ICCJ. Decizia nr. 3825/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3825/2011
Dosar nr. 3214/108/2009
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 30 iunie 2009, reclamantul G.-M.P. a chemat în judecată Statul Român – prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să fie obligat la plata unor daune în cuantum de 1.800.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit urmare condamnării sale politice, şi pedepsei executate însumând 13 ani, în perioada 26 decembrie 1950–26 decembrie 1960 şi ulterior în intervalul 26 decembrie 1960–26 decembrie 1963.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la vârsta de 20 ani, după repartizarea sa de „Oficiul braţelor de muncă" la D.G.C., a fost angajat, ca şi elev escavatorist şi fără niciun temei, în data de 26 decembrie 1950, a fost arestat pe motiv că ar fi militat pentru răsturnarea ordinii de stat de la acea vreme şi împărţirea de manifeste împotriva regimului comunist.
De la această dată, mai arată reclamantul, viaţa i-a fost transformată într-un infern, fiind încarcerat şi deţinut în închisorile din Bucureşti, Constanţa, apoi la Canal – Peninsula, în Mina B.S. şi apoi la închisorile din Gherla, Galaţi şi Botoşani, fiind deseori bătut, schingiuit şi ţinut fără mâncare şi apă, în condiţii inumane, imposibil de suportat.
După eliberarea sa în 26 decembrie 1960, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, timp de 3 ani, în comuna B., sat L., lângă F., judeţul Ialomiţa, unde persecuţiile au continuat, iar suferinţele îndurate şi-au pus amprenta asupra vieţii sale profesionale şi de familie.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Arad, secţia civilă, prin sentinţa nr. 114 din 24 februarie 2010 a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a obligat pârâtul, să achite reclamantului, suma de 300.000 euro, sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R., din ziua plăţii.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că sunt îndeplinite în cauză elementele răspunderii civile delictuale, instituită prin dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 504 C. proc. pen., impunându-se repararea de către Stat, a „pagubei" suferită de reclamant, ceea ce presupune în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acestora, „în scopul repunerii, pe cât posibil în situaţia anterioară".
Deşi, se mai arată, nici sistemul nostru legislativ şi nici chiar normele comunitare nu prevăd o modalitate concretă de reparare a daunelor morale, însă în virtutea principiului reparării integrale a unui eventual prejudiciu, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care prin excelenţă, poate fi o sumă de bani menită a-i permite victimei să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.
De aceea, conchide instanţa fondului, ceea ce trebuie evaluat în concret, nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea care vine să compenseze acest prejudiciu, în stabilirea căreia trebuie respectat principiul proporţionalităţii, pentru a nu ajunge la situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, statuându-se în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 173 din 26 mai 2010, a schimbat în parte sentinţa şi a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, la suma de 320.000 euro sau echivalentul în lei, la data plăţii efective.
A respins totodată, ca neîntemeiat, apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că apelul reclamantului este întemeiat şi din perspectiva argumentaţiei prezentate potrivit căreia este necesar să se constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive la care a fost supus după eliberarea din închisoare, respectiv deportarea şi obligarea sa la domiciliu forţat în Câmpia Bărăganului pentru o perioadă de 3 ani, în intervalul 26 decembrie 1960–26 decembrie 1963, care intră sub incidenţa art. 3 din Legea nr. 221/2009, impunându-se ca şi această perioadă de privaţiuni să fie compensată echitabil şi rezonabil, avându-se în vedere că reclamantului i-a fost lezat dreptul la libertatea de mişcare şi de stabilire a domiciliului, în propria sa ţară.
Această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat „a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de libertate", respectiv o continuare a pedepsei cu închisoarea aplicată reclamantului.
Or, limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de libertate, iar deportarea/strămutarea, datorită naturii, duratei şi modalităţii de realizare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situaţia reclamantului, intrând în categoria măsurilor administrative, care au avut un vădit caracter politic, sancţionator, fiind asimilate chiar de lege, condamnărilor cu caracter politic şi intrând astfel, sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, care conţine o enumerare exemplificativă iar nu limitativă.
Tot astfel, conchide instanţa de apel, beneficiul obţinerii de daune morale nu poate fi înlăturat prin simplul fapt că reclamantul culege şi o indemnizaţie lunară de 2.600 RON stabilită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, pentru cei peste 13 ani de condamnare politică şi obligare la domiciliu forţat, această perioadă fiindu-i recunoscută ca vechime neîntreruptă în muncă şi având astfel un caracter exclusiv patrimonial, vizând pierderea suferită, din punctul de vedere al contributivităţii, la fondul de pensii, fiind privită astfel, ca o compensaţie materială.
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs în termen legal, în reprezentarea Statului Român, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia dată în apel, după cum urmează:
- Instanţa de control judiciar, luând act că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este cea de crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, iar condamnarea pentru această infracţiune constituie de drept condamnare cu caracter politic, în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a omis însă să-i pună în vedere reclamantului să depună sentinţa de condamnare cu menţiunea „caracterului politic" obligaţie ce-i revenea, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009.
