ICCJ. Decizia nr. 3643/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3643/2011
Dosar nr. 34340/3/2008
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 septembrie 2008, reclamanţii B.C., B.M.E. au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumelor de 29.472.762 ROL, actualizată cu rata inflaţiei pentru perioada septembrie 1996 şi data plăţii efective, precum şi a sumei de 875.000 RON, sumă ce reprezintă excedentul de valoare pentru apartamentul pe care au fost obligaţi să-l restituie foştilor proprietari prin Decizia nr. 2075 din 17 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, adică diferenţa dintre contravaloarea imobilului la data de 26 septembrie 1996, data achiziţionării bunului, şi valoarea lui actuală.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au dobândit prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 apartamentul 8 situat în Bucureşti, strada G.M., sector 5, conform contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC C. SA.
Ulterior, foştii proprietari ai imobilului, au solicitat să constate nulitatea absolută a contractului menţionat şi obligarea cumpărătorilor să le lase în proprietate bunul, cerere soluţionată prin sentinţa nr. 721/A din 27 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă,în sensul admiterii sale, hotărâre rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2075 din 17 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru primul capăt de cerere al acţiunii, privind restituirea preţului actualizat, reclamanţii şi-au întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar pentru al doilea capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1336, 1341 pct. 4 şi 1342, 1343 şi 134 C. civ. privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.
La termenul din 21 ianuarie 2009, reclamanţii şi-au precizat acţiunea arătând că înţeleg să se judece pentru primul capăt de cerere în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Deasemenea, la data de 27 octombrie 2008, Municipiul Bucureşti prin Primarul General a formulat alături de întâmpinare şi o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice având ca obiect obligarea acestuia la plata preţului actualizat al imobilului în litigiu în raport de dispoziţiile art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, pentru ca, la data de 29 octombrie 2008, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să solicite chemare în garanţie a SC C. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin sentinţa nr. 1076 din 07 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General asupra capătului de cerere privind restituirea preţului actualizat cu indicele de inflaţie a imobilului.
A fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii B.C. şi B.M.E. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi cu chemaţii în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi SC C. SA.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor la plata sumei de 66.566 RON către reclamanţi, sumă reprezentând preţul actualizat cu indicele de inflaţie al imobilului.
A fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor şi obligat SC C. SA la plata către acesta a sumei de 665,66 RON reprezentând valoarea comisionului de 1% încasat la vânzarea imobilului.
A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General la plata daunelor interese reprezentând diferenţa dintre contravaloarea imobilului la data achiziţionării şi valoarea actuală de circulaţie a acestuia.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pentru capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat al locuinţei ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pârâta Municipiul Bucureşti prin Primar General nu are calitate procesuală pasivă în raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitate ce revine, potrivit textului de lege enunţat Ministerului Finanţelor Publice.
În raport de concluziile expertizei efectuate în cauză şi în temeiul dispoziţiilor legale evocate anterior, s-a reţinut a fi întemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei reprezentând preţul actualizat al locuinţei achitat de reclamanţi la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
S-a reţinut a fi neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata către reclamanţi a diferenţei de valoare a imobilului între data achiziţionării sale şi valoarea actuală de circulaţie a acestuia, obligaţie întemeiată pe garanţia pentru evicţiune a vânzătorului, justificat de neîndeplinirea condiţiilor prescrise de lege pentru atragerea răspunderii vânzătorului pe temeiul legal invocat, art. 1337–1352 C. civ.
Întrucât, jurisdicţional, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, pentru că, pe de o parte vânzătorul a înstrăinat un bun pentru care proprietarii formulaseră cerere de restituire, iar pe de altă parte cumpărătorii nu îndeplineau condiţiile legale pentru a dobândi acelaşi bun în temeiul Legii nr. 112/1995 (reclamantul B.C. deţinând în proprietate o locuinţă pe care a înstrăinat-o după data de 01 ianuarie 1990), s-a reţinut că reclamanţii nu se pot prevala de necunoaşterea cauzei evicţiunii, atâta timp cât cumpărând imobilul în condiţiile menţionate şi-au asumat riscul anulării contractului astfel încheiat.
