ICCJ. Decizia nr. 3641/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3641/2011
Dosar nr. 5/91/2010
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5/91/2010, la Tribunalul Vrancea, reclamantul A.I.P. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, în contradictoriu cu acesta, să se constate caracterul politic al condamnării aplicate prin sentinţa penală nr. 935 din 12 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936, că au fost înlăturate de drept efectele hotărârii judecătoreşti menţionate şi să fie obligat Statul Român la despăgubiri, în cuantum de 1 milion de euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi la despăgubiri, în cuantum de 443.500 lei, pentru prejudiciul material cauzat prin confiscarea bunurilor proprietate personală, constând într-o casă de bârne, în valoare de.250.000 lei; 3 ha fâneaţă, în valoare de 30.000 lei; o pereche de boi tineri, în vârstă de 6 ani, în valoare de 10.000 lei; o vacă gestantă, în valoare de 3000 lei; 30 de ovine, în valoare de 9000 lei; o căruţă de fier, în valoare de 2000 lei; tâmplărie completă pentru construcţia unei case, în valoare de 80.000 lei; scândură-dulapi, în valoare de 50.000 lei; o cadă de stejar, cu capacitate de 150 băniţi, în valoare de 8.000 lei; un butoi de stejar, cu capacitatea de 150 băniţi, în valoare de 1.500 lei.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin sentinţa penală nr. 935 din 12 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi, a fost condamnat la o pedeapsă de 12 ani închisoare corecţională şi 5 ani degradare civică pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936, iar, prin Decizia penală nr. 87 din 03 ianuarie 1952 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie, pedeapsa de 5 ani degradare civică a fost înlocuită cu pedeapsa de 5 ani interdicţie corecţională.
A fost arestat la data de 17 septembrie 1950 şi pus în libertate la 13 septembrie 1962, detenţia fiind efectuată în penitenciarele: Galaţi (în perioada 17 septembrie 1950 - 12 noiembrie 1951); Gherla, în carantină (în perioada 25 decembrie 1951 - 01 februarie 1952), Mina de plumb Baia Sprie (în perioada 01 februarie 1952-26 august 1956), Gherla (în perioada 26 august 1956 - oct.1959), Colonia Stoieneşti (în perioada oct. 1959 - 13 septembrie 1962).
Reclamantul a mai precizat că prejudiciul moral pe care l-a suferit este strâns legat de etapele parcurse înainte şi după condamnarea sa, în perioada detenţiei, fiind bătut, maltratat, schingiuit, înfometat, izolat total sau parţial de colegii de detenţie şi familie, ameninţat, iar, ulterior, a fost verificat periodic, o lungă perioadă de timp, el şi familia lui.
În drept au fost invocate disp. art. 4 alin. (4) din Legea 221/2009.
La termenul din 16 martie 2010, reclamantul a precizat că a înţeles să se judece în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, iar nu în nume propriu şi că renunţă la judecata cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material suferit prin condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 180 din 16 martie 2010 a Tribunalului Vrancea, a fost admisă în parte acţiunea şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat că de drept constituie condamnare cu caracter politic condamnarea reclamantului A.P. la pedeapsa de 12 ani închisoare si 5 ani interdicţie corecţională, pentru fapta prevăzută în art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936 şi că efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare, sentinţa penală nr. 935 din 12 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi, rămasă definitivă prin Decizia penală 27 din 03 ianuarie 1952 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, sunt înlăturate de drept.
A fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească petentului 150.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
S-a luat act de renunţarea la judecata cererii de acordare a despăgubirilor pentru bunurile confiscate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, cu privire la primele două capete de cerere ale acţiunii, că însăşi legea a dispus în mod expres în acest sens, astfel încât de drept a fost stabilit caracterul politic al condamnării şi au fost înlăturate efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare.
S-a apreciat, însă, că, având în vedere natura specială a cauzei, reafirmarea publică, în cadrul unei hotărâri judecătoreşti, a caracterului politic al unei hotărâri de condamnare şi a faptului că această hotărâre este lipsită de orice efecte reprezintă o parte importantă din reparaţia pe care petentul o poate primi pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare
Cu privire la cererea de obligare a Statului Român la despăgubiri în cuantum de 1 milion de euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, instanţa a apreciat că, în condiţiile în care au fost dovedite condiţiile impuse de lege, şi anume, condamnarea cu caracter politic şi faptul că cel condamnat nu a mai beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1), lit. a) al art. 5, deci că prejudiciul său nu a fost reparat, calitatea condamnatului politic, de persoană îndreptăţită la despăgubiri, şi temeinicia pretenţiilor sale nu mai pot fi discutate, acestea fiind stabilite legal.