Or, se arată, la dosarul cauzei, există doar extrase de pe respectiva hotărâre, fără menţiunea prevăzută de lege.
- din extrasul sentinţei de condamnare nr. 400 din 16 mai 1951, pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa nu rezultă că ar fi fost condamnat reclamantul G.M.P. şi C.P., neputându-se identifica în dispozitivul sentinţei anumite date esenţiale cum sunt, data naşterii (zi, lună, an) filiaţia, pentru a se putea face o corelare cu certificatul de deces şi cu celelalte acte depuse în probaţiune la instanţa de fond.
- în mod greşit s-a reţinut că măsura administrativă la care a fost supus reclamantul, după ieşirea din închisoare, respectiv deportarea şi obligarea sa la domiciliu forţat, în Bărăgan, intră în categoria măsurilor administrative cu caracter politic aflate sub incidenţa art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009.
Tot astfel, pe copia hotărârii prin care s-a luat această măsură administrativă (care, de altfel, nu este depusă la dosar), trebuia să fie trecută menţiunea „caracterului politic" conform cu art. 6 din Legea nr. 221/2009.
- potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Lege, instanţa avea obligaţia să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare.
- la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu au fost avute în vedere şi drepturile de care a beneficiat reclamantul, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 şi respectiv facilităţile vizând scutirea de impozit, asistenţă medicală şi medicamente gratuite, transport urban gratuit, 12 călătorii anual gratuite pe calea ferată română cu clasa I-a scutiri de plată pentru unele taxe de abonament, prioritate la acordarea unei locuinţe din fondul locuinţelor de stat, credite avantajoase etc.
- daunele morale, stabilite în cuantum de 320.000 euro, sunt supradimensionate, în raport cu realitatea economică a momentului şi criteriile instituite prin OUG nr. 62/2010, înainte ca art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să fie declarat neconstituţional.
Astfel, conchide recurentul, instanţa ar fi trebuit conform principiului analogiei ca termen de comparaţie, să aibă în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, recunoaşterea prin lege a dreptului la despăgubiri neputând fi interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante.
- instanţele au ignorat faptul că, prin trecerea unei perioade mari de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent (peste 50 ani) prejudiciul moral s-a atenuat semnificativ.
- în mod greşit instanţa de apel a apreciat că tribunalul a aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în ceea ce priveşte suma de 1.100 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, care este „nepotrivit de mare" raportat la complexitatea cauzei şi la obiectul ei.
Recursul se priveşte ca fondat, urmând a fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Analizând motivele de casare formulate de pârât, vizând cuantificarea despăgubirilor cuvenite reclamantului, se constată că – deşi, nu poate fi negat faptul că, prin condamnarea suferită şi respectiv măsura administrativă cu caracter politic a deportării, acestuia i-au fost lezate valori ce definesc personalitatea umană – instanţele au greşit în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, acordate pentru prejudiciul moral încercat.
Astfel, deşi în acest domeniu operează prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, deoarece dauna morală – oricând de profundă – nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se apreciază totuşi că suma de 320.000 euro, acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale, depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a acestui tip de răspundere.
Cu alte cuvinte, deşi instanţele au reţinut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate, pentru acoperirea acestuia este exagerat, depăşind limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate pentru suferinţele omeneşti încercate de reclamant şi familia sa, concluzia impunându-se şi din perspectiva multiplelor drepturi şi facilităţi acordate acestuia în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din condamnarea cu caracter politic – şi respectiv strămutarea dispusă urmare unei măsuri administrative având acelaşi caracter – există totuşi limite ale reparaţiei lui impuse de prudenţa ce trebuie manifestată pentru ca reparaţia daunei să ofere victimei o satisfacţie cu caracter compensatoriu, în aşa fel încât, dimensiunea reparaţiunii pentru suferinţa omenească să fie nu neapărat integrală cât suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.
Tot astfel, aşa cum în repetate rânduri a reţinut instanţa de contencios european (a cărei practică – sub aspectul cuantumului daunelor morale – a fost reconsiderată) reparaţia trebuie să fie una echitabilă.
Aceasta înseamnă că pretium dolores nu se poate constitui într-un temei al îmbogăţirii, întrucât s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, în primul rând trebuie să ofere o satisfacţie în plan afectiv şi moral iar nu să se transforme într-o reparaţie materială.
Nu poate fi ignorat nici faptul că însăşi recunoaşterea, prin lege, a caracterului politic al condamnării pentru infracţiunea, de săvârşirea căreia a fost acuzat reclamantul („uneltire contra ordinii sociale") este în sine o recunoaştere publică a conduitei morale a acestuia, de opozant şi victimă a unui regim opresiv şi se constituie astfel într-o reparaţiune morală, cu atât mai mult cu cât, libertatea, viaţa şi demnitatea sunt noţiuni ce nu pot fi echivalate financiar.
Nu în ultimul rând, instanţele trebuiau să aibă în vedere, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, şi unul din criteriile proprii jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi anume acela al proporţionalităţii, al echilibrului ce trebuie păstrat între protecţia dreptului individual şi exigenţele interesului general, din această perspectivă neputând fi ignorate argumentele recurentului referitoare la dificultăţile de ordin economic în a acoperi daune a căror evaluare a fost apreciată ca disproporţionată.
