ICCJ. Decizia nr. 3538/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3538/2011
Dosar nr. 936/85/2010
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1391/C/2010, Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea comercială formulată de reclamanta M. SIBIU SRL – în insolvenţă, prin administrator judiciar A.E.I. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC T.C.I.F.N. SA.
Considerentele avute în vedere de instanţa de fond au fost următoarele:
Tribunalul a reţinut că reclamanta a solicitat constatarea rezilierii contractelor de leasing financiar încheiate cu pârâta, ca urmare a notificării de reziliere nr. 476 din 23 aprilie 2009. Notificarea de reziliere precizată de reclamantă s-a anulat, prin voinţa părţilor şi ca urmare a faptului că, între părţi s-a încheiat actul adiţional înregistrat sub nr. 562 din 20 mai 2009 prin care locatorul, respectiv pârâta a reeşalonat debitul restant datorat de către reclamantă. La data încheierii actului adiţional, reclamanta figura cu debite restante din luna decembrie 2008 în cuantum de 297.357,10 lei. În urma încheierii actului adiţional, reclamanta avea obligaţia să achite ratele de leasing la termenele stipulate în actul adiţional, aspect care nu s-a realizat, astfel că, pârâta a comunicat reclamantei la data de 26 august 2009 notificarea nr. 834 de predare a bunurilor, iar la data de 8 octombrie 2009 sub nr. 923, notificarea de semnare procese-verbale de predare-primire bunuri obiect al contractelor de leasing nr. 1114, 1115 din 24 noiembrie 2006, 1139 din 8 decembrie 2006 şi predare a bunurilor obiect al contractelor de leasing financiar nr. 1117 din 24 noiembrie 2006, 1165 din 11 iulie 2007.
Este adevărat că, în cauză, este vorba de un pact comisoriu de gradul IV, potrivit căruia, în caz de neexecutare, contractul de leasing se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără nici o altă formalitate prealabilă. Pactul comisoriu de gr. IV se regăseşte în clauzele contractelor de leasing încheiate cu reclamanta, iar o astfel de clauză are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, respectiv a expirat termenul de plată al ratelor de leasing, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, însă reclamanta, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, nu şi-a onorat obligaţiile contractuale, prin neachitarea ratelor de leasing.
Stipularea rezoluţiunii de drept are consecinţa că, instanţa se mărgineşte să constate doar neexecutarea de către debitoare a obligaţiei de plată, fără a avea posibilitatea să aprecieze oportunitatea rezoluţiunii sau să acorde termen de graţie, ştiut fiind că, potrivit art. 969 C. civ., convenţiile au putere de lege între părţile contractante şi se obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut între ele, dar şi la toate urmările ce echitatea şi legile dau obligaţiei după natura sa.
Data rezilierii de plin drept a contractelor de leasing nu a fost 23 aprilie 2009 data notificării de reziliere nr. 476 din 23 aprilie 2009, în condiţiile în care respectivul înscris a fost anulat prin voinţa părţilor, urmare a faptului că, între părţi s-a încheiat un act adiţional la contractele de leasing, înregistrat sub nr. 562 din 20 septembrie 2009, prin care pârâta a reeşalonat debitul restant al reclamantei.
În ce priveşte petitul al II-lea al acţiunii, respectiv constatarea nulităţii actului adiţional nr. 562 din 20 mai 2009, pentru lipsă de obiect, tribunalul a reţinut următoarele:
Actul adiţional nr. 562 din 20 mai 2009 s-a încheiat ca urmare a voinţei comune a părţilor şi, în special, ca urmare a faptului că reclamanta avea debite restante de mai mult de 6 luni de zile. Ca atare, acest act adiţional nu este lipsit de obiect şi nu se poate invoca nulitatea pentru lipsă de obiect, deoarece obiectul actului adiţional există, acesta constând în debitul restant în valoare de 297.357,10 lei, debit recunoscut de reclamantă prin semnarea şi ştampilarea actului adiţional. Totodată, actul adiţional s-a încheiat ca urmare a notificării trimise de pârâtă reclamantei în data de 23 aprilie 2009, dată la care reprezentantul reclamantei a solicitat reprezentanţilor pârâtei o rescadenţare a debitului restant şi, implicit, prin încheierea actului adiţional s-a anulat notificarea de reziliere nr. 476 din 23 aprilie 2009, utilizatorul reclamant având obligaţia de a achita debitele restante conform actului adiţional încheiat între părţi.
