ICCJ. Decizia nr. 3869/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3869/2011
Dosar nr. 488+/33/2009
Şedinţa publică din 11 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1115 din 22 octombrie 2007 Tribunalul Maramureş a admis contestaţia formulată de V.B.H.M.E.F. împotriva dispoziţiei din 22 noiembrie 2003 emisă de Consiliul Judeţean Maramureş, pe care a anulat-o, dispunând restituirea în natură a complexului imobiliar G. (castel şi anexe) şi a terenului aferent acestuia, înscris în CF nr. AA Gârdani nr. top. XX, transcris în CF nou nr. BB Gârdani, nr. top. XX.
În considerentele sentinţei, Tribunalul a reţinut că reclamantul, în calitate de unic moştenitor al tatălui său, B.J.A.L. a formulat notificare, în conformitate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înregistrată la Primăria comunei S., judeţul Maramureş, aceasta fiind unitatea administrativ-teritorială în raza căreia se află imobilul revendicat (în speţă, Castelul din G.).
Cu adresa din 29 ianuarie 2002 a Primăriei S., notificarea a fost înaintată, împreună cu dosarul, Consiliului Judeţean Maramureş, ca unitate deţinătoare, iar acesta din urmă, s-a pronunţat cu privire la notificare la 22 noiembrie 2003, prin dispoziţie.
Faţă de data comunicării dispoziţiei, prin recomandata din 17 octombrie 2006 şi în raport de data înregistrării plângerii la instanţă, la 09 noiembrie 2006, Tribunalul a constat că exercitarea căii de atac s-a realizat cu respectarea termenului prevăzut de lege.
După clarificarea îndeplinirii condiţiilor de formă ale întocmirii plângerii, referitor la fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că autorul deposedat cu ocazia naţionalizării a fost baronul B.I., tatăl petentului, dovada dreptului de proprietate al acestuia făcându-se cu CF nr. CC Gârdani.
Reclamantul nu a precizat prin notificare decât faptul că solicită restituirea în natură a imobilului de natură construcţie şi teren, fără a indica suprafaţa de teren solicitată a fi retrocedată.
Deşi Tribunalul a luat la cunoştinţă de prevederile HG nr. 934 din 9 septembrie 2002, în baza căreia imobilul revendicat are destinaţie de Şcoală Generală pentru Copii cu Deficienţe Psihice G. şi aparţine domeniului public al judeţului Maramureş, a constatat că aceasta nu înlătură şi nu face inaplicabile dispoziţiile referitoare la retrocedare, faţă de dispoz. art. 9 din Legea nr. 10/2001.
S-a apreciat, totodată, că entitatea deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării putea să aibă în vedere prevederile art. 24 din lege, însă aceasta nu a dat dovadă de rol activ şi implicare în soluţionarea cu celeritate a notificării.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Consiliul Judeţean Maramureş, solicitând desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În motivarea apelului, pârâtul a arătat că prima instanţă a reţinut că reclamantul nu a precizat prin notificare suprafaţa de teren pe care o solicită, această precizare fiind făcută în dosarul ataşat nr. 2166/100/2007 (având ca obiect revendicarea pe calea dreptului comun) or, în acest dosar, reclamantul a depus un raport de evaluare din care rezultă că solicită o suprafaţă totală de 36 ha. 83 m.p. teren intravilan.
Nicăieri, nici în evidenţele pârâtului, nici în dispozitivul hotărârii, nu se menţionează suprafaţa de teren ce urmează a fi restituită în natură, acesta fiind motivul pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prima instanţă, deşi a reţinut că imobilul are destinaţia de şcoală, a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de 5 ani, deşi acest aspect a fost arătat în întâmpinare.
Prin Decizia civilă nr. 150 din 2 iunie 2008 a Curţii de Apel Cluj, apelul pârâtului a fost admis, sentinţa Tribunalului fiind desfiinţată şi cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe în vederea completării probaţiunii, printr-o expertiză topografică menită să stabilească suprafaţa terenului, însă, prin Decizia civilă nr. 359 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această decizie a fost casată şi apelul trimis spre rejudecare curţii de apel, în vederea completării probaţiunii.
