ICCJ. Decizia nr. 3637/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3637/2011
Dosar nr. 46/115/2010
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 346 din 04 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 46/115/2010, Tribunalul Caraş Severin a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.E. şi I.G. şi a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor câte 130.000 euro sau echivalentul în lei, la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanţii, împreună cu părinţii, bunicii şi o mătuşă au fost strămutaţi, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Milcoveni, jud. Caraş Severin, în localitatea Roşeţi din Câmpia Bărăganului, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1957.
Prin Hotărârea nr. 790 din 29 august 1990, a Comisiei Judeţene Caraş - Severin pentru aplicarea Decretul-lege nr. 118/1990, s-a stabilit că perioada pentru care reclamanţii au fost deportaţi în Bărăgan reprezintă vechime neîntreruptă în muncă, astfel că acestora le-a fost stabilită o indemnizaţie lunară de 943 lei.
Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 prevăd că constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, a rezultat că, pentru reclamanţi şi familia lor, strămutarea a avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic şi asupra situaţiei lor materiale. Astfel, reclamanţii şi familia au fost nevoiţi, în decurs de câteva ore, sub presiunea şi intervenţia brutală a organelor represive, să îşi abandoneze toate bunurile materiale - casă, terenuri, animale, etc. - şi să se deplaseze la vagoanele de marfă, în care au fost îmbarcaţi şi transportaţi înspre o destinaţie necunoscută.
Deplasarea s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar, la domiciliul obligatoriu impus, au fost debarcaţi în plin câmp, unde nu aveau locuinţă, alimente, apă şi nici asistenţă medicală. Astfel, condiţiile găsite la locul domiciliului forţat au cauzat reclamanţilor un grav prejudiciu fizic şi psihic, cu atât mai mult cu cât membrii familiei au fost separaţi.
Prin strămutarea într-o altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice şi climaterice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, s-a adus o gravă restrângere satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii, atât deportaţilor, cât şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere, pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, la comunitatea locală originară şi, astfel, au fost afectate integritatea fizică şi psihică a persoanelor deportate. Această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate.
Limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea, din cauza naturii, duratei şi modalităţii de realizare, poate fi considerată ca afectând, în mod determinant, situaţia mamei reclamantei.
Totodată, din probele administrate, tribunalul a mai constatat că pe perioada strămutării, reclamanţii au lucrat într-o gospodărie agricolă, aflată în aproprierea comunităţii de strămutaţi, pentru a-şi putea procura bani pentru alimente.
După încetarea măsurii impusă de autorităţi, la data reîntoarcerii în localitatea natală, nu s-au mai regăsit niciunele dintre bunurile materiale lăsate acasă, la data deportării, iar casa de locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare.
Bunurile mobile şi imobile ale familiei deportaţilor au fost folosite pe toată perioada deportării de către persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.
Mai mult decât atât, la reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă, şi acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
În sfârşit, prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi de la viaţa socială şi politică a comunităţii, de la accesul la educaţie şi la un loc de muncă, corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat, îngreunând viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate, sub toate aspectele, şi a fost de natură să împiedice progresul fiinţei umane şi, astfel, date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
S-a mai observat, din probele administrate, că reclamanţii au beneficiat de măsuri reparatorii, stabilite exclusiv în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizaţie lunară permanentă de 943 lei.
În acest context, tribunalul a decis, faţă de prevederile art. 3 şi 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, precum şi de art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, asociată cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg (cauza K. contra Poloniei), art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO şi art. 41 din Constituţia României, că reclamanţii au făcut dovada prejudiciului moral suferit, si sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie, în raport cu alte categorii de beneficiai ai Legii nr. 221/2009 şi că o astfel de reparaţie echitabilă se ridică la suma de 130.000 euro pentru fiecare dintre cei doi reclamanţi, cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.S. Caraş Severin, care a susţinut că soluţia tribunalului este netemeinică şi nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 171 din 26 mai 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 346 din 04 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 46/115/2010, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor M.E. şi I.G. şi a stabilit cuantumul despăgubirilor, reprezentând daune morale, la care a fost obligat pârâtul, la suma de 75.000 euro sau echivalentul în lei, la data efectivă a plăţii, pentru fiecare dintre cei doi reclamanţi - intimaţi, astfel că a respins restul pretenţiilor reclamanţilor, indicate de aceştia la suma de 4.000.000 euro, potrivit acţiunii lor introductive.