Pentru considerentele avute în vedere, tribunalul a respins şi petitul al doilea al acţiunii precizate.
În ce priveşte petitul al III-lea al acţiunii precizate, respectiv constatarea nulităţii facturilor fiscale emise în perioada 23 aprilie 2009 şi până la data introducerii acţiunii, în valoare totală de 89.725,77 lei, pentru lipsă de obiect, tribunalul a reţinut următoarele:
Faţă de natura facturii, aşa cum este aceasta precizată în art. 6 din Legea nr. 82/1991, factura fiscală nu este decât un document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau prestatorului şi a cumpărătorului, respectiv beneficiarului, ea fiind un mijloc de probă cu privire la operaţiunea facturată, neavând calitatea de act juridic, fapt pentru care nu se poate solicita, pe cale de acţiune în justiţie, constatarea nulităţii pentru lipsă de obiect, deoarece obiectul care a stat la baza emiterii acestor facturi a existat la data emiterii acestora.
Mai mult, potrivit clauzelor contractuale, cap. XI „Reposesia punct 11.1 şi 11.2, locatorul poate factura utilizatorului ratele de leasing, penalităţi de întârziere şi orice alte obligaţii şi în situaţia rezilierii contractului dacă utilizatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de restituire a autovehiculului. Toate aceste cheltuieli se vor calcula şi factura de locator până la data predării în fapt a bunului, obiect al contractului de leasing.
Pârâta, aşa cum rezultă din fişa client SC M. SRL nu a mai facturat din luna iunie 2009 ratele aferente contractelor de leasing. Ultima factură a fost emisă la data de 29 mai 2009.
Prin decizia comercială nr. 35 de la 8 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, a respins apelul declarat de reclamanta A.C.M. SRL Sibiu în insolvenţă, prin administratorul judiciar A.E.I. SPRL, împotriva sentinţei mai sus menţionate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Între pârâta SC T.C.I.F.N. SA Şelimbăr şi reclamanta SC M. Sibiu SRL s-au încheiat contractele de leasing financiar nr. 1114/2006, 1115/2006, 1117/2006, 1139/2006 şi 1165/2007, prin care s-au pus la dispoziţia reclamantei mai multe utilaje (autovehicule IVECO şi buldozer Hanomag).
Reclamanta nu a respectat obligaţia contractuală de a achita ratele de leasing şi celelalte cheltuieli stabilite în sarcina sa prin contractele de leasing. Reclamanta a recunoscut această împrejurare prin solicitarea făcută pârâtei pentru modificarea graficului de plată şi semnarea actului adiţional nr. 562 din 20 mai 2009 ( filele 7 – 9 din dosarul Tribunalului Sibiu).
Este adevărat că, în cuprinsul contractelor de leasing, părţile au inserat un pact comisoriu de ultim grad privind rezilierea acestor contracte. Această clauză a fost însă stipulată în favoarea pârâtei care era locator.
Pârâta a notificat reclamantei, sub nr. 476 din 23 aprilie 2009, rezilierea contractelor. Aşa cum rezultă din cuprinsul actului adiţional şi notificările nr.834 din 26 august 2009 şi 923 din 8 octombrie 2009 (filele 7 – 9, 62 şi 64 din dosarul Tribunalului Sibiu) dar şi din răspunsul reclamantei (fila 63), reclamanta a înţeles să continue contractele de leasing, aşa cum au fost modificate prin actul adiţional. Reclamanta nu a predat pârâtei bunurile, păstrând posesia şi folosinţa lor.
Reclamanta a avut o poziţie duplicitară, acţionând în executarea contractelor cu rea credinţă. Pe de o parte, a solicitat pârâtei să revină asupra notificării rezilierii din 29 aprilie 2009 şi să reeşaloneze plata obligaţiilor sale financiare, iar, pe de altă parte, a solicitat constatarea încetării contractelor de leasing, ca urmare a notificării făcute de pârâtă.
Cum pactul comisoriu era stipulat în favoarea pârâtei, aceasta putea reveni asupra notificării rezilierii şi continuării contractelor, cu atât mai mult cu cât revenirea asupra rezilierii s-a făcut la iniţiativa reclamantei şi cu acordul expres al acesteia, reclamanta semnând fără obiecţiuni actul adiţional şi continuând să utilizeze bunurile.