În consecinţă, Înalta Curte constată că acordarea unor despăgubiri băneşti în cuantum de 110.000 euro echivalentul în lei, pentru daunele morale suferite de reclamant urmare condamnării politice, strămutării în Bărăgan şi a stabilirii domiciliului obligatoriu, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit şi, alăturate celorlalte drepturi şi facilităţi obţinute prin aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, de natură să ofere victimei o satisfacţie pentru suferinţele omeneşti îndurate.
Nu pot fi însă reţinute şi urmează a fi apreciate ca nefondate, celelalte motive de recurs formulate de pârâtul în cauză.
Astfel, cu referire la critica vizând acordarea greşită a unor daune morale şi pentru perioada în care reclamantul a făcut obiectul măsurii administrative a strămutării şi stabilirii domiciliului obligatoriu – stabilind sfera persoanelor îndreptăţite la acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) din acest act normativ statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Faptul că lit. a) a art. 5 din Lege face trimitere doar la prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu poate conduce la concluzia susţinută de recurent, în condiţiile coroborării acestei dispoziţii cu norma de la alin. (1) al textului ce are în vedere atât condamnările cu caracter politic din perioada de referinţă a legii cât şi măsurile administrative asimilate acestora, interpretare impusă de altfel nu numai de întreg conţinutul actului normativ, dar şi de titlul acestuia.
Cât priveşte identitatea dintre persoana reclamantului şi victima condamnării politice dispusă prin sentinţa penală nr. 400 din 16 mai 1951 a Tribunalului Militar Constanţa, aceasta a fost pe deplin dovedită în cauză, cu actele de stare civilă, extrasele şi adeverinţele aflate la dosar care atestă că G.P., fiul P. şi al lui I. a fost adoptat de S. şi N.M. (a se vedea încheierea nr. 1472/1944 a Tribunalului Arad, secţia tutelară) şi ulterior condamnat la 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „uneltire", punerea în libertate având loc la 26 decembrie 1960, la expirarea executării pedepsei.
Se constată deasemenea că, în probaţiunea celor susţinute pe calea cererii introductive, a fost depusă la dosarul cauzei Decizia din 31 octombrie 1960 a Ministerului Afacerilor Externe, ce atestă că reclamantului i s-a fixat domiciliu forţat timp de 36 luni în comuna L., raionul F., regiunea Bucureşti, act eliberat de Arhivele Statului şi vizat de C.N.S.A.S. din conţinutul căruia rezultă cu evidenţă caracterul politic al măsurii administrative luată împotriva „condamnatului contrarevoluţionar" G.P.
În consecinţă, critica vizând lipsa dovezilor ce atestă că reclamantul a fost şi victima unei măsuri administrative cu caracter politic, rămâne fără suport, în contextul probator al cauzei.
Tot astfel, urmează a se reţine ca nefiind fondate criticile vizând nerespectarea de către instanţe a prevederilor art. 4 alin. (3) şi art. 6 din Lege, referitoare la „obligativitatea" obţinerii sau, după caz, reconstituirii dosarului în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare şi respectiv a menţionării caracterului politic al condamnării, pe copia hotărârii judecătoreşti depusă la dosar.
Or, din simpla alăturare a celor două texte şi interpretarea acestora rezultă fără echivoc că „obţinerea" şi eventual reconstituirea dosarului, se constituie într-o obligaţie a instanţei doar în situaţia imposibilităţii reclamantului de a procura o copie conformă de pe hotărârea prin care s-a dispus condamnarea.
Cât priveşte menţionarea caracterului politic al condamnării, pe copia hotărârii judecătoreşti prin care a fost pronunţată o astfel de condamnare, din interpretarea logică a textelor actului normativ rezultă că această cerinţă vizează hotărârile de condamnare pentru fapte penale care nu sunt prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care constituie de drept, condamnări cu caracter politic.
Or, reclamantul a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936, menţionată expres de legiuitor în textul mai sus citat iar copia de pe hotărârea penală dată de Tribunalul Militar Constanţa a fost eliberată de Arhivele Ministerului Apărării Naţionale şi vizată pentru conformitate.
Se apreciază totodată, ca fiind corecte reţinerile din hotărârea atacată referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, acordate de tribunal reclamantului, care nu pot fi privite ca nepotrivit de mari faţă de complexitatea cauzei şi munca îndeplinită de avocat.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced recursul urmează a se admite cu consecinţa modificării deciziei atacate, respingerii apelului formulat de reclamant şi respectiv a admiterii apelului declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe, în sensul micşorării cuantumului daunelor morale la 110.000 euro, echivalentul în lei.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 173/A din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică Decizia recurată.
Respinge ca nefondat apelul reclamantului declarat împotriva sentinţei nr. 114 din 24 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă.
Admite apelul declarat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care o schimbă în parte, în sensul că stabileşte cuantumul daunelor morale la 110.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3834/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3823/2011. Civil → |
|---|
