ICCJ. Decizia nr. 3690/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3690/2011
Dosar nr.7490/62/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 324/S din 14 decembrie 2009, Tribunalul Braşov a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul V.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că, prin sentinţa penală nr. 155 din 9 iulie 1981 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunţată în dosarul nr. 142/1981, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Sentinţa a rămas definitivă prin nerecurare, iar reclamantul a fost pus în libertate la data de 17 august 1981, ca urmare a graţierii intervenite prin Decretul nr. 189/1981, după cum rezultă din menţiunile făcute pe aceasta.
Potrivit declaraţiilor martorilor I.M. şi A.A., audiaţi la cererea reclamantului, acesta a refuzat încorporarea din motive de conştiinţă, fiind adept al cultului religios „Martorii lui Iehova", a executat câteva luni de închisoare în Penitenciarul Codlea, iar ulterior executării pedepsei acesta a fost convocat periodic la Securitate, pentru a i se verifica situaţia şi a schimbat mai multe locuri de muncă, lucrând mai mult ca zilier, respectiv la săpat şanţuri pe şantiere, deşi era absolvent de studii liceale, şi a locuit în cămine de nefamilişti sau barăci, pentru a nu fi luat în evidenţa autorităţilor şi obligat să se prezinte la încorporare.
Articolul 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) şi (2), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Articolul 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, la care face trimitere acest text de lege, prevede că constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expre şi limitativ, prin enumerare, ce anume infracţiuni pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3), invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective, şi care sunt cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracţiunile politice de cele de drept comun, distincţia fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul şi scopul făptuitorului la momentul săvârşirii faptei, în sensul că prin mobilul sau împrejurările săvârşirii o infracţiune, aparent de drept comun, capătă caracter politic.
Din interpretarea logică şi gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
Infracţiunea de neprezentare la încorporare era reglementată în Titlul X al Codului penal - Infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, Capitolul III - Infracţiuni săvârşite de civili, iar obiectul juridic al infracţiunilor acolo reglementate fiind relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.
In raport cu cele ce preced, s-a reţinut că nu se poate aprecia că scopul represiv şi sancţionator al acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă şi, mai ales, de raţiuni politice, în condiţii în care nu numai Statul Român, ci şi alte state, indiferent de forma de organizare şi de ordinea politică au avut sau au reglementări similare, urmărind protejarea suveranităţii statului, fără ca scopul incriminării faptei de această natură să îl constituie protejarea unui anumit regim politic.
Mai mult, obligaţia de apărare a ţării era una de natura constituţională (în aceeaşi măsură ca şi libertatea de conştiinţă, care era prevăzută de Constituţia din 1965), aceeaşi fiind prevăzută pentru toţi cetăţenii, neexistând, aşadar, o discriminare pe criterii religioase.
Astfel fiind, executarea serviciului militar obligatoriu nu a ţinut strict de regimul comunist, ci de cadrul legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, ceea ce este dovedit şi de faptul că acesta a fost menţinut şi în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi a celui profesionist.
S-a conchis că, în condiţiile prevăzute de textul de lege citat mai sus, singurul motiv pentru care reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare a fost acela de conştiinţă, determinat de convingerile religioase pe care le are în calitate de membru al cultului „Martorii lui Iehova", care interzice adepţilor săi să pună mâna pe armă şi să îmbrace uniforma militară; că împrejurarea că reclamantul a fost urmărit şi supravegheat de organele de Securitate nu înseamnă, în mod automat, că acesta a suferit o condamnare politică, atâta vreme cât toţi cei care împărtăşeau aceeaşi credinţă erau supravegheaţi de Securitate, chiar şi cei care nu fuseseră condamnaţi penal, în virtutea simplei lor calităţi de membri ai acestui cult, catalogat de regimul comunist ca fiind o sectă, şi că, ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a continuat a fi o obligaţie legală pentru cetăţenii români, cu excepţiile prevăzute de lege, dat fiind că prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul utilitar alternativ pentru cetăţenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme, conform art. 4 alin (1) din acest act normativ, serviciul militar devenind facultativ abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.