Faţă de cele reţinute, a constatat că, în mod corect, a apreciat prima instanţă că rezilierea nu a operat de drept la 23 aprilie 2009, ca urmare a revenirii, la cererea reclamantei, asupra notificării nr. 476 din 23 aprilie 2009.
Prin urmare rezilierea nu a operat la 23 aprilie 2009, actul adiţional având obiect. Obiectul actului adiţional era eşalonarea plăţii restanţelor acumulate de reclamantă şi prelungirea duratei contractelor de leasing tocmai în scopul uşurării executării obligaţiilor contractuale ale reclamantei.
Nici critica privind neîndeplinirea condiţiei aprobării rescadenţării de către banca finanţatoare, conform art.5 din actul adiţional, nu este fondată. Stipularea unei condiţii nu are efecte cu privire la valabilitatea actului. Condiţia are efect asupra naşterii şi executării obligaţiilor. Oricum, în cauză, rescadenţarea a operat, chiar şi cu caracter temporar chiar de la încheierea actului adiţional, părţile nestipulând un termen limită pentru aprobarea rescadenţării de către bancă. Rescadenţarea urma să se definitiveze doar la acea dată a aprobării. Dealtfel, reclamanta nu şi-a îndeplinit nici obligaţia modificată prin actul adiţional, ceea ce a condus la rezilierea contractelor.
Nici critica referitoare la reaua credinţă a pârâtei care a indus-o în eroare pe reclamantă la încheierea actului adiţional nu este fondată. Curtea de apel a constatat că pârâta avea datorii restante de 220.392,13 lei încă înainte de 23 aprilie 2009, aceste datorii depăşind pragul prevăzut de art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006. Mai mult decât atât, reclamanta a solicitat pârâtei continuarea contractelor de leasing în condiţii noi de plată, conform art. 1 din actul adiţional. Nici nu s-a arătat în ce au constat manoperele dolozive ale pârâtei sau eroarea reclamantei.
Dimpotrivă, pârâta, deşi era evidentă starea financiară cel puţin dificilă a reclamantei, a încercat să asigure condiţii mai favorabile pentru continuarea contractelor.
Tribunalul a făcut referire la continuarea folosirii bunurilor de către reclamantă pentru a sublinia că reclamanta a continuat executarea contractelor de leasing şi nu pentru a justifica eventualele pretenţii ale pârâtei împotriva reclamantei, pretenţii care nu fac obiectul cauzei de faţă.
Curtea de apel a constatat că rezilierea contractelor de leasing nu a operat la 23 aprilie 2009 şi nu există motive pentru anularea sau nulitatea actului adiţional nr. 562 din 20 mai 2009 şi a facturilor fiscale, tribunalul apreciind corect atât asupra stării de fapt cât şi asupra dreptului aplicabil.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta SC M. SIBIU SRL - prin administrator judiciar A.E.I.SPRL, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului şi modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului împotriva sentinţei tribunalului, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesului.
Recurenta reclamantă formulează astfel următoarele critici:
În mod greşit instanţa de control a considerat că reclamanta a avut o poziţie duplicitară şi a acţionat cu rea credinţă în executarea contractelor, fără să dovedească şi să susţină aceste afirmaţii cu probe în acest sens.
Chiar dacă se arată, în decizia pronunţată în apel, faptul că pârâta putea să revină asupra notificării de reziliere şi să continue contractele, consideră că acest lucru nu se putea realiza în maniera în care a procedat pârâta, deoarece efectele rezilierii s-au produs de drept, contractele au încetat prin efectul legii fără ca părţile să poată influenţa în vreun fel aceste efecte. Ulterior, dacă pârâta a înţeles să folosească pactul comisoriu în favoarea sa şi să revină asupra efectelor de încetare a contractelor, avea posibilitatea legală de a încheia noi contracte în aceeaşi termeni ca şi cele reziliate sau în termeni noi mai favorabili reclamantei, ori acest lucru nu s-a întâmplat, ci a înţeles să întocmească un act adiţional la contractele de leasing care nu mai fiinţau.
