ICCJ. Decizia nr. 3864/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3864/2011
Dosar nr. 13131/102/2006
Şedinţa publică din 11 mai 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Cu notificarea din 29 noiembrie 2005 a Biroului executorului judecătoresc K.A., numita A.R.E. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Municipiul Sighişoara, strada M., ce se identifică sub nr. top. XX în CF nr. AA, imobil de care autorul său, A.K.W. a fost deposedat de stat în anul 1984, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia din 6 decembrie 2005, Primăria Municipiului Sighişoara a respins, ca tardivă, notificarea formulată cu privire la imobilul - construcţie situat în strada M., reţinând că termenul de depunere a unor astfel de notificări, prevăzut de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, a expirat la data de 14 februarie 2002 (art. 1) şi, respectiv, a dispus înaintarea către Comisia de fond funciar solicitarea de despăgubire pentru cota de 5/12 părţi indivize din terenul aferent construcţiei de la art. 1 (art. 2).
Prin cererea înregistrată la data de 24 august 2006, reclamanta A.R.E. a cerut anularea dispoziţiei mai sus arătate şi acordarea despăgubirilor solicitate pentru imobilul preluat de stat.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că nu poate fi reţinută excepţia tardivităţii notificării pe care a formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001, cât timp imobilul în litigiu a fost preluat de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, fără a se dispune comunicarea deciziei administrative de preluare către proprietarul deposedat.
În aceste condiţii, reclamanta a susţinut că şi-a păstrat calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, caz în care se impune a îi fi restituit în natură, cu menţiunea că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică şi terenurilor situate în intravilanul localităţilor care nu au fost restituite foştilor proprietari în cadrul altor legi de reparaţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1375 din 23 decembrie 2009, Tribunalul Mureş, secţia civilă, reînvestit cu judecata cauzei prin Decizia civilă nr. 66/A din 7 mai 2009 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, a respins cererea, ca nefondată.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că notificarea a fost formulată de reclamantă la data de 29 noiembrie 2005, adică după expirarea termenului legal – 14 august 2002, termen prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Instanţa a mai reţinut că nu poate primi apărarea reclamantei, potrivit căreia cursul termenului de notificare ar fi fost întrerupt ca urmare a faptului că nu i-a fost comunicată de stat Decizia de preluare, întrucât acest termen nu este un termen de prescripţie, susceptibil de întrerupere ori suspendare, ci un termen de decădere.
Instanţa a statuat, totodată, că nu poate primi nici apărarea reclamantei potrivit căreia nu a ştiut de preluarea de către stat, pe lângă construcţie, şi a cotei de 5/12 părţi indivize din terenul aferent acesteia, întrucât măsura a fost înscrisă în CF nr. AA Sighişoara, sub B YY.
Prin Decizia civilă nr. 89/A din 9 iunie 2010, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru formularea notificării se sancţionează cu pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Instanţa de apel a statuat, totodată, că termenul de formulare a notificării, care este un termen de decădere, astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, este opozabil reclamantei şi că, sub aspectul analizat, al tardivităţii notificării, nu este relevant faptul comunicării ori necomunicării de către stat a dispoziţiei de preluare a imobilului.
De altminteri, instanţa a constatat că reclamanta nu poate invoca necunoaşterea faptului preluării imobilului de către stat, cât timp acest fapt a fost înscris în cartea funciară în data de 22 noiembrie 1984 şi cât timp avea cunoştinţă că prin stabilirea domiciliului său în străinătate, proprietatea sa va intra sub incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974.
Instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că, date fiind limitele investirii - controlul legalităţii deciziei administrative emise de pârât în procedura Legii nr. 10/2001 cu privire la notificarea formulată de reclamantă - nu pot face obiectul analizei instanţei de judecată criticile privind caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat în anul 1984 şi lipsa valabilităţii titlului statului cu privire la acest imobil.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţele de fond au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, limitându-se a constata, în mod greşit, tardivitatea notificării pe care a formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001.