Pentru a adopta această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:
Instanţa de apel a respins argumentele apelantului - pârât, potrivit cărora reclamanţii, ca victime ale unei strămutări pe o perioadă de peste 6 ani, luată printr-o deciziei administrativă - Decizia M.A.I. nr. 200/1951, perioada strămutării fiind cuprinsă între 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1957 - nu ar putea invoca beneficiul Legii nr. 221/2009.
În această privinţă, Curtea a constatat că strămutarea în Bărăgan intră în categoria măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancţionator şi sunt, de aceea, asimilate, chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, din perspectiva unei interpretări logico - sistematice şi gramaticale a textului normei, enumerarea de la art. 5 nefiind limitativă, ci exemplificativă.
Prin urmare, reclamanţii-intimaţi M.E. şi I.G., în calitate de strămutaţi în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 şi 20 decembrie 1957, intră în categoria beneficiarilor Legii nr. 221/2009, potrivit art. 3 şi 5 din lege.
În al doilea rând, Curtea a mai constatat că acest beneficiu, al posibilităţii obţinerii de daune morale, nu este înlăturat, în cazul reclamanţilor, pentru simplul fapt că aceştia culeg şi o indemnizaţie lunară de 943 lei, stabilită în baza Decretul-lege nr. 118/1990, pentru cei peste 6 ani de strămutare, această perioadă fiindu-le recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă şi, astfel, respectiva indemnizaţie are un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită, din punctul de vedere al contributivităţii la fondul de pensii, fiind o compensaţie materială.
Curtea a constatat însă că apelul pârâtului este întemeiat, în partea privitoare la cuantumul daunelor morale stabilite şi acordate, în beneficiul reclamanţilor, de către prima instanţă.
Astfel, deşi Curtea a recunoscut, din ansamblul materialului probator, suferinţa fizică şi psihică cauzată de faptul în sine al strămutării/ deportării, din care derivă toate restricţiile, restrângerile de liberate şi umilinţele la care au fost supuşi reclamanţii, totuşi, aşa cum constant a decis şi Curtea de la Strasbourg, în privinţa acordării daunelor morale, chiar cu referire la cazul K. c. Poloniei, cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporţionat şi nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit şi o astfel de pretenţie nu trebuie să reprezinte, în niciun caz, un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
De aceea, necontestând suferinţa fizică şi psihică a deportaţilor, Curtea a constatat că instanţele trebuie să opereze şi cu principiul echităţii, în aşa fel încât indemnizaţia stabilită cu titlu de daune morale să fie justă, rezonabilă şi echitabilă, şi nu exagerată, disproporţionată, chiar dacă o astfel de apreciere este dificilă şi implică, întotdeauna, o doză de subiectivism şi de aproximare, şi din această perspectivă, raportat la materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că suma de 75.000 euro sau echivalentul în lei, la data plăţii efective, pentru fiecare dintre cei doi reclamanţi-intimaţi, victime ale deportării, reprezintă o compensaţie echitabilă, pentru cei peste 6 ani de strămutare în Bărăgan, coroborat şi cu faptul că aceştia continuă să primească şi o indemnizaţie lunară permanentă de 943 lei, în baza Decretul-lege nr. 118/1990, tot pentru că au fost strămutaţi în aceeaşi perioadă.
Împotriva deciziei nr. 171 din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând instanţei admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar, pe fond, respingerea cererii reclamanţilor, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a invocat faptul că Decizia civilă nr. 171 din 26 mai 2010 a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 1 si 5 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, în speţă, reclamanţii şi familia lor nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, pentru a primi despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.