Prin Decizia civilă nr. 59/Ap din 13 mai 2010, Curtea de Apel Braşov şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul declarat de apelantul V.I., reţinând, în esenţă, următoarele:
Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, însă enumera în conţinutul său condamnările care au de drept un conţinut politic.
Condamnarea apelantului reclamant, ca urmare a sustragerii de la încorporare, nu are un caracter politic şi nu se circumscrie situaţiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Fapta apelantului, care din motive de conştiinţă a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu determinat de apartenenţa la organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova", a fost încadrată juridic în dispoziţiile art. 354 C. pen.
Întrucât instituirea obligaţiei de exercitare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii, fără discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste şi ca atare nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic.
Condamnarea apelantului pentru infracţiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, şi nu reprezintă o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile şi politice, deoarece în perioada respectivă Constituţia garanta atât libertatea conştiinţei, dar prevedea la art. 40 şi obligativitatea serviciului militar. Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ţine de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.I., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că prin cererea de chemare in judecata a solicitat instanţei să constate caracterul politic al condamnării penale dispusă prin sentinţa penală nr. 155/1981 pronunţată de către Tribunalul Militar Cluj şi să oblige Stalul Roman la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Printr-o analiza superficiala a probatoriului administrat în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente, instanţa de apel s-a considerat lămurită şi a soluţionat cauza având în vedere strict considerentele Deciziei 32/2009 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie care vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990.
Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de la art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999 pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, instanţei ii revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate. Decizia nr. 32/2009, invocată de instanţa de apel în motivarea deciziei recurate, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
Or, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009, care face trimitere la OUG nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept al acţiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999, fiind astfel irelevant daca dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, daca legislaţia comunista sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut in vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanţa nu trebuie sa analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârşirea ei, iar prin dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. 2 si 3 din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretul-lege nr. 118/1990.
S-a mai arătat, că Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar fapta de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în această categorie.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente .
Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare prin sentinţa penală nr. 155 din 09 iulie 1981 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare.
Prin acţiunea promovată, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al acestei condamnări şi, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, a solicitat să fie obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 75.000 Euro (echivalent în lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În principal, recurentul-reclamant critică Decizia recurată pentru nelegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. (2) din OUG nr. 214/1999, susţinând că greşit instanţele de fond şi apel nu au constata caracterul politic al condamnării sale pentru fapta de neprezentare la încorporare prevăzută şi sancţionată de Codul penal.
Această critică este nefondată, întrucât scopul infracţiunii pentru care reclamantul a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, potrivit cărora „Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice, infracţiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic: propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere sau de origine socială".
Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de drept comun, al cărei obiect juridic l-a prezentat relaţiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării, iar obligaţia de apărare a ţării era una de natură constituţională, fiind prevăzută pentru toţi cetăţenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase.
Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, nu ţine strict de regimul dictatorial, comunist, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, de apărare a ţării, iar, prin instituirea acestei obligaţii pentru toţi cetăţenii, nu se poate considera că a existat o persecuţie politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetăţenilor apţi să-l efectueze, fără vreo discriminare pe motive religioase.
Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, legal au reţinut instanţele de fond şi apel că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic şi, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Critica potrivit căreia instanţa de apel greşit a respins apelul reclamantului invocând Decizia nr. 32/20098 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 şi nu a Legii nr. 221/2009, este, de asemenea, nefondată, întrucât instanţa de apel a arătat considerentele pentru care a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică şi, ca argument hotărâtor, a reţinut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/12990, republicat, act normativ cu caracter reparator ca şi Legea nr. 221/2009.
Or, ambele acte normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea, o condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în raport de celălalt act normativ, aceeaşi condamnare să fie considerată ca fiind de natură politică.
Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză şi nu pot fi încadrate într-unul din motivele de recurs strict şi limitativ, prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant V.I.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 59/Ap din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3763/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3678/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