Reclamanta reiterează apărarea potrivit căreia Decizia administrativă de preluare de stat a imobilului, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, nu i-a fost comunicată, caz în care Statul Român nu deţine un titlu valabil pentru imobilul în litigiu, sens în care se impunea analizarea pretenţiilor formulate prin notificare.
Totodată, reclamanta susţine că termenul de formulare a notificării, prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, este un termen de prescripţie şi nu de decădere, cu menţiunea că indiferent de calificarea dată, acest termen nu îi este opozabil, motivat de faptul că dispoziţia de preluare a imobilului nu i-a fost comunicată, caz în care, cursul termenului a fost suspendat.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii".
Excepţia tardivităţii notificării, excepţie pe care pârâtul Primarul Municipiului Sighişoara şi-a fundamentat soluţia de respingere a notificării prin Decizia a cărei anulare se cere, este o excepţie de procedură care impune a fi analizată cu prioritate, întrucât în cazul în care este primită face de prisos cercetarea în fond a pricinii.
Relativ la excepţia tardivităţii notificării formulată de reclamantă la data de 29 noiembrie 2005, Înalta Curte constată că aceasta a fost primită în mod corect, în raport de dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Anume, soluţia s-a impus în aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 (în redactarea iniţială a actului normativ, devenit art. 22, după republicarea legii), dispoziţii care impuneau persoanei îndreptăţite obligaţia de a notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de reparaţie persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Termenul de notificare, care a început să curgă de la data intrării în vigoare a legii de reparaţie, 14 februarie 2001, şi nu de la data deposedării persoanei de imobil, cum greşit se invocă de reclamantă, a fost prelungit prin dispoziţiile OUG nr. 109/2001 şi nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002.
Sancţiunea nerespectării de către persoana îndreptăţită a termenului legal de notificare este prevăzută expres prin dispoziţiile art. 21 alin. (5) din lege, anume „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Aşa fiind, în raport de textele de drept menţionate, în mod corect instanţele de fond au statuat că nu pot fi primite apărările confuze formulate de reclamantă privind natura termenului de notificare, ca fiind aceea a unui termen de prescripţie şi nu de decădere şi, respectiv, privind intervenţia unei cauze de suspendare a cursului termenului, cauză care ar fi intervenit la o dată, 13 noiembrie 1984, la care dreptul afectat de curgerea termenului, acela de a formula notificare, nu se născuse.
Este de observat, totodată, că prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul a reglementat condiţiile în care persoanele interesate pot solicita restituirea în natură ori acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobile de care au fost deposedate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 2009, categorie în care se încadrează şi imobilul în litigiu.
În atare condiţii, apărările invocate de reclamantă relative la caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu, prin dispoziţia din 13 noiembrie 1984, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974 şi la lipsa de valabilitate a titlului statului asupra acestuia, justificat de faptul necomunicării dispoziţiei de preluare, sunt apărări de fond ale procesului.
Or, astfel cum au statuat şi instanţele de fond, astfel de apărări nu mai pot face obiectul analizei în prezentul proces, cât timp a fost primită o excepţie de procedură care împiedică cercetarea în fond a pretenţiilor formulate de reclamantă, anume excepţia tardivităţii notificării, pentru nerespectarea termenului impus de legiuitor tuturor persoanelor deposedate abuziv de imobile în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.
De altminteri, analizarea pe fond a pretenţiilor formulate prin notificare de o persoana pretins îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile nerespectării termenului impus de legiuitor pentru efectuarea acestui act de procedură, notificarea, ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor legii de reparaţie, în cadrul căreia se desfăşoară judecata şi în prezenta cauză, ceea ce nu este permis.
Cu atât mai puţin, astfel de apărări, care nu au făcut obiectul examinării instanţelor de fond, ar putea face obiectul analizei instanţei de recurs, astfel cum eronat solicită reclamanta prin recurs.
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.R.E. împotriva deciziei nr. 89/A din 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3863/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3834/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