Instanţa poate aprecia numai cu privire la cuantumul despăgubirilor, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ţinând seama de măsurile reparatorii deja acordate.
În acest sens, instanţa a reţinut că despăgubirile ce urmează a-i fi acordate reclamantului trebuie să aibă în vedere nu numai suferinţa sa, prin executarea pedepsei şi după executare, ca urmare a condamnării, ci şi realităţile sociale ale vremii, de la data condamnării şi de la data acordării despăgubirilor, prejudiciul moral rezultând nu numai din situaţiile concrete în care a fost pus condamnatul, ci şi din modul în care acestea au fost percepute de fiecare persoană în parte, iar percepţia oricărei persoane de acum 60 de ani era diferită de cea a unui contemporan nouă.
În consecinţă, s-a apreciat că suma de 150.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, este de natură a reprezenta o reparaţie suficientă şi echitabilă a prejudiciului suferit de petent prin condamnare, alături de celelalte măsuri reparatorii deja obţinute.
Împotriva sentinţei civile nr. 180 din 16 martie 2010 a Tribunalului Vrancea, au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
Reclamantul a invocat netemeinicia sentinţei atacate, susţinând, în esenţă, că daunele morale ce i-au fost acordate sunt prea reduse, în comparaţie cu prejudiciul suferit ca urmare a condamnării sale politice, în perioada comunistă.
A solicitat, în consecinţă, reaprecierea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării acestora.
Pârâtul Statul Român a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, în mod greşit, instanţa de fond constatând caracterul politic al condamnării suferite de reclamant şi înlăturarea de drept al efectelor hotărârii de condamnare, în condiţiile în care acestea rezultă din însăşi Legea nr. 221/2009.
Pe de altă parte, s-a apreciat de către apelantul pârât că despăgubirile morale ce i-au fost acordate reclamantului sunt exagerate, în condiţiile în care acesta a beneficiat şi de celelalte drepturi reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990.
A solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 194/ A din 29 iunie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul A.P. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea; a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 180 din 16 martie 2010 a Tribunalului Vrancea, în sensul că a înlăturat, din sentinţă, dispoziţia prin care s-a constatat că, de drept, constituie condamnare cu caracter politic condamnarea petentului A.P. la pedeapsa de 12 ani închisoare şi 5 ani interdicţie condiţională, pentru fapta prev. de art. 209, partea a III-a C. pen. din 1936 şi că efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare sunt înlăturate de drept; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească petentului suma de 180.000 euro, în echivalent în lei, la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Sub un prin aspect, s-a constatat că, în mod greşit, instanţa de fond a admis primele două capete de cerere ale acţiunii, respectiv cele prin care reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării suferite prin sentinţa penală nr. 935 din 12 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi, pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936 şi că au fost înlăturate de drept efectele hotărârii judecătoreşti menţionate, în condiţiile în care însăşi Legea nr. 221/2009 a dispus în mod expres în acest sens, fiind stabilit de drept caracterul politic al condamnării şi că au fost înlăturate efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare.
În aceste condiţii, cererea petentului, în sensul de a se constata, prin hotărâre judecătorească, ceea ce însăşi legea a dispus în mod expres apare ca fiind nefondată, aceasta fiind în mod nelegal admisă de prima instanţă.
Cu privire la daunele morale acordate reclamantului, al căror cuantum a fost apreciat ca fiind prea redus de către reclamant şi prea mare de către pârât, Curtea a reţinut următoarele:
Sub un prim aspect, pretenţiile reclamantului, constând în acordarea de daune morale, pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării sale politice din perioada comunistă, sunt justificate, chiar şi în condiţiile în care reclamantul a beneficiat anterior şi de drepturile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi prin OUG nr. 214/1999, aceste măsuri reparatorii urmând a fi avute în vedere doar la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi acordate în baza noului act normativ.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea, poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnare, despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al unor măsuri administrative, precum şi să ceară repunerea în drepturi, în cazul în care, prin hotărârea judecătorească de condamnare, s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Prin urmare, în aprecierea justeţii acordării despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009, instanţa este obligată să verifice dacă, într-adevăr, solicitantul a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind lipsită de relevanţă, din acest punct de vedere, împrejurarea că aceasta a beneficiat anterior şi de prevederile Decretul-lege nr. 118/1990 ori ale OUG nr. 214/1999.
