiţând o excepţie (lipsa calităţii de moştenitoare), fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte a considerat că este de prisos a se examina şi a se pronunţa asupra unor probleme de fond, cum ar fi dreptul de proprietate al autorului reclamantei ori întinderea acestuia. De altfel, de prisos este şi examinarea pe care o face instanţa de apel cu privire la aspecte de fond ale litigiului, atâta timp cât a desfiinţat hotărârea Tribunalului, căruia i-a trimis cauza, spre rejudecare, pentru că acesta nu a intrat în cercetarea fondului.
În fond după desfiinţare, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 195 din 12 februarie 2010, a admis acţiunea modificată şi a dispus anularea ordinului nr. A/2529 din 15 martie 2006 emis de pârât; a fost obligat pârâtul să emită un ordin prin care să restituie, în natură, reclamantei, terenul situat în complexul turistic C., înscris în C.F. nr. 87, Săliştea, partea a VI-a, nr. top. 2/6/146, judeţ Sibiu, în suprafaţă de 573 m.p. şi construcţie situată pe acesta, identificată prin raportul de expertiză efectuat de expert R.L. în Dosarul nr. 23708/3/2008 al Tribunalului Sibiu; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 2500 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, pentru următoarele considerente:
Reclamanta D.R.E. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 14 februarie 2002 - fila 14 dosar fond iniţial. Prin ordinul nr. A/2529 din 15 martie 2006 emis de intimat in timpul procesului, s-a respins notificarea menţionată, motivat pe nedepunerea în termen a cererii, de către o persoană îndreptăţită, precum şi a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate asupra construcţiei.
Astfel cum reiese din cuprinsul cărţii funciare nr. 87 a comunei Săliştea, ca proprietar tabular al suprafeţei de 568,84 m.p., înscrisă la numărul topografic 2/6/146, a figurat C.D.B.D., pe numele acestuia fiind preluată proprietatea, în temeiul Decretelor nr. 218/1960 şi 712/1966, şi intabulată pe numele Statului Român, astfel cum reiese tot din cartea funciară menţionată. Totodată, din „Tabelul" depus de Sfatul Popular al Raionului Sibiu - Serviciul Fond Funciar, la Notariatul de Stat, sub nr. 1097 din 6 iunie 1968, cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din C., cu terenurile aferente ale l.B.C. Păltiniş Sibiu, act emis imediat după momentul preluării imobilelor de către stat, rezultă, cu claritate, existenţa unei cabane pe terenul preluat de la proprietarul tabular C.D. - poziţia 79.
În acest context, Tribunalul a reţinut incidenţa prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanta are calitatea de moştenitor de pe urma proprietarului tabular C.D., instanţa de fond reluând considerentele Curţii de Apel, avute în vedere în acest sens, la soluţionarea apelului, în primul ciclu procesual.
De asemenea, faţă de aspectul că singura in drept să solicite, alături de apelantă, acordarea de măsuri reparatorii in temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la bunuri imobile care să fi aparţinut in proprietate fraţilor tatălui său decedat, ar fi fost sora acesteia, C.D.A., decedată la 07 aprilie 1995, sau moştenitorii acesteia, respectiv D.V.C., în baza certificatului de moştenitor nr. 19 din 21 decembrie 1995, Tribunalul a procedat la aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire.
În ceea ce priveşte data formulării notificării, potrivit însăşi dispoziţiei contestate, data depunerii notificării la executorul judecătoresc şi ultima dată la care mai putea fi formulată cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost data de 14 februarie 2002, aşadar, cererea este depusă în termenul legal.
Raportat la ultimul motiv de respingere, privind calitatea de mandatar a numitului P.I. la data formulării notificării, astfel cum a apreciat şi instanţa de apel, dovada mandatului acordat acestuia nu era necesar a fi făcută odată cu notificarea, fiind suficient, în îndeplinirea acestei proceduri, mandatul verbal/tacit permis de dispoziţiile art. 1533 C. civ. În plus, la data de 15 februarie 2002, prin procura autentificată sub nr. 126, contestatoarea a suplinit orice neregulă in privinţa mandatului acordat, ratificând astfel, cu efecte retroactive, mandatul verbal anterior, necontestat de părţile contractului.
