ICCJ. Decizia nr. 395/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 395/2011
Dosar nr. 110/30/2009
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2011
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1229/PI din 24 aprilie 2009, a respins, ca rămasă fără obiect, acţiunea formulată de reclamantele P.G.Z.M. şi K.G.M., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara, Consiliul local al municipiului Timişoara, Unitatea Administrativ Teritorială a municipiului Timişoara, având ca obiect obligarea acestora să emită dispoziţie de soluţionare a notificării nr. 125 din 12 februarie 2002, comunicată prin B.E.J. M.S.R., prin care reclamantele au solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 10, situat în Timişoara, judeţul Timiş, cu cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că pârâţii s-au conformat obligaţiei legale circumscrise de procedura specială administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 republicată şi au emis dispoziţia nr. 564 din 3 martie 2009, prin care au statuat asupra notificării formulate de reclamante, prin mandatar, cu obiectul sus-menţionat, astfel încât acţiunea formulată de acestea a rămas fără obiect.
Tribunalul nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, considerând că nu se poate identifica vreo culpă procesuală în sarcina pârâţilor de vreme ce temporizarea emiterii dispoziţiei a fost justificată de suspiciunile ce au planat asupra procurii de reprezentare a mandatarului reclamantelor şi chiar de către reclamante, care, prin mai multe adrese, au solicitat suspendarea procedurii administrative iniţiate (ştiut fiind şi că suportarea cheltuielilor de judecată se fundamentează pe principiul răspunderii civile delictuale, ce presupune şi existenţa unei culpe din partea pârâţilor, ceea ce în speţă, nu se identifică).
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantele P.G.Z.M. şi K.G.M., criticând-o pentru greşita soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 277 A din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, apelul a fost respins.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că pârâtul intimat s-a conformat obligaţiei legale instituită de Legea nr. 10/2001 republicată şi a soluţionat dosarul de revendicare pe cale administrativă.
De asemenea, soluţionarea dosarului administrativ nu s-a putut face într-un termen mai scurt din cauza rezolvării unor plângeri penale cu privire la fals şi uz de fals referitor la acte aflate în dosarul administrativ întocmit conform Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă instituţia competentă în a soluţiona notificarea a fost pusă în întârziere pentru soluţionarea revendicării întemeiată pe Legea nr. 10/2001 pe motiv că dosarul administrativ este complet, aceasta nu era în măsură să se pronunţe prin emiterea unei dispoziţii în baza unor înscrisuri cercetate pentru fals, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. 97/P/2004.
În consecinţă, în mod just, s-a apreciat că nu se poate reţine vreo culpă procesuală în sarcina pârâţilor de vreme ce temporizarea emiterii dispoziţiei a fost justificată de existenţa cercetărilor penale cu privire la procura de reprezentare a mandatarului petiţionarelor, motiv pentru care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, soluţia prin care paraţii au fost exoneraţi de plata cheltuielilor de judecata ocazionate de propria lor culpă, fiind cauzată de o evidentă greşeală de judecată.
Soluţia acestei instanţe este greşită sub dublu aspect, atât prin prisma neacordării cheltuielilor efectuate în faţa instanţei de fond (2000 lei), cât şi a neacordării cheltuielilor efectuate în fata instanţei de apel (1000 lei), cerere în raport de care Curtea nici măcar nu s-a mai pronunţat în mod explicit.
2. Instanţa nu a avut în vedere faptul că pârâţii au fost puşi în întârziere în vederea soluţionării notificării, sens în care recurentele invocă mai multe înscrisuri înregistrate la 23 noiembrie 2007, în dosarul administrativ.
În raport de data la care au fost depuse înscrisurile privind punerea în întârziere a entităţii învestite, s-a născut obligaţia de a se răspunde la notificare în termen de 60 de zile, neîndeplinită de către intimaţi.