Cât priveşte cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate cu titlu de daune morale, dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului suferit prin condamnare, stabilirea acestuia este dificilă, rămânând la aprecierea instanţei, care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, va putea fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară aceleia avute anterior condamnării, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin condamnarea suferită.
Întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic, cât şi în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia familială, profesională şi socială a celui în cauză a fost afectată.
Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi să corespundă cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul proporţionalităţii.
În speţă, prin sentinţa nr. 935 din 12 noiembrie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi, petentul A.I.P. a fost condamnat la o pedeapsă de 12 ani închisoare corecţională şi 5 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 partea a III-a C. pen. din 1936 şi s-a dispus confiscarea averii sale, iar, prin Decizia penală nr. 87 din 03 ianuarie 1952 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie, pedeapsa de 5 ani de degradare civică a fost înlocuită cu pedeapsa de 5 ani interdicţie corecţională.
A fost arestat la data de 17 septembrie 1950 şi pus în libertate la 13 septembrie 1962, astfel încât a executat 12 ani de detenţie (mai puţin 4 zile) fără întrerupere, cum rezultă din adresa 190858/08 aprilie 1990 a Inspectoratului General al Poliţiei - Serviciul cazier Judiciar, folosită şi pentru obţinerea Hotărârii nr. 113 din 21 august 1990 a Comisiei pentru Aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 din jud. Vrancea.
Locurile şi perioadele în care a fost efectuată detenţia nu au fost dovedite, cu excepţia mărturiei lui B.N., care a arătat că, în anii 1954-1955, a fost deţinut împreună cu reclamantul la Baia Sprie, unde au lucrat la mina de plumb, însă, oricum, acest aspect nu are o relevanţă deosebită.
Cât priveşte condiţiile de detenţie, nu numai că este de notorietate, dar, în speţă, s-a şi dovedit că acestea au fost deosebit de dure, implicând, pe lângă regimul restrictiv inerent închisorii şi acte de umilire, înfometare, torturare şi epuizare fizică prin muncă excesivă, martorul B.N. relatând unele amănunte.
Astfel, martorul a arătat că deţinuţii, inclusiv reclamantul, lucrau în mina de plumb, la o adâncime de peste 500 de metri, în condiţii grele, timp de 12-14 ore, fără aer suficient, încercând să îndeplinească zilnic o normă grea, ce a crescut de la o tonă la 7 tone de minereu.
După executarea pedepsei, reclamantul, ca oricare alt condamnat politic, şi familia lui au suferit restrângeri ale drepturilor lor la muncă, învăţătură, liberă circulaţie sau libertate de exprimare, martorul audiat în cauză confirmând încă o dată că, la liberare, li s-a pus în vedere să nu declare nimic referitor la locurile de detenţie şi persoanele cu care s-au întâlnit acolo, fiind anchetaţi până în anul 1989 de securitate.
Pe lângă aceasta, petentul a fost condamnat la pedeapsa accesorie de 5 ani interdicţie corecţională, care, potrivit art. 59 C. pen. din 1936, se pronunţa numai in materie de delicte si numai in cazul când pedeapsa privativa de libertate era mai mare de șase luni si consta in suspendarea exerciţiului unuia sau mai multor drepturi dintre cele arătate in art. 58 C. pen.
Este evident, în aceste condiţii, că reclamantul a suferit un prejudiciu moral imens prin condamnarea sa politică, ce a impus executarea unei perioade neîntrerupte de detenţie de 12 ani şi, apoi, a pedepsei complementare, constând în interdicţia corecţională.
Raportat la aceste împrejurări, ţinând seama de perioada îndelungată de timp în care reclamantul a suportat ororile regimului de detenţie, de munca grea la care a fost supus, de toate privaţiunile ce i-au fost impuse, Curtea a apreciat că o despăgubire de 16.000 euro pentru fiecare an de detenţie ar fi de natură să-i aducă acestuia, alături de celelalte drepturi de care reclamantul a beneficiat prin Decretul-lege nr. 118/1990, o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă pentru suferinţele fizice şi morale la care a fost supus.