Dacă instanţa a fost totuşi investită, în baza principiului de drept conform căruia: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi”, aceasta nu poate să examineze dacă vreo parte sau alta se afla sau nu în culpă (instanţa face verificări pe care înseşi clauzele convenţionale de rezoluţiune le permit, dacă sunt îndeplinite condiţiile specifice acestui pact), ci trebuie să facă o interpretare restrictivă, să dispună în limitele sesizării şi cel mult să constate că a intervenit între părţi rezilierea convenţională a contractului de plin drept.
Faptul că ulterior acestei rezilieri intervin alte fapte sau acte juridice în legătură cu contractul deja reziliat, este lipsit de relevanţă şi nu pot fi apreciate nici ca o anulare a efectelor pactului comisoriu şi nici ca un nou contract al părţilor.
Cum clauza de reziliere energică, din contractele de leasing este perfect legală şi cum pârâta creditoare a valorificat-o în mod legal prin notificarea din 23 aprilie 2009 ca pe un drept potestativ de opţiune (în sensul că şi-a manifestat voinţa de a desfiinţa în mod irevocabil contractele de leasing şi de a aplica clauza rezolutorie), înseamnă că ea şi-a produs deja efectele, arătate mai sus. Atâta timp cât creditoarea pârâtă a optat pentru rezilierea contractelor de leasing aceasta nu mai poate ulterior să opteze pentru altă formă de exercitare a dreptului potestativ, întrucât acesta s-a stins.
Deoarece notificarea de reziliere a fost comunicată reclamantei debitoare, aceasta nu mai poate fi revocată după ce a ajuns la cunoştinţa destinatarului şi ca atare s-a produs desfiinţarea contractului pentru viitor.
Ca atare, actul adiţional nr. 562 din 20 mai 2009 nu poate fi considerat un înscris valabil care să producă efecte juridice deoarece în primul rând acesta, deşi este intitulat act adiţional la contractele de leasing nu poate avea caracter accesoriu al unui act/contract principal, deoarece aşa cum s-a arătat mai sus acesta nu exista la data încheierii – 20 mai 2009 (actul principal a fost desfiinţat de drept în 23 aprilie 2009) şi în al doilea rând, chiar dacă ar fi considerat un act juridic de sine stătător acesta nu poate de asemenea, să producă efecte juridice deoarece nu este întocmit în mod valabil.
Nu numai că vorbim de un act care face trimiteri la alte cinci acte (contractele de leasing) desfiinţate, dar vorbim şi de un act căruia îi lipsesc elemente esenţiale – ori este ştiut faptul că în art. 948 C. civ. sunt prevăzute cele patru condiţii esenţiale care se cer a fi întrunite cumulativ pentru a lua naştere în mod valabil o convenţie; este vorba de capacitate/consimţământ/obiect şi cauză.
În opinia sa, actul adiţional încheiat ulterior rezilierii din 23 aprilie 2009 este nul şi nu poate produce efecte juridice, iar facturile emise după data de 24 aprilie 2009 nu pot avea decât aceeaşi soartă, adică sunt nule, ca atare obiectul acţiunii sale întemeiat.
În concluzie, pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului şi modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea susţinerilor formulate de reclamantă în recurs, în raport de actele dosarului, precum şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:
Referitor la susţinerea recurentei, potrivit căreia în mod greşit curtea de apel a considerat că reclamanta a avut o poziţie duplicitară şi a acţionat cu rea credinţă, se constată că nu este întemeiată, întrucât instanţa a făcut această apreciere în legătură cu conduita reclamantei bazându-se pe materialul probator existent la dosarul cauzei din care rezultă, pe de-o parte, că aceasta a solicitat pârâtei să revină asupra notificării rezilierii din 29 aprilie 2009 şi să reeşaloneze plata debitului restant, iar, pe de altă parte, a solicitat să se constate încetarea contractelor de leasing, ca urmare a notificării ce i-a fost comunicată de pârâtă.
Recurenta mai susţine că eronat s-a reţinut că pârâta putea să revină asupra notificării de reziliere şi să continue derularea contractelor, or, se constată că şi această critică este neîntemeiată.
Contractul de leasing este un contract cu executare succesivă, efectele sale producându-se pe tot parcursul derulării contractului, respectiv până la data restituirii bunului.