În ceea ce priveşte daunele morale, recurentul a apreciat că acordarea lor nu se justifică, având în vedere faptul că însăşi drepturile prevăzute şi acordate, în temeiul Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
Mai mult, recurentul a susţinut că daunele morale nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani.
De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege, conform principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
Recurentul a susţinut si argumentul că suma acordată de instanţă fiecărui reclamant, reprezentând daune morale, nu este justificată, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având in vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii precise de determinare.
Cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, dar si a criteriul echităţii.
Or, raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală, si nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
În etapa procesuală a recursului, nu au fost administrate probe, în sensul art. 305 C. proc. civ.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate si a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra motivului de recurs, prin care se invocă faptul că măsura administrativă a deportării nu este echivalentă unei condamnări cu caracter politic si nu intră sub incidenta Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată următoarele:
În conformitate cu art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul si descendenţii acesteia, până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile, preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare;
c) repunerea în drepturi, în cazul în care, prin hotărârea judecătorească de condamnare, s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Se poate observa că, la lit. a din textul redat, se face referire expresă doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, astfel încât, raportat strict la criteriul argumentului gramatical, susţinerea recurentului este corectă.
Însă, acest argument, deși corect, nu este suficient, pentru delegarea corectă a spetei supuse judecății, instanţele utilizând, în ipoteza unor asemenea spete, în mod necesar, si perspectiva interpretării logico-sistematice şi teleologice, reţinând, în urma corelării mai multor dispoziţii din cuprinsul Legii nr. 221/2009 cu art. 5 alin. (1) lit. a), că această normă se aplică şi în cazul măsurilor administrative cu caracter politic.
Astfel, după cum rezultă chiar din titlul legii, aceasta se aplică atât condamnărilor cu caracter politic, cât şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, trebuie corelată dispoziţia de la lit. a) a art. 5 alin. (1) cu cea din preambulul acestui alineat, care deschide calea acţiunii în justiţie, pentru repararea prejudiciului suferit atât ca urmare a unor condamnări cu caracter politic, cât şi ca urmare a unor măsuri administrative cu caracter politic.
În urma acestei corelări, concluzia corectă este că intenţia legiuitorului a fost aceea de a despăgubi, pentru prejudiciul moral suferit, atât persoanele care au fost condamnate politic, cât şi pe cele care au suferit măsuri administrative din aceleaşi motive.
Scopul legiuitorului, în sensul amintit, a fost confirmat ulterior prin adoptarea OUG nr. 62/2010 care, la art. I pct. 1, prevedea că: „La articolul 5, alin. (1), lit. a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
- a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
- 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic…".
Chiar dacă art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 a fost declarat neconstituţional, prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, acesta este concludent pentru a exprima ratio legis (intenția legiuitorului) si, în consecință, pentru rezolvarea problemei de drept ce formează obiect de critică, în cadrul primului motiv de recurs.
Din expunerea de motive prezentată în partea introductivă a ordonanţei de urgenţă menţionate, aceasta a fost adoptată în scopul instituirii unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor, care să menţină echilibrul bugetar la un nivel optim, iar nu în scopul de a extinde sfera persoanelor beneficiare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, prevăzute în Legea nr. 221/2009, în forma iniţială.
În caz contrar, însuşi scopul Ordonanţei, de a limita cuantumul despăgubirilor, în funcţie şi de cel care le solicită (victima opresiunii, soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv), pentru a evita afectarea echilibrului bugetar, nu s-ar mai regăsi în cazul în care sfera persoanelor beneficiare ar fi fost extinsă prin actul normativ în discuţie.
Aşa fiind, categoriile de despăgubiri - morale şi materiale, enumerate în continuare, la lit. a) şi b), nu pot fi înţelese decât ca vizând persoanele care au suferit oricare dintre măsurile cu caracter politic menţionate la alin. (1), adică fie condamnări, fie măsuri administrative.