În rejudecare, Curtea de Apel Cluj a pronunţat Decizia civilă nr. 196/A din 01 iulie 2010 prin care a admis apelul pârâtului şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamantului, a Şcolii generale pentru Copii cu Deficienţe G., respectiv, a parcelei cu nr. top. nou YY, teren în suprafaţă de 4 ha. 3.115 m.p., identificat în raportul de expertiză, considerat parte integrantă din decizie. S-a dispus menţinerea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 5 ani, începând cu data pronunţării deciziei, precum şi menţinerea restului dispoziţiilor sentinţei privind anularea dispoziţiei din 2003 emisă de intimat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că apelul conţine două critici ale hotărârii de primă instanţă respectiv, faptul că nu stabileşte suprafaţa de teren restituită în natură şi nu face aplicarea dispoz. art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind menţinerea afectaţiunii de interes public pe perioada prevăzută de lege.
Referitor la primul motiv de apel, curtea a dispus completarea probaţiunii prin efectuarea unei expertize topografice, pentru a se stabili suprafaţa de teren aferentă şcolii, iar potrivit concluziilor expertizei, construcţiile ce compun imobilul în litigiu sunt situate pe parcela cu nr. top. ZZ, în prezent înscrisă în CF nr. DD Gârdani ca fiind proprietatea tabulară a Statului Român, această parcelă fiind dezlipită din cea cu nr. top. XX din CF iniţial nr. AA Gârdani, în care, sub B 2, proprietar tabular a fost înscris iniţial baronul B.I., de la care a fost preluat imobilul de către stat, conform înscrierii de la B 13.
Terenul iniţial, cu nr. top. XX, a avut o suprafaţă totală de 53 iugh 740 stjp., adică 30 ha. 7.679 m.p., iar cel cu nr. top. ZZ are o suprafaţă totală de 28 ha. 1.428 m.p., din care doar 4 ha. 3.115 m.p. sunt aferente şcolii.
La solicitarea instanţei, expertul a efectuat documentaţia de dezlipire a acestei suprafeţe, care urmează să fie vizată de oficiul de cadastru şi acordat număr cadastral nou în vederea înscrierii dreptului în cartea funciară, conform art. 2, 11, 14 şi 15 din Ordinul nr. 634/2006 al Directorului A.N.C.P.I.
Reclamantul a susţinut că se impune completarea probaţiunii şi stabilirea măsurilor reparatorii pentru întreaga parcelă cu nr. top. iniţial din CF vechi nr. AA Gârdani, pe motiv că aceasta a constituit obiectul notificării.
Analizând cuprinsul notificării, Curtea a reţinut că reclamantul a solicitat restituirea în natură, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/200, a „Castelului din G. (în prezent şcoala ajutătoare de copii), căruia în natură îi corespunde teren şi construcţii", fără a preciza numărul topografic al parcelei şi cartea funciară în care aceasta este înscrisă.
Raportat la cuprinsul acestei notificări, instanţa de apel a apreciat că reclamantul a solicitat doar restituirea vechii construcţii, respectiv a complexului imobiliar ce a constituit castelul din G. şi care, în prezent, are destinaţia de şcoală, precum şi a terenului aferent acesteia determinată ca fiind de 4 ha. şi 3.115 m.p.
Cel de-al doilea motiv de apel a fost apreciat de asemenea, ca fondat, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) „în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a).", instituţiile de învăţământ fiind cuprinse în art. 2 lit. a) pct. 1 al acestei anexe.
S-a reţinut că, pronunţându-se astfel, instanţa nu săvârşeşte un plus petit, întrucât obiectul plângerii îl constituie dispoziţia emisă de pârât, care respinge cererea de restituire în natură, însă, în măsura în care aceasta urmează a fi admisă, instanţa statuând asupra fondului pretenţiilor, conform deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ea substituindu-se, astfel, organului emitent, trebuie să dispună şi asupra celorlalte măsuri privind sarcinile impuse imobilului.
Au fost apreciate nefondate apărările formulate de reclamant în întâmpinare, raportat la cuprinsul art. 16 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „în cazul în care proprietarul pune la dispoziţie un alt imobil corespunzător, care respectă normele şi cerinţele legale incidente desfăşurării în condiţii adecvate a activităţii prevăzute la alin. (1), utilizatorul este obligat ca, în termen de 90 de zile, să procedeze la eliberarea acestuia", întrucât acestea nu împiedică constatarea sarcinii prevăzute de alin. (1), ci permit modificarea acesteia, la cererea proprietarului, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Aplicarea alin. final al art. 16 presupune, aşadar, constatarea incidenţei alin. (1).