Rezilierea de plin drept a contractului de leasing este o sancţiune la îndemâna locatorului, în speţă, a pârâtei şi este reglementată de dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 şi, în prezenta cauză, art. 12.9 din contractele de leasing financiar încheiate între părţi.
Astfel, potrivit art. 15 din O.G. nr. 51/1997 „dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”.
În conformitate cu prevederea contractuală înscrisă la art. 12.9 „în cazul în care Utilizatorul nu execută obligaţia de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive, Locatorul are dreptul de a rezilia unilateral contractul de leasing, fără a mai fi necesară intervenţia instanţei de judecată, vreo notificare prealabilă, iar Utilizatorul este obligat să restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu daune-interese în cuantum de 10% din valoarea totală a contractului de leasing”.
Prin urmare, în speţă, ne aflăm în prezenţa unui pact comisoriu de gradul IV, conform căruia, în caz de neexecutare, contractul de leasing se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără nicio altă formalitate prealabilă.
Recurenta susţine că instanţa nu poate să examineze dacă vreo parte sau alta se află sau nu în culpă, ci să constate că a intervenit între părţi rezilierea de plin drept a contractului, dar se constată că nici instanţele nu au avut altceva în vedere atunci când au reţinut că stipularea rezoluţiunii de drept are consecinţa că instanţa se mărgineşte să constate doar neexecutarea de către debitor a obligaţiei de plată, fără a avea posibilitatea să aprecieze oportunitatea rezoluţiunii sau să acorde un termen de graţie, cu luarea în considerare a prevederilor art. 969 C. civ.
S-a constatat astfel că, în speţă, creditorul, intimata pârâtă şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, în timp ce recurenta reclamantă, care solicita a se constata rezilierea contractelor este cea care nu şi-a onorat obligaţiile contractuale, prin neachitarea ratelor de leasing.
În fine, recurenta mai arată că respectiva clauză de reziliere din contractele de leasing este perfect legală şi cum pârâta a valorificat-o în mod legal prin notificarea din 23 aprilie 2009, ca pe un drept potestativ de opţiune, aceasta nu mai poate fi revocată după ce a ajuns la cunoştinţa destinatarului şi, ca atare, s-a produs desfiinţarea contractului pentru viitor. Drept urmare, contrar celor reţinute de instanţe, consideră că actul adiţional încheiat ulterior este nul, iar facturile emise după data de 24 aprilie 2009 au aceeaşi soartă.
Această critică este, de asemenea, neîntemeiată şi va fi respinsă în consecinţă.
Se constată astfel că ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză au reţinut corect că data rezilierii de plin drept a contractelor de leasing imobiliar nu a fost la 23 aprilie 2009, data notificării de reziliere, deoarece înscrisul respectiv a fost anulat prin voinţa părţilor, ca urmare a revenirii asupra notificării nr. 476 din 23 aprilie 2009, la cererea reclamantei şi urmare a faptului că între părţi s-a încheiat actul adiţional la contractele de leasing imobiliar, înregistrat sub nr. 562 din 20 septembrie 2009, act prin care pârâta a reeşalonat debitul restant al reclamantei.
În consecinţă, instanţele au reţinut corect că actul adiţionat nu este lipsit de obiect, întrucât obiectul actului adiţional există, aceasta constând în debitul restant de 297.357,10 lei, aşa încât nu poate fi invocată nulitatea lui pentru lipsă de obiect.
Tot astfel, nici susţinerea privind constatarea nulităţii facturilor fiscale emise în perioada 23 aprilie 2009 şi până la data introducerii acţiunii, în valoare de 89.725,77 lei nu poate fi primită, reţinându-se corect că factura nu reprezintă decât un document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului, respectiv beneficiarului, privind operaţiunea facturată şi, prin urmare, având un obiect şi anume, acel obiect care a stat la baza emiterii facturilor, nu se poate solicita constatarea nulităţii acestora, ca fiind lipsite de obiect.
Faţă de cele mai sus arătate, reţinându-se că nu există niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la casarea sau modificarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei SC M. SIBIU SRL Ocna Sibiului – prin administrator judiciar A.E.I. SPRL se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SIBIU SRL Ocna Sibiului - prin administrator judiciar A.E.I. SPRL Sibiu împotriva deciziei comerciale nr. 35 din 8 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3562/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3531/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