Pe de altă parte, a distinge între cele două categorii de măsuri cu caracter politic - condamnări şi măsuri administrative, sub aspectul naturii prejudiciului supus reparării - moral sau material, ar însemna crearea unui cadru juridic discriminatoriu, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, care să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui, în sensul art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru persoane aflate în situaţii similare, întrucât atât condamnările cu caracter politic, cât şi măsurile administrative cu caracter politic sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, care au generat prejudicii materiale şi morale celor cărora s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului totalitar comunist.
Pentru argumentele expuse, recunoscând reclamanților dreptul la acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, prin dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în Câmpia Bărăganului, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I, măsură administrativă cu caracter politic prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege, nefiind întrunite, în speţă, condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Asupra motivului de recurs, prin care se critică acordarea si cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine următoarele:
Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conţinut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conţinut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalităţii umane (dreptul la viaţă, la integritate fizică, la onoare şi demnitate).
Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.
Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea aceloraşi raţiuni, pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare a suferinţelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deşi nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării caracterului politic al măsurii administrative dispuse, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, suportată de către reclamanţi, ci le-au acordat acestora despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma aplicării acestei măsuri.
O soluţie de această natură este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare şi arestare nelegală doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.
Recurentul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice Caras-Severin a contestat şi cuantumul daunelor morale, susţinând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Rezultă că ceea ce se impută instanţei de apel nu este doar ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.
În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susţinerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, şi la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporţionalităţii între prejudiciu şi reparaţia acordată.
Recurentul nu arată, însă, argumentele, pentru care suma acordată de instanţa de apel ar fi disproporţionată şi inechitabilă, în raport de criteriile legale şi jurisprudenţiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanţă, a vreunuia dintre aceste criterii (e.g.: valorile lezate prin măsura deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieţii familiei reclamanţilor, în timpul în care au locuit în localitatea unde a fost mutaţi şi, ulterior întoarcerii, în localitatea de domiciliu).
Astfel, deşi se referă la necesitatea respectării principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echităţii şi al gravităţii prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greşelile comise de instanţa de apel, în sensul nerespectării acestor principii şi nu face nicio referire la situaţia particulară a reclamanţilor.
Mai mult, deşi critică Decizia, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate, recurentul nu solicită diminuarea acestuia, cu eventuala indicare a unui cuantum pe care îl consideră adecvat, ci solicită respingerea în întregime a acţiunii, fără a arăta care este temeiul juridic ce ar putea îndreptăţi instanţa de recurs la adoptarea unei atare soluţii.
În opinia instanţei de recurs, nici faptul că reclamanţii ar beneficia de măsuri cu caracter reparatoriu, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, nu reprezintă un impediment legal la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, astfel cum invocă recurentul.
Dimpotrivă, chiar art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Pe cale de consecinţă, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu pot determina modificarea deciziei recurate, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor fixat de Curtea de Apel Timişoara, care, de altfel, în urma propriei cenzuri de legalitate si temeinicie, a realizat o redimensionare a despăgubirilor acordate de prima instanţă, cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Pe de altă parte, recurentul a mai susţinut că reclamanţii trebuiau să indice un minimum de argumente, din care să rezulte în ce măsură le-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speţă, a şi avut loc, instanţa de apel ţinând seama, în raport şi de susţinerile reclamanţilor, la stabilirea întinderii compensaţiei materiale, de circumstanţele particulare ale cauzei (expuse la fila 4 si 5 ale deciziei recurate) si de faptul că suferinţa nu poate reprezenta temei al unei îmbogăţiri fără justă cauză.
Prin urmare, şi aceste critici, se subsumează, în mare parte, nu unor motive de nelegalitate, ci unor aprecieri subiective ale recurentului, în legătură cu cuantumul acordat, instanţa de apel ţinând seama de criteriile legale şi jurisprudenţiale în cuantificarea daunelor acordate.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care ar putea fi încadrate, în mod formal, criticile recurentului, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş - Severin împotriva deciziei civile nr. 171 din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş - Severin împotriva deciziei civile nr. 171 din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3638/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3636/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
