ICCJ. Decizia nr. 3821/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3821/2011
Dosar nr. 7487/2/2009
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia din 24 ianuarie 2006, Primarul General al Municipiului Bucureşti a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent – în favoarea notificatorului V.C. – pentru imobilul situat în Bucureşti, Calea 13 S., sector 5, imposibil de restituit în natură.
Art. 1 al sus-menţionatei dispoziţii, dispune comunicarea acesteia către secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, de pe lângă Cancelaria Primului Ministru.
La 20 februarie 2006, persoana îndreptăţită a contestat această dispoziţie solicitând instanţei – în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti – ca, în principal, să oblige pârâţii a-i acorda despăgubiri băneşti în cuantum de 510.320 euro sau un alt teren, la schimb, egal ca valoare cu terenul imposibil de restituit în natură.
În subsidiar, contestatorul a solicitat – în condiţiile art. 1, 7, 9, 10 alin. (1) şi (16) din Legea nr. 10/2001 – restituirea în natură a suprafeţei de teren liberă, aflată în incinta Parlamentului României şi acordarea, prin compensare, a unui alt teren, pentru restul suprafeţei imposibil de restituit.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 379 din 13 martie 2007, a respins ca neîntemeiată contestaţia, reţinând în esenţă că dispoziţia atacată nu poate avea în vedere alte măsuri reparatorii prin echivalent decât cele prevăzute de lege, la data emiterii ei.
Or, se mai arată, acordarea despăgubirilor băneşti, este o modalitate reparatorie care nu mai era prevăzută de Legea nr. 10/2001, la data emiterii dispoziţiei contestate.
Cât priveşte măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii, aceasta este lăsată de legiuitor la aprecierea unităţii deţinătoare sau a entităţii investită cu soluţionarea notificării, singura abilitată să aprecieze dacă este în măsură să propună compensarea, în funcţie de bunurile sau serviciile disponibile.
Tribunalul nu a primit nici susţinerea contestatorului, în sensul că prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în fapt i s-a făcut o ofertă alternativă care, odată acceptată, are valoarea unui contract.
Astfel, se arată, pentru a fi în prezenţa unei oferte de bunuri, sau servicii în compensare, este necesar ca oferta să aibă un obiect determinat sau determinabil, respectiv să indice bunul sau bunurile ori serviciile oferite.
Or, din dispoziţia contestată, nu rezultă să se fi făcut o astfel de ofertă, dimpotrivă comunicarea acesteia către Comisia Centrală, ducând, fără echivoc la concluzia propunerii de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Tot astfel, conchide instanţa fondului, modalitatea restituirii în natură este exclusă în condiţiile în care asupra acestui aspect s-a mai pronunţat Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 665 din 30 iunie 2004, intrată în puterea lucrului judecat, prin care pârâţii au fost obligaţi la concretizarea unei oferte de restituire prin echivalent, modalitate care exclude restituirea în natură.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care prin Decizia nr. 380/A din 22 mai 2008, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondat, apelul contestatorului.
Recursul declarat în cauză de V.C., a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 1493 din 13 februarie 2009, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că, în cauză, s-a emis de către pârât o primă dispoziţie, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care a fost supusă controlului de temeinicie şi legalitate al instanţei, prin pronunţarea unei hotărâri devenită irevocabilă anterior aceleiaşi date.
În executarea respectivei sentinţe, începând cu data de 11 februarie 2005, pârâtul era obligat să se conformeze dispozitivului şi să facă o ofertă de despăgubire prin echivalent pentru imobilul în litigiu, corespunzător valorii acestuia, aşa cum prevedeau dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Or, pârâtul a emis o nouă dispoziţie abia la 26 ianuarie 2006, situaţia actuală fiind creată din culpa sa exclusivă în condiţiile în care nu a înţeles să soluţioneze notificarea în termenul prevăzut de lege.