Împotriva deciziei civile nr. 194 din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul A.P., care a solicitat admiterea recursului si modificarea în parte a hotărârii, sub aspectul majorării cuantumului despăgubirilor, şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, acesta solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor instanţelor de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea criticilor formulate, după reiterarea situaţiei de fapt, reclamantul A.P. a arătat, în esenţă, următoarele:
Hotărârea instanţei de apel, deşi se sprijină pe criterii obiective, cum ar fi: principiul rezonabilităţii, al echităţii si al corespondentei dintre prejudiciul moral suferit prin condamnarea pe nedrept (condamnare politică), nu modifică esenţial cuantumul daunelor morale acordate, astfel încât si aceasta hotărâre pronunţată in apel rămâne tributară principiului reparării integrale a prejudiciului moral suferit.
Astfel, deşi ambele instanţe au reţinut că face parte din categoria persoanelor condamnate politic, cărora Legea nr. 221/2009 le dă posibilitatea obţinerii de reparaţii materiale si morale, pentru prejudiciile suferite prin condamnare si au stabilit că privarea sa de libertate a adus o atingere drepturilor si libertăţilor fundamentale, creându-i suferinţe fizice si psihice ce trebuie reparate prin acordarea unor despăgubiri, ceea ce nu s-a rezolvat prin hotărârea instanţei de apel o reprezintă diferenţa mare dintre cuantumurile despăgubirilor acordate de instanţe pentru prejudiciile cauzate persoanelor prin hotărâri reprezentând erori judiciare (art. 504 si urm. C. proc. pen.) si prezenta hotărâre, întemeiată pe Legea nr. 221/2009.
În acest sens, recurentul a apreciat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, nu s-a ţinut seama de următoarele aspecte:
Potrivit Rezoluţiei nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, privind măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, instanţele de fond si de apel trebuiau sa acorde compensaţii materiale, sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea politica nelegală, într-un cuantum apropiat de sumele acordate persoanelor care au suferit condamnări pe nedrept ori care au fost private de libertate sau cărora li s-a restrâns în mod nelegal libertatea (art. 8: „Se vor acorda compensaţii materiale acestor victime ale justiţiei totalitare, iar aceste reparaţii nu vor fi cu mult mai mici decât compensaţiile acordate celor condamnaţi pe nedrept, in condiţiile codului penal aflat în vigoare").
În conformitate cu art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului: „Atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulată sau când este acordata graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte ca s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii in vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte ca descoperirea in timp util a faptului necunoscut ii este imputabila in tot sau in parte".
Apariţia Legii nr. 221/2009 este un caz particular al situaţiei descrise în textul menţionat, având ca efect recunoaşterea erorii judiciare care a cauzat condamnarea sa politică.
Eroarea judiciara, în opinia sa, trebuie înţeleasă din perspectiva istorică, în raport de viziunea unei societăţi democratice asupra evenimentelor in care a fost antrenata societatea româneasca in anii 1945 - 1989, cu referire la drepturilor fundamentale ale omului.
În acest context, recurentul a invocat o cauză în care reclamantul a primit 500.000 euro, pentru o detenţie efectivă de 8 ani, sumă acordată de instanţele naţionale în materia condamnărilor penale pe nedrept.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, a arătat următoarele:
1. Prin motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că, prin hotărârile recurate, instanţa a încălcat formele de procedură, prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece acestea au omis să constate faptul că cererea de chemare în judecată si declaraţia de apel sunt lovite de nulitate absoluta, deoarece nu îndeplinesc condiţiile de forma impuse de lege, întrucât acestea nu sunt semnate de către parte.
Astfel, în cauză, reclamantul nu şi-a respectat obligaţia procedurala reglementata de dispoziţiile art. 112 pct. 6 din C. proc. civilă, motiv pentru care se impune constatarea că, în cauză, operează sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 133 C. proc. civilă.
În ceea ce priveşte declaraţia de apel, s-au invocat dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Cum, din preambul acţiunii, nu rezultă că acţiunea este formulată de către reclamant, prin mandatar avocat, ci că este urmare a exercitării nemijlocite a drepturilor procedurale de către titularul dreptului subiectiv, cererea de chemare in judecata apare ca nesemnata de parte, la fel ca si declaraţia de apel, in condiţiile in care acestea sunt semnate doar de către avocatul acesteia.
Astfel, dacă reprezentarea pârtii intervine in legătura cu exercitarea acţiunii sau a caii de atac, indiferent de calitatea mandatarului, cererea de chemare in judecată, respectiv declaraţia de apel, trebuie sa cuprindă, în condiţiile art. 112 pct. 2 si art. 287 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., numele si calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar, în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional, elemente care nu se regăsesc nici în acţiunea introductivă, nici în declaraţia de apel. De asemenea, nu a fost ataşată nicio procură, cererii de chemare în judecată sau declaraţiei de apel, în condiţiile impuse de art. 83 din C. proc. civ.