Apelurile declarate de reclamanţi, de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi de chematul în garanţie SC C. SA, au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 333 A din 12 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în condiţiile constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească, se presupune că acesta nu a fost valabil şi astfel dispoziţiile art. 1337 C. civ. invocate de reclamanţi, nu sunt incidente cauzei, care presupune existenţa unui contract valabil încheiat.
În speţă, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligaţia plăţii preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Reglementând în mod expres ipoteza în care titlul chiriaşului–cumpărător a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească (constatarea nulităţii sale), legea specială recunoaşte în favoarea cumpărătorului dreptul la restituirea preţului actualizat, iar nu valoarea de circulaţie a bunului.
Nu au fost primite nici criticile pârâtului Ministerul Finanţelor Publice privind prescrierea dreptului material la acţiune, întrucât, exercitarea prezentei acţiuni la data de 16 septembrie 2008 prin raportare la data pronunţării/rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul de transmisiune – anul 2006, se plasează în interiorul termenului de prescripţie, astfel cum acesta este reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Nu a fost primită nici critica privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, deoarece raportul juridic ce a dat naştere dreptului la despăgubiri în favoarea reclamanţilor este întemeiat pe legea specială, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevede expres că instituţia ce trebuie să restituie suma datorată este Ministerul Finanţelor Publice.
Nici criticile privind greşita determinare a valorii comisionului la plata căruia a fost obligată chemata în garanţie SC C. SA, nu au fost primite, întrucât nefiind determinată prin lege această operaţiune, prima instanţă s-a raportat la valoarea comisionului de 1% încasat la vânzarea imobilului.
Nu au fost primite nici criticile chematei în garanţie, întrucât atâta timp cât instanţa a stabilit că acţiunea în pretenţii este întemeiată, iar reclamanţii au dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilului, este necesară şi restituirea comisionului de 1% reţinut de către mandatarul SC C. SA, care a intermediat vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu, plată ce urmează a se face către Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, ambele invocând motivele de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului lor, reclamanţii au susţinut că hotărârea Curţii de Apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, cât priveşte soluţia dată capătului de cerere privind obligarea vânzătorului la plata diferenţei dintre contravaloarea imobilului la data de 26 septembrie 1996, data achiziţionării şi valoarea actuală a acestuia.
În acest sens, invocând dispoziţiile art. 1337–1352 C. civ. şi jurisprudenţa în materie, au susţinut îndeplinirea cerinţelor legale pentru atragerea răspunderii pentru evicţiune a vânzătorului, întrucât există tulburarea pretinsă de lege, iar ei nu au cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii contractului, sarcina probei contrară revenind vânzătorului. Toate diligenţele depuse cu privire la situaţia juridică a imobilului înainte de a formula cerere de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, au primit răspuns în sensul inexistenţei vreunei cereri de retrocedare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că deposedarea cumpărătorului, indiferent de circumstanţe, pentru a ceda proprietatea către fostul proprietar, este de natură a crea prejudicii disproporţionate în încercarea de a diminua vechile prejudicii. Aceeaşi instanţă a considerat că rambursarea preţului de cumpărare indexat în baza Legii nr. 10/2001 nu l-ar putea despăgubi pe cumpărător, întrucât nu reflectă valoarea de piaţă a bunului (Pincova şi Pinc, Velikovi şi alţii împotriva Bulgariei).
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea sub aspectul greşitei respingeri a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care au înţeles să o reitereze şi prin declaraţia de recurs.
Au susţinut că în raport de momentul constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, Decizia nr. 721 din 27 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în raport de care pretind că s-a născut dreptul la acţiune în restituirea preţului vânzării, declararea acţiunii la data înregistrării sale, se plasează în afara terenului prevăzut de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care soluţia ce se impune este de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.
Greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice, întrucât potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, precum şi faţă de dispoziţiile art. 1337, 1341 C. civ., răspunderea pentru evicţiune (totală sau parţială) revine vânzătorului, iar nu unui terţ faţă de raportul juridic contractual.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să-i confere calitatea procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, întrucât tulburarea reclamanţilor în exerciţiul unui drept este consecinţa faptei unui terţ, situaţie denatură a atrage/angaja răspunderea vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, şi nicidecum în sarcina sa, lipsită de orice culpă în naşterea prezentului raport juridic litigios.
Recursurile nu sunt fondate.
Nu poate fi primită critica vizând temeiul juridic al răspunderii pentru evicţiune, invocată în recursurile ambelor părţi.
Reclamanţii înşişi au indicat în cererea dedusă judecăţii, drept temei al pretenţiilor lor, pe de o parte, dreptul comun (art. 1337 şi urm. C. civ.), iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În acest context, instanţele fondului au avut de verificat, urmare a invocării în acelaşi timp a unor norme de drept comun şi a uneia cu caracter special, în aplicarea regulii specialia generalibus derogant, legea aplicabilă raportului juridic litigios, reţinând corect incidenţa legii speciale.
Se reţine astfel că evicţiunea s-a datorat desfiinţării unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, aspect ce constituie situaţia premisă pentru a atrage incidenţa normelor speciale cuprinse în corpul Legii nr. 10/2001 în privinţa despăgubirii chiriaşilor-cumpărători.
Or, în acest sens, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în actuala numerotare) dispune că „cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (…)".
Aceasta este tocmai situaţia în speţă şi în care se află recurenţii-reclamanţi, al căror contract de vânzare-cumpărare (din 26 septembrie 1996) a fost desfiinţat prin hotărâre irevocabilă (Decizia civilă nr. 721/A din 27 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2075 din 17 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Susţinerea recurenţilor în sensul că obligaţia de garanţie a vânzătorului există, independent de propria lor conduită, şi că ar presupune exclusiv răspunderea vânzătorului, care în procesul intentat de proprietarii bunului, nu a reuşit să demonstreze valabilitatea titlului prin care imobilul a fost preluat de la proprietarii săi, nu-şi găseşte corespondent în datele factuale ale cauzei.
Aceasta pentru că situaţia rezultată din dosar este, opus celor afirmate în recursul reclamanţilor, aceea reţinută de instanţele fondului, care analizând cauza inclusiv prin raportare la normele dreptului comun, au reţinut neîndeplinirea uneia dintre condiţiile expres stipulate de dispoziţiile art. 1337 C. civ., constând în necunoaşterea cauzei evicţiunii. Pentru a atrage incidenţa instituţiei reglementate de dispoziţiile art. 1337–1351 C. civ., legea pretinde, prin raportare la condiţia enunţată, buna-credinţă a subdobânditorului la momentul încheierii convenţiei şi care vizează îndeplinirea tuturor condiţiilor pretinse de lege pentru a putea contracta (în condiţiile expres stipulate de această lege – Legea nr. 112/1995).
Dacă acesta (s.n. cumpărătorul) a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul şi problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul devenind aleatoriu (art. 1340 C. civ.).
Or, în speţă, cu evidenţă nu poate fi reţinută ca îndeplinită cerinţa necunoaşterii cauzei evicţiunii, atâta timp cât reclamanţii nu îndeplineau condiţiile legale (art. 9 din Legea nr. 112/1995) pentru a putea dobândi în mod valabil bunul, obiect al vânzării, chestiune stabilită irevocabil prin hotărâre judecătorească.
Fiind stabilită irevocabil reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea convenţiei, chestiune asupra căreia instanţa nu mai poate reveni, reclamanţii nu pot invoca în prezentul litigiu eventuala atitudine culpabilă a vânzătorului şi care, în concepţia lor, ar atrage, prin intervenţia sa exclusivă mecanismul garanţiei pentru evicţiune, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat mai sus, normele legale evocate de aceeaşi reclamanţi, impun în sarcina lor condiţia enunţată, neîndeplinită în cauză.