Abordarea instanţelor – care au reţinut că dispoziţia, fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, nu putea avea în vedere alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de acest act normativ – nu ţine seama de particularităţile cauzei şi de drepturile recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a noii legi, punându-l pe acesta în aceeaşi situaţie cu acele persoane cărora nu le-au fost soluţionate notificările înainte de această dată.
Cum reclamantului i s-a recunoscut preluarea imobilului de către stat, fără titlu valabil, precum şi dreptul la una din măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, anterior modificării, trimiterea dosarului notificării, la Comisia Centrală, în condiţiile în care Fondul Proprietatea nu funcţionează în mod efectiv, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional.
Ca atare, mai reţine instanţa supremă, aplicarea în acest caz a legii noi, crează un prejudiciu reclamantului, prin faptul că nu respectă cerinţa proporţionalităţii între scopul urmărit (realizarea unui interes economic general) şi mijloacele folosite, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) din teza a II-a a Protocolului nr. 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cât priveşte vocaţia reclamantului de a primi un teren în compensare, s-a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară modificării, nu rezultă că această măsură reparatorie este lăsată exclusiv la latitudinea deţinătorului, scăpând cenzurii instanţei de judecată refuzul acordării unei asemenea reparaţii.
S-a concluzionat că o asemenea interpretare recunoaşte posibilitatea deţinătorilor de a refuza în mod arbitrar să acorde bunuri sau servicii în compensare pentru imobilele pe care nu le restituie în natură persoanelor îndreptăţite, sau să acorde acest tip de reparaţie – cu adevărat eficientă – în mod preferenţial şi discriminatoriu, printr-un abuz de drept.
Or, conchide instanţa supremă, o asemenea atitudine din partea pârâtului este invocată în speţă, iar situaţia de fapt nu a fost analizată de Curtea de Apel care, s-a limitat a statua că pârâtul nu poate fi obligat la acordarea unui bun imobil în compensare, aşa cum se solicită.
În realitate, în măsura în care se face dovada că pârâtul deţine terenuri libere pe care le-ar putea oferi în compensare reclamantului, dar refuză să o facă în mod nejustificat, acesta poate fi obligat să se conformeze prin hotărârea pronunţată de instanţă.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 426/A din 8 iulie 2010, a admis apelul declarat de contestator şi schimbând în tot sentinţa apelată, a admis contestaţia şi a modificat în parte dispoziţia din 24 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent acordate pentru imobilul din Bucureşti strada 13 S., Sector 5, imposibil de restituit în natură, constau în compensare cu terenul în suprafaţă de 4.268 m.p. situat în Bucureşti, bulevardul T., Sector 6, astfel cum a fost delimitat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de A.M.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de trimitere a reţinut în esenţă că, faţă de Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în rejudecare are a se pronunţa cu privire la posibilitatea acordării în concret a unor măsuri reparatorii prin echivalent, în compensare.
În urma identificării terenului din bulevardul T., Sector 6, de către contestatorul V.C., ca un posibil teren ce poate fi atribuit în compensare, s-a reţinut în privinţa acestuia că figurează ca proprietate de stat, categoria de folosinţă: curţi, construcţii, imobilul fiind înscris ca teren în suprafaţă totală de 31.747,00 m.p. din care construcţii corp A, în suprafaţă de 829 m.p. şi corp B, în suprafaţă de 2.101 m.p.
Avându-se în vedere situaţia juridică rezultată din documentele de evidenţă imobiliară şi cadastrală a imobilului situat la adresa poştală indicată de contestator, depuse la dosarul cauzei, s-a reţinut că parte din acest teren, poate face obiectul compensării, potrivit Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare anterior modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005.
Totalul suprafeţei de teren propusă a fi atribuită în compensare, potrivit expertizei în construcţii, întocmită în rejudecare este de 4.268 m.p., care a fost identificată de expert în incinta administrativă a SC R. SA, ca proprietate a Municipiului Bucureşti.