Recurentul pârât a criticat si faptul că, la termenul de judecata din 16 martie 2010, instanţa de fond, prin încheiere de şedinţă, a reţinut că reclamantul a renunţat la judecata capătului de cerere privind plata daunelor materiale.
Sub acest aspect, in cauză, nu au fost respectate dispoziţiile art. 246 C. proc. civ. Astfel, având in vedere că reclamantul nu a fost prezent la termenul de judecata din data de 16 martie 2010, ci doar reprezentantul acestuia, acesta nu putea formula verbal cererea de renunţare, iar, in ceea ce priveşte cererea scrisa, aceasta este lovită de acelaşi viciu de formă, în sensul că nu este însuşită de reclamant, prin semnătură. De asemenea, atunci când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi, cerinţă care nu a fost respectată în cauză.
2. Prin motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, nu s-a ţinut seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanei in cauza, in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 si OUG nr. 214/1999.
În aceste condiţii, s-a apreciat că hotărârile judecătoreşti pronunţate in cauză au încălcat prevederile legale în materie, deoarece, în interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, rezulta că instanţele nu sunt obligate, ci pot acorda compensaţii materiale, pentru repararea prejudiciului moral suferit de persoana condamnată, astfel că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va tine seama de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauză.
Prejudiciul moral adus unei persoane constă în suferinţe de ordin psihic, iar normele eticii si echităţii interzic, în principiu, acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibila cu un echivalent bănesc.
Recurentul pârât a apreciat că acordarea unor compensaţii materiale suplimentare este însă justificată, în cazul acelor persoane, ale căror posibilităţi de viaţă familială şi socială au fost alterate iremediabil, ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite.
Prejudiciul moral suferit nu poate avea ca scop repunerea reclamantului in situaţia anterioara, aşa încât instanţa de judecata trebuie sa aibă in vedere circumstanţele săvârşirii faptei ilicite, în sensul că reclamantul din prezenta cauza nu a fost singura persoana sau nu a făcut parte dintr-o categorie relativ restrânsă de persoane ce au suferit condamnări cu caracter politic sau au fost supuse unor masuri abuzive de către reprezentanţii fostului regim politic comunist.
S-a subliniat faptul că, prin cadrul legal oferit de Legea nr. 221/2009, legiuitorul nu a urmărit crearea unui prilej de îmbogăţire fără justă cauză, ci, dimpotrivă, o recunoaştere publică a caracterului politic al condamnărilor şi măsurilor administrative dispuse în perioada de referinţa, împotriva celor care s-au opus politicii implementate de statul comunist, astfel că acordarea unei despăgubiri băneşti suplimentare nu poate şterge suferinţele suportate de reclamant.
Recurentul a invocat si jurisprudenţa Curţii Europene, în sensul că daunele morale acordate trebuie să fie de natura sa asigure reclamantului din prezenta cauză o satisfacţie morala, pe baza unei aprecieri echitabile, astfel încât constatarea prejudiciului moral suferit de victimă nu este condiţionată de acordarea unei compensaţii materiale.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate si a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care recurentul pârât a invocat faptul că, prin hotărârile recurate, instanţa a încălcat formele de procedură, prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece acestea au omis să constate faptul că cererea de chemare în judecată si declaraţia de apel sunt lovite de nulitate absolută, nefiind semnate de reclamant, Înalta Curte îl consideră nefondat, întrucât, din examinarea cererilor menţionate, rezultă că acestea poartă semnătura apărătorului reclamantului, avocat D.F., care a depus, în dovedirea acestei calităţi, împuternicire avocaţială la fila 12 dosar fond.
Or, în considerarea art. 112 coroborat cu art. 67 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată poate fi făcută personal sau prin avocat, care îşi reprezintă clientul în temeiul unui contract de asistentă juridică încheiat în formă scrisă, iar, în baza acestui contract, avocatul se legitimează prin împuternicire avocaţială, condiţie care este îndeplinită în cauză.
În ceea ce priveşte etapa procesuală a apelului, în absenta unei împuterniciri avocaţiale pentru această etapă, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 69 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârii date (…).