Prin Decizia civilă nr. 354/ A din 19 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul M.A.N. împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
În ce priveşte primul motiv de apel, referitor la necesitatea dovedirii cu acte a dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra construcţiei, Curtea a reţinut că această critica este nefondată, faţă de caracterul Legii nr. 10/2001, de lege specială şi derogatorie de la legile generale, caz în care dispoziţiile legii speciale sunt de strictă interpretare. În acest context, indiferent de regimul juridic al imobilelor şi de modul de dobândire a dreptului de proprietate, se face aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumţie relativă de proprietate în favoarea celui de la care s-a preluat imobilul. Faţă de existenţa acestei prezumţii legale, singura posibilitate de a o înlătura este de a se face o dovadă contrară şi nu de a se face dovada că nu a operat transmisiunea dreptului, conform registrului de Carte Funciară, registru reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la inaplicabilitatea art. 4 faţă de actele depuse în dosarul administrativ, şi acesta este nefondat, deoarece reglementarea unei proceduri prealabile conform Legii nr. 10/2001, fază în care este posibil ca o persoană să nu facă dovada calităţii de persoană îndreptăţită, nu înseamnă că, în faza de judecată, un contestator nu ar mai avea dreptul să-şi probeze calitatea prin depunerea de acte noi, atâta timp cât C. proc. civ. permite administrarea de asemenea probe în calea contestaţiei şi a recursului.
Art. 33 din Legea nr. 10/2001 face referire, într-adevăr, la faptul că se pot depune probele până la soluţionarea notificării, dar, în Legea nr. 10/2001, nu există niciun text legal care să dispună decăderea din dreptul de a administra alte probe.
În consecinţă, completarea probatoriului este permisă şi în fazele de judecată.
Ca atare, în mod corect, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care s-a constatat că numai contestatoarea a depus notificare.
Cu privire la ultimul motiv de apel, referitor la neregularitatea mandatului lui P.I., şi acesta este nefondat. Notificarea s-a făcut de mandatar, dar pe numele contestatoarei, care i-a dat acestuia procură de reprezentare la data de 15 februarie 2002. Acest fapt dovedeşte existenţa mandatului verbal dat de contestatoare mandatarului şi ratificarea mandatului verbal prin mandat scris, fapt permis de art. 1533 C. civ. şi corect reţinut de instanţa de fond.
Referitor la critica potrivit cu care ar fi trebuit să existe mandat scris şi autentic la momentul depunerii notificării, aceasta nu poate fi primită, deoarece, la data respectivă, a existat un mandat verbal, confirmat, ulterior, printr-unul scris şi în formă autentică. Rezultă, deci, că, prin confirmarea scrisă şi autentică, s-au îndeplinit şi prevederile art. 1536 C. civ., efectele mandatului în formă scrisă vizând şi actele începute de mandatar anterior dării mandatului în forma scrisă şi autentică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.A.N., invocând următoarele:
1. Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că, în prezenta cauză, sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Dovada dreptului de proprietate asupra construcţiei trebuia făcută cu acte, conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind singurul mod legal prin care contestatoarea putea să-şi dovedească dreptul asupra imobilului respectiv.
În emiterea ordinului de respingere nr. A/2529/2006, Ministerul a avut în vedere, pe lângă lipsa actelor doveditoare, şi faptul că zona în care se află construcţia intra sub incidenţa Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, care prevede, la art. 17, în mod expres, că efectul actelor juridice translative de proprietate se produce numai în urma înscrierii în cartea funciară.
În ceea ce priveşte actele depuse la dosar, între care şi cele două declaraţii autentificate, date de către numiţii D.D. şi R.N., din analiza acestora nu rezultă, cu certitudine, că numitul C.B.D.D. este proprietarul construcţiei revendicate. Din aceste declaraţii, coroborate cu cele menţionate de mandatara D.M.D., într-una dintre adresele comunicate U.M. 02523 Bucureşti, reies informaţii contradictorii, potrivit cărora nu se poate stabili cu certitudine perioada în care această construcţie a fost edificată (din declaraţii rezultă că, pe terenul revendicat, „a existat o construcţie tip cabană, care a fost edificată înainte de 1968, de familia C., şi care există şi în prezent", iar în adresă se menţionează că „este edificată o construcţie tip cabană ridicată în 1968, de către familia C.").