În cuprinsul raportului de expertiză, întocmit în două variante, s-a stabilit că terenul nu este afectat de detalii de sistematizare sau reţele de utilitate publică, fiind identificate însă un număr de 5 construcţii pentru care Primăria Municipiului Bucureşti nu a putut prezenta autorizaţii de construire.
S-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi respectiv acordul parţial al părţilor în privinţa desdăunării cu un alt teren, respectiv construcţii în compensare, până la limita valorii de circulaţie a bunului preluat abuziv de stat şi evaluat, conform expertizelor efectuate în apel – rejudecare, instanţa de trimitere luând act că singura divergenţă dintre părţi vizează atribuirea în compensare a terenului, în varianta I sau II propusă de expertul în specialitatea topografie.
S-a apreciat ca fiind mai favorabilă persoanei îndreptăţite varianta a II-a propusă de expertiză, situaţie în care s-a înlăturat varianta dezdăunării acestuia prin stabilirea unei sume de bani, ca obligaţie de plată în sarcina intimaţilor, în raport de dispoziţiile Legii nr. 247/2005 dar şi de raţiuni de ordin economic.
Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs atât reclamantul V.C., cât şi pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul critică Decizia din apel, după cum urmează:
- instanţa a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., atunci când a respins solicitarea reclamantului de a obliga intimaţii la plata unor despăgubiri băneşti de 3.540.608,29 euro [ca măsură reparatorie prevăzută de art. 24 alin. (2) din lege] sau atribuirea prin compensare a imobilului din Bucureşti, bulevardul T., sector 6, astfel cum este identificat în raportul de expertiză al ing. A.M., ca obligaţie alternativă lăsată la alegerea contestatorului.
- respingerea cererii de acordare a despăgubirilor băneşti, s-a fondat pe un argument subsidiar, inexistent în economia Legii nr. 10/2001, raportarea la dispoziţiile Legii nr. 247/2005, încălcând prevederile art. 315 C. proc. civ.
- prin Decizia de casare s-a mai stabilit că susţinerile reclamantului referitoare la încălcarea art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt întemeiate, cererea de acordare a despăgubirilor băneşti justificându-se şi în considerarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în secţii unite, care a admis că acţiunea în revendicare (restituire) se poate converti într-o pretenţie vizând despăgubirile băneşti.
Întemeindu-şi calea extraordinară de atac, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâţii critică hotărârea dată în rejudecare, pe considerentul greşitei admiteri a apelului formulat de reclamant şi respectiv a obligării pârâţilor la atribuirea în compensare a unui imobil determinat, în condiţiile în care nu a existat o ofertă fermă din partea acestora, de acordare în compensare a unor bunuri sau servicii disponibile.
Or, se arată, sintagma „bun disponibil" în accepţiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcţii, ci reprezintă o noţiune complexă şi anume ca bunul în cauză să nu fie necesar instituţiei respective.
Se invocă prevederile obligatorii ale deciziei nr. 52/2007 pronunţată în secţii unite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învederându-se că Decizia ce ar trebui emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, ca efect al hotărârii atacate, nu se poate sustrage dispoziţiilor acestui act normativ, potrivit căruia doar Comisiei Centrale îi revine atribuţia stabilirii cuantumului final al despăgubirilor.
Or, conchid recurenţii, Municipiul Bucureşti nu poate înainta dosarul notificării, după emiterea unei noi dispoziţii, către Comisia Centrală, înainte ca instituţia Prefectului să elibereze avizul de legalitate, potrivit OUG nr. 81/2007.
Ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
Regula enunţată prin dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate şi necesitatea administrării unor probe, soluţia consacrată având indiscutabil o justificare şi o deplină legitimare ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar.
Prevederile mai sus invocate, conduc însă şi la concluzia potrivit căreia în privinţa problemelor de fapt, instanţa care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea acestora fiind atributul exclusiv al instanţei care soluţionează fondul cauzei, aceasta neexcluzând desigur obligativitatea instanţei de trimitere de a se conforma îndrumărilor date prin Decizia de casare cu privire la necesitatea administrării unor probe şi examinării unor apărări.
Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, limitele rejudecării sunt circumscrise, de asemenea, împrejurărilor ce au determinat casarea.
În speţă, prin Decizia nr. 1493 din 13 februarie 2009, instanţa supremă a reţinut că, asupra notificării formulată de reclamant, nu numai că s-a emis de către pârât o primă dispoziţie anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar aceasta a şi fost supusă controlului de temeinicie şi legalitate al instanţei, prin pronunţarea unei hotărâri devenită irevocabilă anterior aceleiaşi date.
Ca atare, s-a decis că întrucât drepturile reclamantului au fost recunoscute anterior intrării în vigoare a legii noi, aplicarea acesteia crează un prejudiciu persoanei îndreptăţite, nefiind respectată cerinţa proporţionalităţii între scopul urmărit (realizarea unui interes economic general) şi mijloacele folosite pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) teza II din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzia acestei interpretări, obligatorie pentru instanţa de trimitere, este aceea că instanţa trebuie să aibă în vedere, acele măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.
Trebuie observat însă că, nici prin hotărârile pronunţate în ciclul procesual anterior şi nici prin Decizia de casare, instanţele nu s-au pronunţat, cu putere de lucru judecat, asupra îndreptăţirii reclamantului la acordarea despăgubirilor băneşti şi, cu atât mai puţin, la o obligaţie alternativă a pârâtului (de a oferi ambele măsuri reparatorii prin echivalent: compensarea cu un alt bun, comparativ valoric şi respectiv despăgubiri băneşti) care să fie lăsată la alegerea contestatorului.
Dimpotrivă, instanţa supremă, reţinând – aşa cum s-a arătat – posibilitatea acordării uneia din măsurile reparatorii prevăzute de lege, în forma anterioară modificării, a accentuat asupra vocaţiei reclamantului la atribuirea unui teren în compensare, pentru cel imposibil de restituit în natură, statuând că această măsură reparatorie nu trebuie lăsată exclusiv la latitudinea deţinătorului scăpând cenzurii instanţei de judecată, situaţie în care s-ar permite ca refuzul să fie arbitrar şi discriminatoriu, ceea ce ar genera abuzul de drept.
Cum o asemenea atitudine a pârâtului a fost invocată în speţă (iar prin Decizia de casare s-a reţinut că instanţa de control judiciar nu a analizat, din această perspectivă, posibilitatea acordării unui bun imobil în compensare) instanţa de trimitere a apreciat corect, urmare identificării terenului din bulevardul T., Sector 6, chiar de către reclamant, şi a coroborării probelor administrate, ce atestă că imobilul a reintrat integral în proprietatea Municipiului Bucureşti, asupra acestei măsuri reparatorii.
Mai mult, analizând cele două variante propuse de expertul în specialitatea topografie, instanţa de trimitere a optat pentru varianta a II-a mai favorabilă contestatorului, în sensul atribuirii în compensare, pentru imobilul de care acesta a fost deposedat abuziv, a suprafeţei de 4.268 m.p., cu vecinătăţile arătate, precum şi a construcţiilor aflate pe acest teren, luându-se în calcul atât suprafaţa de teren a fostului imobil din Calea 13 S., sector 5, Bucureşti cât şi valoarea construcţiilor demolate.
Pentru aceeaşi modalitate reparatorie şi în aceeaşi variantă, şi-a manifestat şi contestatorul opţiunea, învederând instanţei (în notele scrise prezentate anterior soluţionării pe fond a cauzei) că varianta a II-a a expertizei topografice reprezintă o modalitate de despăgubire egală cu cea a imobilului preluat în mod abuziv.
În consecinţă, în contextul prezentat, nu se poate reţine că acordarea măsurii reparatorii prin echivalent a compensării cu un alt imobil, egal ca valoare cu cel preluat abuziv, ar echivala cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., în condiţiile în care – aşa cum s-a arătat – soluţia este urmarea aprecierii asupra tuturor circumstanţelor de fapt ale cauzei, în legătură cu care instanţa de trimitere este suverană.