De asemenea, instanţa a reţinut, în mod greşit, că notificarea nu a putut fi soluţionată într-un termen mai scurt din cauza unor plângeri penale cu privire la fals şi uz de fals pentru acte aflate în dosarul administrativ întocmit în baza Legii nr. 10/2001. În urma verificărilor efectuate de organele de urmărire penală, prin ordonanţa 97/P/2004 a P.N.A., s-a stabilit că procura dată mandatarului reclamantelor este valabilă.
În intervalul de 60 de zile începând cu data de 23 noiembrie 2007 şi până la data expirării lui (23 ianuarie 2008) nu au apărut niciun fel de plângeri sau contestaţii noi cu privire la procura 155/2002, rămânând valabilă soluţionarea dată în legătura cu plângerile sus-menţionate, prin actul Parchetului.
Mai mult decât atât, nu au apărut niciun fel de elemente noi, de această natură, nici măcar în perioada excedentară termenului scadent obligaţiei primarului, adică între data de 23 ianuarie 2008 (epuizarea celor 60 de zile) şi data de 03 martie 2009, data la care primarul a soluţionat notificarea.
3. Instanţa de apel nu a observat că unitatea deţinătoare este în culpă şi pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzuta de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, aceea ca, anterior emiterii dispoziţiei, să-l invite pe notificator să-şi susţină cererea de restituire în natură.
Prin urmare, dacă entitatea învestita s-ar fi conformat acestor cerinţe minimale, ar fi evitat raportul juridic procesual din dosarul de faţă.
4. În cauză sunt întrunite cerinţele art. 275 teza finală C. proc. civ. faţă de punerea în întârziere a pârâţilor anterior introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât recunoaşterea pretenţiilor reclamantelor prin întâmpinarea depusă de pârâţi nu produce efecte în ceea ce priveşte obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
5. Soluţia Curţii de Apel este greşită şi pentru că nu şi-a însuşit şi nu a aplicat practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţe similare, sens în care invocă deciziile civile nr. 1172 din 2 februarie 2006, nr. 10241 din 12 decembrie 2006, nr. 10414 din 15 decembrie 2006.
6. Prin neacordarea cheltuielilor de judecată s-a încălcat şi art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană statuând că reprezintă „un bun" şi speranţa legitimă de valorificare a unui drept, de recuperare a unor cheltuieli, de realizare a unor pretenţii, bazată pe dispoziţiile legale în vigoare. Or, temeiul pretenţiilor reclamantelor îl constituie art. 275 C. proc. civ.
7. Prin prisma termenului rezonabil, Curtea Europeană se raportează la criterii precum complexitatea cauzei, conduita părţilor şi miza procesului, în speţa de faţă nefiind în prezenţa unei cauze complexe.
Surprinde, astfel, soluţia Curţii de Apel Timişoara, cu deficienţele şi nelegalităţile semnalate mai sus, determinând ca această cauză, aparent fără miză, să devină un proces pentru care România este sancţionabila la C.E.D.O., prin prisma nerespectării termenului rezonabil.
În concluzie, recurentele au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 4000 de lei, respectiv 2000 lei în fond, 1000 lei în apel şi 1000 lei în recurs.
În dosar au depus întâmpinare intimaţii pârâţi, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Conform art. 275 din acelaşi cod, „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".
Rezultă că fundamentul obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, dedusă din sintagma „partea care cade în pretenţii" şi că excluderea culpei procesuale a pârâtului obligat în raportul juridic dedus judecăţii nu este posibilă atunci când acesta a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată sau este de drept în întârziere.
În speţă, notificarea formulată de reclamante, înregistrată la B.E.J. M.S.R., sub nr. 125/2002 şi la Primăria municipiului Timişoara, sub nr. D06X2000626 din 12 februarie 2002 (filele 47, 48 dosar fond), prin care acestea au solicitat restituirea în natură a apartamentului nr. 10 situat în Timişoara, judeţul Timiş, a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 564 din 3 martie 2009, ulterior sesizării primei instanţe cu acţiunea de faţă (8 ianuarie 2009), având ca obiect obligarea pârâţilor la emiterea unei dispoziţii de rezolvare a notificării indicate.