Din înscrisurile depuse la dosar reiese faptul că dreptul de proprietate al lui C.D.B.D. a fost intabulat în cartea funciară numai cu privire la teren, nu şi la construcţie.
Atât timp cât nu se face dovada dreptului de proprietate şi asupra construcţiei nu se poate afirma că Decizia nr. 320/1975 a Comitetului Executiv al Consiliului popular al judeţului Sibiu şi Tabelul anexat constituie acte doveditoare ale acestui drept, în sensul legii civile. Analizând actele menţionate şi, având în vedere încheierea nr. 1097/1968, din care rezultă doar intabularea dreptului de proprietate al lui C.D. asupra unui teren - „loc de casă", se poate lua în considerare şi o eventuală edificare a acestei construcţii după preluarea terenului de către stat.
În acest sens, nu poate fi reţinută nici motivarea instanţei de fond, potrivit căreia „din Tabelul depus de Sfatul Popular al Raionului Sibiu - Serviciul Fond Funciar, la Notariatul de Stat, sub nr. 1097 din 6 iunie 1968, cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din C., cu terenurile aferente ale I.B.C. Păltiniş Sibiu, act emis imediat după momentul preluării imobilelor de către stat, rezultă cu claritate existenţa unei cabane pe terenul preluat de la proprietarul tabular C.D., inclus la poziţia 79".
2. Instanţa de apel a considerat că, în mod corect, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără, însă, a ţine seama că intimata-contestatoare nu şi-a dovedit, pe deplin, calitatea în faza administrativă.
Curtea ar fi trebuit să aibă în vedere natura litigiului, raportată la prevederile Legii nr. 10/2001 (potrivit cărora actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării) şi să constate netemeinicia contestaţiei formulate, fără să ţină seama de actele suplimentare, depuse în dosarul primei instanţe.
3. În ceea ce priveşte termenul de depunere a notificării, instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că notificarea a fost depusă în termenul prevăzut la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Notificarea a fost făcută la data de 14 februarie 2002 (ultima zi de depunere), când a şi fost prezentată executorului judecătoresc pentru comunicare.
4. Raportat la ultimul motiv de respingere, privind calitatea de mandatar a lui P.I., la data formulării notificării, instanţa a reţinut, în mod greşit, că dovada mandatului acordat acestuia nu era necesară odată cu notificarea, fiind suficient, în îndeplinirea acestei proceduri, mandatul verbal/tacit, permis de dispoziţiile art. 1533 C. civ.
Notificarea a fost semnată de P.I., care la acea dată, nu era împuternicit (în scris), să facă acest lucru, singurul mandat fiind cel verbal. Procura prin care D.R.E. l-a mandatat să îndeplinească formalităţile legale pentru restituirea terenului (nu şi a construcţiei), astfel cum este identificat prin cerere, a fost datată la 15 februarie 2002, deci, după expirarea termenului legal.
Mandatul trebuia să fie obligatoriu în formă scrisă şi autentică, întrucât notificarea constituie o procedură ce face parte integrantă din întreg cadrul legal ce se finalizează prin emiterea unei decizii sau, după caz, dispoziţii de aprobare a restituirii imobilului revendicat şi care, conform art. 25 alin. (4) din Lege, „face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie".
Mai mult decât atât, Legea nr. 10/2001 prevede că „notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut".
Or, condiţia esenţială pentru ca un astfel de act să facă dovada este ca acesta să fie emis în formă scrisă şi de către o persoană îndreptăţită sau de un mandatar cu procură emisă în formă scrisă şi autentică, prin care să fie împuternicit, expres, în acest sens.
În consecinţă, este greşită interpretarea instanţei de apel, potrivit căreia „prin confirmarea scrisă şi autentică s-au îndeplinit şi prevederile art. 1536 C. civ., efectele mandatului în formă scrisă vizând şi actele începute de mandatar anterior dării mandatului în formă scrisă şi autentică".
