ICCJ. Decizia nr. 3823/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3823/2011
Dosar nr.2309/88/2009
Şedinţa publică din 10 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea la 24 septembrie 2009, reclamantul T.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro la cursul din ziua efectuării plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de tatăl său, T.S., prin condamnarea şi executarea integrală a pedepsei de 2 ani închisoare pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale şi la plata sumei de 200.000 euro la cursul din ziua efectuării plăţii, cu titlu de daune pentru propriul prejudiciu suferit ca urmare a condamnării tatălui său.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa penală nr. 186/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa în Dosarul nr. 274/1950, tatăl său, T.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională, pe parcursul executării acestei pedepse soţia şi cei trei copii fiind prigoniţi, expuşi dispreţului public şi lipsiţi de mijloace de supravieţuire, în condiţiile în care au fost evacuaţi pe timp de iarnă din propria locuinţă.
Reclamantul a mai arătat că familia sa a fost urmărită de securitate până la căderea comunismului şi, personal, a fost exclus din societate şi expus dispreţului colegilor şi profesorilor care îi spuneau că este „bandit ca şi tatăl său".
A mai precizat că, după ieşirea din închisoare, tatăl său nu a mai reuşit să se integreze în societate, găsindu-şi cu greu un loc de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 2552 din 24 decembrie 2009, Tribunalul Tulcea a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 euro la cursul din ziua efectuării plăţii, sumă reprezentând prejudiciul moral suferit, respingând restul pretenţiilor acestuia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că cererea reclamantului îndeplineşte cerinţele art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a apreciat că situaţia de fapt dovedită dă dreptul acestuia la o reparare integrală a prejudiciului suferit.
Statuând că prejudiciul moral nu poate fi echivalat prin acordarea unei sume de bani, instanţa a considerat, însă, că este posibilă acordarea unei despăgubiri cu caracter compensatoriu pentru suferinţa îndurată de fostul condamnat şi de familia acestuia pe perioada executării pedepsei şi ulterior, la întoarcerea din detenţie.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
În apelul său, reclamantul a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul cuantumului, apreciat ca fiind extrem de mic, al daunelor morale stabilite de instanţă, arătând că trebuiau avute în vedere consecinţele negative multiple şi implicaţiile pe toate planurile vieţii sociale ale persoane vătămate, astfel încât să se dispună o „restitutio in integrum".
În apelul său, pârâtul a susţinut că, în mod greşit, prima instanţă a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc obligaţia statului de a acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurii administrative, deoarece reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive de către stat a bunurilor şi nici nu a probat dacă a obţinut despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 65C din 31 martie 2010, a respins ambele apeluri ca nefondate.
Prin considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că suma acordată cu titlu de daune morale are drept finalitate nu să repună victima într-o situaţie similară cu ce avută anterior, cât pe aceea de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
S-a considerat că suma de 30.000 euro stabilită pentru prejudiciul suferit de autorul reclamantului reprezintă o despăgubire echivalentă şi echitabilă, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a adoptat o poziţie moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale (cauza Konolos - hotărârea din 07 februarie 2008, Cauza Canciovici contra României şi Cauza Pantea contra României), apelul reclamantului sub aspectul reducerii nejustificate a despăgubirilor solicitate fiind apreciat ca fiind neîntemeiat.
Cu privire la apelul pârâtului, s-a susţinut că, deşi printre temeiurile de drept care au justificat cererea reclamantului se regăseşte şi art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, obiectul cererii de chemare în judecată nu cuprinde o solicitare în legătură cu obligarea statului de a acorda despăgubiri pentru bunurile confiscate de la autorul reclamantului. În această situaţie, s-a considerat că este neîntemeiată critica pârâtului în sensul nedovedirii despăgubirilor obţinute în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005, o atare critică fiind formulată în legătură cu o situaţie de fapt care nu a făcut obiectul cererii şi nici al dezlegărilor date de tribunal.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea, mandatată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (conform mandatului din 19 iulie 2010), criticând-o ca nelegală pentru acordarea unei sume nejustificate cu titlu de daune morale, raportat la OUG nr. 62/2010, prin care s-a instituit un regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ţinând seama de impactul semnificativ asupra bugetului de stat.
Cea de a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat neadministrarea probatoriului imperativ stipulat de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. În acest context, pârâtul-recurent a precizat că la stabilirea despăgubirilor s-a ţinut cont doar de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, nu şi de eventualele despăgubiri obţinute în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005 pentru imobilele preluate abuziv.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile invocate de pârâtă, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cărora acestea li se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs a vizat nesocotirea dispoziţiilor OUG nr. 62/2010, act normativ care a intrat în vigoare ulterior pronunţării deciziei recurate, respectiv datei de 31 martie 2010 şi, prin urmare, nu putea fi aplicat.
Mai mult, Curtea va reţine că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010 s-a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Nici critica ce face obiectul celui de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiată.
Reclamantul-intimat a solicitat obligarea Statului Român la plata unor daune morale pentru condamnarea politică a tatălui său,
T.S., invocând dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Într-adevăr, printre temeiurile de drept invocate în motivarea cererii introductive, reclamantul a menţionat şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Obiectul cererii de chemare în judecată nu cuprinde, însă, nicio solicitare în legătură cu obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate de la autorul reclamantului.
În aceste condiţii, critica referitoare la nesolicitarea de relaţii în legătură cu eventualele despăgubiri obţinute de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, vizând lipsa de rol activ a instanţei, nu poate fi primită, întrucât este formulată în legătură cu o situaţie de fapt ce nu a făcut obiectul acţiunii şi nici al dezlegărilor date în cauză.
Pentru toate aceste considerente, se va constata că recursul este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Tulcea împotriva deciziei nr. 65/C din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 10 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3825/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3821/2011. Civil → |
|---|