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate.
- Instanţa a încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., depăşind limitele judecăţii în apel care permit să fie verificată stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Aceasta, în condiţiile în care intimatul-pârât nu a contestat nici la instanţa de fond şi nici în apel restituirea în natură a terenului aferent Complexului G., ci a criticat sentinţa pe considerentul că nu a menţionat în mod expres suprafaţa de teren restituită fostului proprietar.
Astfel, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, dispunând reducerea suprafeţei de teren restituite în natură la 4 ha. şi 3.115 m.p., menţinând restul terenului, naţionalizat ilegal, în proprietatea statului, nesocotindu-se în felul acesta şi dispoz. art. 9 din Legea nr. 10/2001 referitoare la restituirea imobilelor în natură, indiferent în posesia cui se află în prezent.
- În mod greşit instanţa de apel şi-a motivat soluţia prin aceea că reclamantul ar fi cerut restituirea în natură numai a terenului aferent Complexului G., confundând terenul aferent complexului cu terenul ce reprezintă curtea complexului.
- Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a dispus administrarea unor probe nesolicitate de părţi şi nepertinente cauzei şi a respins cererea de întregire a expertizei ori încuviinţarea unei noi expertize.
Având în vedere că pârâtul-apelant nu solicitase nici la fond nici în apel efectuarea unei expertize, ea nu putea fi dispusă de către instanţă.
Pe fond, nu era necesară efectuarea unei expertize pentru stabilirea situaţiei terenului aferent Complexului G. care poate fi restituit în natură deoarece exista o expertiză extrajudiciară întocmită deja.
Pe de altă parte, instanţa a refuzat să administreze probe din care să rezulte suprafaţa de teren ce poate fi restituită în natură din suprafaţa totală naţionalizată ilegal, respingând cererea reclamantului de întregire a expertizei.
- Instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. admiţând o cerere a apelantului care nu a fost formulată în primă instanţă, prin aceea că a dispus menţinerea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 5 ani.
- Au fost nesocotite prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, text în temeiul căruia noul proprietar putea alege între a pune la dispoziţia utilizatorului un spaţiu corespunzător sau să-l lase să folosească imobilul în schimbul achitării unei chirii.
În drept, au fost invocate ca temei juridic al criticilor, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare conform art. 308 C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
- În primul rând, criticile care vizează nesocotirea normelor de procedură în desfăşurarea judecăţii în apel sunt încadrabile [în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.] în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dar au caracter nefondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
- Prin adoptarea soluţiei nu s-au nesocotit, contrar susţinerii recurentului, limitele cererii de apel şi nu au fost încălcate dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Criticând soluţia de primă instanţă prin aceea că nu a stabilit suprafaţa de teren a cărei restituire a dispus-o (menţionându-se doar că este vorba de teren aferent), pârâtul-apelant a fixat limitele devoluţiunii în această fază procesuală, obligând astfel instanţa de apel ca, prin probatoriul administrat, să determine ce se înţelege prin „teren aferent complexului imobiliar G.".
Faptul că, în urma expertizei efectuate, a rezultat că acest teren are o suprafaţă de 4 ha. şi 3.115 m.p., impunând modificarea soluţiei tribunalului pe acest aspect nu reprezintă o judecată plus petita, întrucât s-ar fi acordat reclamantului mai mult decât acesta a cerut.
În condiţiile în care prin sentinţa tribunalului nu s-a dispus restituirea unei anumite suprafeţe de teren, cu o anumită întindere, ci numai a „terenului aferent", lămurirea acestei sintagme în apel nu poate fi considerată o judecată în afara limitelor învestirii ci dimpotrivă, o lămurire a pretenţiilor aşa cum fuseseră ele admise de prima instanţă.
În acelaşi timp, procedând la determinarea obiectului judecăţii, instanţa de apel a avut în vedere conţinutul notificării, astfel cum a fost ea transmisă de către reclamant, notificare conform căreia s-a solicitat restituirea în natură „a castelului din G., căruia îi corespunde teren şi construcţii".
Or, având în vedere această solicitare de restituire şi faptul că prima instanţă, primind contestaţia reclamantului a dispus restituirea „terenului aferent" (soluţie neapelată de către acesta), în mod corect în apel s-a procedat la determinarea întinderii acestui teren aferent.