Analizând critica, conform căreia instanţa de fond nu ar fi respectat dispoziţiile art. 246 C. proc. civ. privind renunţarea reclamantului la capătul de cerere privind plata despăgubirilor materiale pentru prejudiciul material cauzat prin confiscarea bunurilor, precum si conţinutul motivelor de apel, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este invocat omisso medio, astfel încât nu poate fi valorificat direct în recurs.
Asupra motivului de recurs, prin care se critică de către recurentul reclamant cuantumul despăgubirilor materiale acordate si de către recurentul pârât însăşi măsura acordării despăgubirilor materiale pentru prejudiciul moral suportat, precum si cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine următoarele:
Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.
Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, întrucât aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deşi nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
O soluţie de această natură este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare şi arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, ce nu pot îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.
Recurentul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Vrancea a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul eticii si echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că ceea ce se impută instanţelor de fond si de apel nu este doar ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci si aprecierea dimensiunii acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.
În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral.
Mai mult, deşi critică Decizia, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate, recurentul nu solicită diminuarea acestuia, cu eventuala indicare a unui cuantum pe care îl consideră adecvat, ci solicită respingerea în întregime a acţiunii, fără a arăta care este temeiul juridic ce ar putea îndreptăţi instanţa de recurs la adoptarea unei atare soluţii.
În opinia instanței de recurs, care concordă cu cea a instanțelor anterioare, nici faptul că reclamanţii ar beneficia de măsuri cu caracter reparatoriu, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, nu reprezintă un impediment legal la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, astfel cum invocă recurentul pârât.
Dimpotrivă, chiar art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
În ceea ce privește criticile invocate de către recurentul reclamant privind cuantumul despăgubirilor morale acordate în cauză, Înalta Curte le consideră, de asemenea, nefondate, pentru considerente ce țin de imposibilitatea stabilirii unei concordante valorice exacte între prejudiciul moral suferit si despăgubirile acordate, argumente ce au fost deja expuse.
Raportându-ne însă la Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, privind măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste si la art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţionalla Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, invocate de către recurentul reclamant si care ar justifica, în opinia acestuia, acordarea unei compensaţii materiale, sub forma daunelor morale, pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea politica nelegală, într-un cuantum apropiat de sumele acordate persoanelor care au suferit condamnări pe nedrept ori care au fost private de libertate sau cărora li s-a restrâns în mod nelegal libertatea, instanţa observă că recurentul reclamant face referire la un caz izolat din jurisprudenţa internă, în care s-au acordat despăgubiri în valoare de 500.000 euro, ce nu poate fi aplicat mutatis mutandis în speţa dedusă judecăţii, în dreptul intern, jurisprudenţa neconstituind izvor de drept, dar putând dobândi un statut semnificativ în explicitarea unor norme de drept neclare sau insuficiente si în evitarea dezvoltării unei practici neunitare, din perspectiva articolului 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei nu are forţă obligatorie în mod formal, nu cuprinde dispoziţii obligatorii, ci de recomandare, si raţiunea acestei reglementări este aceea de a se evita disproporţia vădită între sumele acordate persoanelor ce au suportat prejudicii morale si materiale, prin aplicarea unor condamnări sau privări de libertate nelegale, în regimul trecut si în cel actual. În acest context, considerăm însă că nu se poate deroga de la analiza particulară a fiecărui caz dedus judecăţii, analiză ce incumbă în mod exclusiv instanţelor de judecată, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie.
Or, în cauza dedusă judecăţii, după expunerea argumentelor necesare si pertinente ce au justificat soluţiile adoptate, reclamantului i s-a acordat de către instanţele anterioare o despăgubire în cuantum de 180.000 euro, echivalentul în lei, despăgubire ce nu apare ca derizorie sau disproporţionată, nici în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, nici în raport de jurisprudenţa internă în această materie, ci aceasta respectă atât raţiunea instituirii posibilităţii acordării despăgubirilor materiale pentru prejudicii morale, cât si justa măsură între apărarea drepturilor individuale si interesul general al societăţii, însăşi acordarea acestor despăgubiri reprezentând o recunoaştere a suferinţelor suportate de către reclamant în regimul totalitar anterior.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu pot determina modificarea deciziei recurate, în sensul reducerii sau majorării cuantumului despăgubirilor fixat de Curtea de Apel Galaţi.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care ar putea fi încadrate, în mod formal, criticile recurenţilor, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A.I.P. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva deciziei civile nr. nr. 194/ A din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A.I.P. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea, împotriva deciziei nr. 194/ A din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3642/2011. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3639/2011. Civil → |
|---|