Din acest punct de vedere hotărârea judecătorească pronunţată în litigiul anterior, chiar dacă nu are efectele specifice autorităţii de lucru judecat (nefiind întrunite cerinţele art. 1201 C. civ.), se impune în ceea ce priveşte chestiunile de drept dezlegate privind situaţia particulară a vânzărilor nevalabil făcute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, legal nu a fost reţinută atragerea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, cu toate consecinţele sub aspectul întinderii sale, perspectivă în raport cu care criticile reclamanţilor sub acest aspect nu sunt fondate.
Dimpotrivă, textul legal reţinut a fi incident speţei, încorporat în dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001 face referire la contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fără să distingă în funcţie de cauzele eludării dispoziţiilor legale.
Interpretarea solicitată de recurenţi, în sensul că pentru aceeaşi materie, a răspunderii pentru evicţiune, să fie aplicabil un temei juridic mixt, respectiv aplicarea normelor dreptului comun atunci când solicită sporul de valoare al imobilului pe temeiul art. 1344 C. civ., respectiv preţul actualizat pe temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu este admisibilă, atât pentru considerentele expuse anterior, decurgând din principiile de interpretare şi aplicare a normelor de drept, dar şi pentru că ar însemna aplicarea la cazul dat, specific dreptului privat, a unei instituţii este specifică dreptului public.
Prin urmare, sub aspectul calificării juridice a pretenţiilor reclamanţilor deduse judecăţii, dar şi în raport de neîndeplinirea cerinţelor dreptului comun cât priveşte temeinicia pretenţiilor solicitate în baza acestuia şi acestea analizate de instanţe, rezultă că cele două instanţe au procedat corect, ceea ce face ca hotărârea atacată, criticată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să fie la adăpost de aceste critici.
Nu poate fi primită aceeaşi critică susţinută şi pe jurisprudenţa convenţională cu referire la cauzele pretins relevante în materie, justificat, pe de o parte de diferenţa factuală între pricina de faţă şi cele invocate, dar şi pentru că existenţa unui drept nu poate fi recunoscută în condiţiile încălcării normelor ce guvernează naşterea şi existenţa sa, aspect irevocabil tranşat jurisdicţional şi de care evident nu se poate face abstracţie.
Cât priveşte criticile invocate în recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice centrate pe lipsa calităţii sale procesuale pasive, prin raportare la dispoziţiile art. 1337 şi 1341 C. civ., pe motiv că răspunderea pentru evicţiune se angajează în sarcina vânzătorului, care în speţă, ar fi Primăria Municipiului Bucureşti, şi nu recurentul, terţ faţă de convenţia părţilor, se reţine că legal, în aplicarea normei art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţele fondului au reţinut răspunderea sa.
Astfel, dispoziţiile legale enunţate statuează că „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice".
Prin urmare, legea specială stabileşte în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului plătit de chiriaşii cumpărători cu ocazia încheierii actului de transmisiune având ca obiect categoria specială de bunuri prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, tocmai în considerarea modalităţii de reglementare a acestor convenţii, dar şi a destinaţiei sumelor de bani reprezentând preţul vânzării, ce se constituie într-un fond special aflat la dispoziţia entităţii indicate de text, respectiv a recurentului.
Nu sunt fondate nici criticile privind greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât acceptând că termenul de exercitare a acestei acţiuni este cel general, de trei ani, promovarea cererii deduse judecăţii, la data de 16 septembrie 2008 prin raportare la data pronunţării hotărârii prin care s-a desfiinţat titlul (Decizia nr. 721 din 27 martie 2006 şi nu cum eronat susţine recurenta din 27 martie 2005) face să plaseze pretenţia reclamanţilor în interiorul termenului legal de exercitare/valorificare a acesteia, reglementat de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 165/1958 privind prescripţia extinctivă, cum corect au reţinut instanţele fondului.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile deduse judecăţii urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii B.C. şi B.M.E. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 333A din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3644/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3642/2011. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