Recurentul a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea deciziei criticate, iar, pe fondul cauzei, respingerea contestaţiei.
Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare în dosar.
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi a deciziei irevocabile pronunţate în primul ciclu procesual, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în mod corect, Curtea de Apel, pornind de la caracterul special şi derogator de la dreptul comun al Legii nr. 10/2001, inclusiv în materie de probatoriu, a considerat că textul de lege este incident în cauză şi, raportat la aceasta, a reţinut ca fiind dovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra întregului imobil pretins (teren şi construcţie), indiferent de zona situării bunului şi de dispoziţiile actelor normative în vigoare la data preluării, respectiv de Decretul – lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare.
Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 are aplicabilitate generală, pe întreg teritoriul ţării, şi conţine norme speciale, cu caracter derogator de la dreptul comun, inclusiv în materia probării dreptului de proprietate asupra imobilului pretins în persoana celui de la care s-a preluat bunul şi întinderii acestui drept.
Potrivit art. 24 din actul normativ sus-menţionat, „(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Prin urmare, dovada dreptului de proprietate se poate face nu numai prin acte, în condiţiile art. 23 din Lege, ci şi prin aplicarea prezumţiei legale relative, prevăzute de art. 24, în condiţiile în care solicitantul nu deţine acte de proprietate pentru bunul cerut.
Sarcina dovezii contrare celor stabilite în urma aplicării prezumţiei, în legătură cu dreptul de proprietate şi întinderea lui în persoana autorului reclamantei, revine părţii care solicită înlăturarea prezumţiei, în speţă pârâtului. În acest sens, atât timp cât instanţa a reţinut, în raport de tabelul depus de Sfatul popular al raionului Sibiu la Notariatul de stat, sub nr. 1097/1968, act emis imediat după preluare, că, pe terenul preluat de la autorul reclamantei exista şi o cabană, procedând la aplicarea prezumţiei de proprietate în temeiul art. 24, pârâtul trebuia să dovedească fie că această construcţie nu a existat la data respectivă, fie că aparţinea, la data preluării terenului, unui alt proprietar.
Pârâtul a susţinut că nu este dovedită, în mod cert, data edificării construcţiei, şi, raportat la aceasta, preluarea ei de la C.D., cu consecinţa nedovedirii dreptului de proprietate al acestei persoane asupra imobilului respectiv.
Cum s-a arătat mai sus, instanţa a stabilit, însă, dreptul de proprietate asupra construcţiei în persoana autorului reclamantei, faţă de tabelul cuprinzând imobilele pe care se află amplasate cabanele din C., cu terenurile aferente ale I.B.C. Păltiniş Sibiu şi faţă de data întocmirii tabelului, imediat după momentul preluării terenului în litigiu, nereţinând că s-ar fi dovedit contrariul acestei situaţii de fapt, de către pârât.
În recurs, acesta din urmă a susţinut că nu există certitudine cu privire la data edificării construcţiei şi, în consecinţă, la calitatea de proprietar a autorului reclamantei asupra bunului respectiv, înscrisurile depuse la dosar conţinând informaţii contradictorii în legătură cu acest aspect. De asemenea, a contestat existenţa cabanei pe teren, aspect reţinut de instanţă în raport de tabelul întocmit în 1968.
Aceste susţineri nu pot fi, însă, verificate de instanţa de recurs deoarece pun în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa anterioară, în raport de probele administrate în cauză, reevaluarea situaţiei de fapt nemaifiind permisă faţă de actuala structură a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
De asemenea, raportat la caracterul derogator al dispoziţiilor art. 24, în materie de dovadă a elementelor sus-amintite, nu era necesară nici intabularea construcţiei pretinse, în condiţiile art. 17 din Decretul – lege nr. 115/1938, contrar susţinerilor recurentului, în justificarea dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra construcţiei în litigiu.
Prin urmare, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că autorul reclamantei este proprietarul construcţiei în litigiu, nefiind incidente cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Susţinerile aferente motivelor de recurs prezentate în cadrul pct. 2 şi 4 din cererea de recurs nu mai pot fi examinate de prezenta instanţă deoarece au format obiect de dezbatere în primul ciclu procesual, asupra lor pronunţându-se, în mod irevocabil, instanţa de recurs anterioară, prin Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007.