Tot astfel, nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia respingerea cererii (principale) de acordare a despăgubirilor băneşti ar fi fost fondată pe un argument subsidiar, inexistent în economia Legii nr. 10/2001, respectiv circumstanţele economice ale Statului Român şi implicit ale pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti.
În interpretarea probelor administrate şi implicit în alegerea uneia din măsurile reparatorii prevăzută de lege, ce putea fi acordată contestatorului, trebuie recunoscut dreptul de apreciere al instanţei care, nu se poate detaşa şi nu poate ignora impactul economic al unora din aceste măsuri asupra ansamblului statului, care ar putea înfrânge echilibrul între dreptul individual şi interesul general.
Cum, în cauză, s-au făcut repetate trimiteri la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul I, adiţional, se constată că soluţia adoptată se înscrie într-unul din criteriile proprii jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi anume acela al proporţionalităţii măsurii, al echilibrului care trebuie să existe între protecţia dreptului individual şi exigenţele apărării interesului general (a se vedea cauza Saggia c/Italiei).
Argumentele mai sus expuse, răspund şi criticilor formulate de pârâţi vizând obligarea „greşită" a acestora la atribuirea în compensare a terenului în suprafaţă de 4.268 m.p., situat în Bucureşti, bulevardul T., sector 6.
Cât priveşte susţinerea referitoare la faptul că această măsură reparatorie nu putea fi acordată contestatorului fără o „ofertă fermă" din partea acestora, care să aibă un obiect clar determinat ori determinabil, aceasta nu poate fi primită, în contextul în care, prin Decizia de casare, instanţa supremă a reţinut în mod neechivoc că, în măsura în care se face dovada că pârâtul deţine terenuri libere pe care, le-ar putea oferi în compensare reclamantului, dar refuză să o facă în mod nejustificat, printr-un abuz de drept, acesta poate fi obligat să se conformeze prin hotărârea pronunţată de instanţă.
Or, probele administrate în rejudecare atestă că terenul oferit în compensare, parte integrantă dintr-o suprafaţă totală de 31.747 m.p., a reintrat integral în proprietatea Municipiului Bucureşti, prin Hotărârea nr. 53 din 21 martie 2002 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi se află în posesia RASUB, urmare închirierii prin licitaţie publică, situaţie juridică care nu a fost, de altfel, contestată de recurenţii-pârâţi.
Mai mult, în încheierea de dezbateri, din 24 iunie 2010 este consemnat, ca obţiune subsidiară, acordul pârâtului cu privire la măsura compensării, în varianta nr. I a raportului de expertiză, situaţie în care în mod corect instanţa de trimitere a avut în vedere „acordul parţial" al părţilor în privinţa dezdăunării cu un alt teren, respectiv construcţie, în compensare.
Ultimile critici formulate de recurenţii pârâţi, sunt lipsite de suport în contextul soluţiei pronunţată de instanţă care, nu i-a obligat la emiterea unei noi dispoziţii ci, a procedat la modificarea dispoziţiei atacate în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, constau în compensare cu terenul în suprafaţă de 4.268 m.p., situat în Bucureşti, bulevardul T., sector 6 şi construcţiile aflate pe acesta.
Nefondată este şi trimiterea făcută de recurenţi la prevederile art. 10.3 din HG nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care, în raportul de expertiză topografică efectuat în cauză se menţionează explicit că în cazul ambelor variante, terenul propus spre compensare nu este afectat de detalii de sistematizare sau reţele de utilitate publică, fiind identificate doar un număr de 5 construcţii anexe, pentru care nu au fost depuse la dosar autorizaţiile de construire.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced ambele recursuri declarate în cauză, urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de contestatorul V.C. şi pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 426/A din 08 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3823/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3813/2011. Civil → |
|---|