- Este neîntemeiată de asemenea, critica referitoare la nesocotirea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. prin aceea că s-ar fi dispus administrarea unor probe nesolicitate de părţi şi nepertinente cauzei.
Astfel, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ., „instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă (…) dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei".
De asemenea, potrivit art. 298 C. proc. civ., „dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu", ceea ce înseamnă că sunt incidente în această fază procesuală prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care reglementează exercitarea rolului activ de către judecători care vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
- Susţinerea că expertiza n-ar fi fost necesară pentru dezlegarea fondului raporturilor juridice, întrucât exista deja o expertiză extrajudiciară, este neîntemeiată faţă de principiul nemijlocirii probelor reglementat de art. 169 alin. (1) C. proc. civ. („administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel").
- În egală măsură, este nefondată critica potrivit căreia instanţa a dispus o expertiză judiciară pentru a stabili suprafaţa curţii Complexului G., refuzând să administreze probe din care să rezulte suprafaţa de teren ce poate fi restituită în natură din întreaga suprafaţă naţionalizată ilegal.
În stabilirea obiectivului expertizei instanţa de apel a fost ţinută de limitele devoluţiunii fixate prin criticile pârâtului, raportate la soluţia tribunalului vizând restituirea terenului aferent şi în condiţiile în care reclamantul nu atacase soluţia fondului. Ca atare, intimatul-reclamant nu putea pretinde, în apelul celeilalte părţi, că i s-ar cuveni o suprafaţă mai mare decât terenul aferent, iar această pretenţie nu ar fi putut justifica formularea unui obiectiv de expertiză.
- Nu poate fi primită nici susţinerea conform căreia s-au încălcat prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, impunându-se menţinerea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 5 ani, înseamnă că a fost admisă o cerere nouă în această fază a judecăţii.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor de natura celui în litigiu (necesar şi afectat nemijlocit activităţilor de învăţământ), restituirea în natură se face cu obligaţia menţinerii afectaţiunii pe o perioadă de timp astfel cum este specificată în anexă.
Aceasta înseamnă că, în măsura în care instanţa apreciază asupra posibilităţii restituirii în natură a unui asemenea imobil, prin hotărârea adoptată ea se pronunţă şi asupra obligaţiei de păstrare a afectaţiunii în sarcina proprietarului, care este una izvorâtă ope legis, (posibilitatea de apreciere a instanţei fiind doar în legătură cu durata termenului „de până la 5 ani", iar nu în legătură cu necesitatea menţinerii afectaţiunii).
De aceea, pe acest aspect nu era necesară o cerere reconvenţională, pentru a se susţine că în absenţa formulării ei, instanţa nu se putea pronunţa în legătură cu afectaţiunea imobilului sau că ar putea fi considerată o cerere nouă în apel.
În realitate, instanţa de apel a constatat o aplicare incompletă a prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de către prima instanţă, motiv pentru care a schimbat în parte sentinţa cu privire la păstrarea afectaţiunii imobilului.
- Are caracter neîntemeiat şi critica după care, prin soluţia adoptată, proprietarului nu i s-a dat posibilitatea să aleagă, între a pune la dispoziţia şcolii un spaţiu corespunzător sau a-l lăsa să folosească imobilul în schimbul achitării unei chirii [art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001].
Contrar susţinerii recurentului, prin impunerea obligaţiei de păstrare a afectaţiunii imobilului, nu i s-a nesocotit acestuia posibilitatea de a intra în posesia imobilului, în condiţiile prevăzute de textul de lege – respectiv, acelea privitoare la punerea la dispoziţia utilizatorului a unui alt imobil corespunzător, care să respecte cerinţele vizând desfăşurarea activităţii în condiţii adecvate.
Recurentul-reclamant nu a invocat şi nu a făcut dovada punerii la dispoziţia utilizatorului a unui asemenea spaţiu, pentru a susţine că facultatea recunoscută de lege era una concretă în ce-l priveşte, valorificabilă în proces şi că ea ar fi fost nesocotită de către instanţă.
Faţă de considerentele arătate, se constată că atât criticile privind nesocotirea normelor de drept procesual, cât şi acelea referitoare la încălcarea normelor de drept material sunt nefondate.
Ca atare, recursul declarat pe toate pretinsele aspecte de nelegalitate va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.B.H.M.E.F. împotriva deciziei nr. 196/A din 01 iulie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3871/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3866/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