În consecinţă, nici instanţele de rejudecare în fond şi apel nu mai puteau reanaliza aspectele soluţionate irevocabil, de către Înalta Curte. Soluţia lor fiind tot de respingere a criticilor respective, în conformitate cu Decizia instanţei de recurs sus-menţionată, nu se impune modificarea ei sau schimbarea considerentelor, în dosarul de faţă, prezenta instanţă având în vedere, însă, cele reţinute prin Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, iar nu argumentele deciziei recurate.
După cum s-a arătat deja, în ceea ce priveşte dovada calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei în raport de actele depuse în faza de judecată a soluţionării notificării (motivul 2 recurs), instanţa de recurs anterioară a arătat că „reclamantei nu i se poate exclude dreptul de a produce dovezi în faţa instanţelor. Neprezentarea lor în faza administrativă nu poate influenţa decât acordarea cheltuielilor de judecată".
Prin urmare, instanţa de recurs a statuat, cu putere de lucru judecat, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ., că actele noi, depuse în faza de judecată, trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei.
Mai departe, aceeaşi instanţă a reţinut că reclamanta a dovedit calitatea de moştenitoare, „cu consecinţa existenţei dreptului acesteia de a formula notificare conform Legii nr. 10/2001. Chiar dacă mai sunt şi alte persoane îndreptăţite (moştenitori) să formuleze „notificări", aceasta nu o împiedică pe reclamantă să formuleze chiar singură notificare".
În consecinţă, faţă de argumentele instanţei de recurs, în sensul dovedirii calităţii reclamantei, de moştenitoare de pe urma fostului proprietar al imobilului, şi al posibilităţii acesteia de a formula singură notificare, chiar dacă ar exista şi alte persoane, moştenitori ai fostului proprietar, cu vocaţie la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu se mai poate pune în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din această lege, corect reţinut de instanţele anterioare în stabilirea întinderii dreptului reclamantei la reparaţia conferită de lege pentru întreg imobilul în litigiu.
Referitor la formularea notificării printr-o persoană care nu avea calitatea de mandatar, respectiv P.I. (motivul 4 recurs), Înalta Curte a stabilit, de asemenea, în procesul anterior, că „notificarea semnată de P.I. a fost legal formulată în calitate de mandatar, prevederile art. 1533 C. civ., privind mandatul tacit, fiind aplicabile atât timp cât Legea nr. 10/2001 nu exceptează expres aplicarea mandatului tacit reglementat de textul de lege citat".
Ca atare, în rejudecare, nu se mai poate contesta cu succes, de către recurent, calitatea lui P.I., de mandatar al notificatoarei, şi nici nu se poate susţine necesitatea unei procuri date acestuia în formă autentică, sub acest ultim aspect, instanţa de recurs reţinând incidenţa art. 1533 C. civ., privind mandatul tacit.
3. Cât priveşte termenul de depunere a notificării, această chestiune a format şi ea obiect de dezbateri în primul ciclu procesual, instanţele de fond şi de apel anterioare au examinat problema respectivă, reţinând că notificarea este formulată la data de 14 februarie 2002, în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi nr. 145/2001.
Recurentul pârât din dosarul de faţă, având aceeaşi calitate în primul ciclu procesual, a criticat soluţia instanţelor pe aspectul depunerii în termen a notificării, prin cererea de recurs, care a fost respinsă, fiind menţinută în totalitate Decizia Curţii de Apel.
Ca atare, deşi instanţa de recurs care a pronunţat Decizia nr. 7325 din 1 noiembrie 2007 nu a motivat expres respingerea criticii corespunzătoare nedepunerii în termen a notificării, respingând recursul, a menţinut Decizia instanţei de apel sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte respectarea termenului de depunere a notificării, această chestiune nemaiputând fi reluată în prezenta cauză faţă de intrarea ei în puterea lucrului judecat.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, urmând să-l respingă ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.A.N., prin Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică împotriva Deciziei nr. 354/ A din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3534/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3531/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