Soluţionarea notificării pe parcursul procesului desfăşurat în primă instanţă a determinat pronunţarea sentinţei prin care acţiunea reclamantelor a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Aşa cum s-a mai arătat, cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă, deoarece a fost înlăturată culpa procesuală a părţilor respective în declanşarea litigiului, prima instanţă considerând că temporizarea rezolvării pretenţiilor reclamantelor în legătură cu imobilul în litigiu şi, în final, declanşarea procesului de faţă, au fost generate de plângerile penale formulate în legătură cu procura sub semnătură legalizată nr. S 155/2002, de notarul german, întocmită în favoarea mandatarului reclamantelor, şi de cererile de suspendare a procedurii administrative formulate de el. Soluţia Tribunalului a fost confirmată de către instanţa de apel.
Soluţia acestei instanţe este nelegală faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 275 teza finală din acelaşi cod.
Astfel, Curtea a reţinut, în mod greşit, că pârâţii nu se află în culpă procesuală în declanşarea litigiului de faţă.
Termenul de răspuns la notificarea formulată de persoana care se consideră îndreptăţită de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prevăzut iniţial în art. 23 alin. (1) din această lege, devenit ulterior art. 25, după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, este un termen imperativ, care obligă unitatea deţinătoare la respectarea lui.
Acest aspect rezultă, în mod neîndoielnic, din modalitatea de redactare a textului legal sus menţionat, care arată că: „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură" (forma actuală a dispoziţiei legale).
În egală măsură, art. 26 din actul normativ menţionat prevede obligaţia, pentru deţinătorul imobilului sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, să acorde persoanei îndreptăţite măsurile reparatorii prin echivalent, în cazul imposibilităţii restituirii bunului solicitat în natură, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1).
Fiind un termen imperativ, era necesar ca pârâţii să se conformeze respectării lui şi să soluţioneze notificarea în 60 de zile de la înregistrare sau, în cazul în care considerau că actele depuse de reclamante erau insuficiente pentru rezolvarea solicitării de restituire a imobilului în litigiu, să le încunoştinţeze în scris în legătură cu completarea lor.
Această atitudine a unităţii deţinătoare, de a nu rezolva cererea cu care a fost învestită de reclamante, o perioada de aproximativ 7 ani, a generat promovarea demersului judiciar al părţilor, soluţionarea notificării având loc ulterior sesizării instanţei.
Este real că plângerile penale formulate în legătură cu mandatul acordat lui F.L.V. şi I.P. au dus la temporizarea soluţionării cererii reclamantelor, dar nu până la nivelul anului 2009, când a fost emisă Decizia nr. 564, ci până la soluţionarea acestor plângeri, respectiv până în anul 2004.
Astfel, după cum rezultă chiar din conţinutul dispoziţiei nr. 564/2009, prin două adrese emise la 11 iunie 2002 şi la 21 noiembrie 2002 (care nu se regăsesc în dosar), i s-a adus la cunoştinţă mandatarului reclamantelor, F.L.V., să depună procura sus menţionată în original, acesta depunând traducerea legalizată a procurii, la data de 5 mai 2003 (filele 51-59 dosar fond).
Conform ordonanţei emise de Parchetul Naţional Anticorupţie, în dosarul nr. 97/P/2004 (fila 149 dosar fond), aceste plângeri au fost formulate la 12 mai 2003 şi 30 iunie 2003, fiind soluţionate parţial, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor care interesează autenticitatea procurii, respectiv de fals şi uz de fals în legătură cu infracţiuni de corupţie, la data de 20 decembrie 2004.Prin această ordonanţă s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de reclamante şi de mandatarii acestora sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a sau săvârşite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracţiune ale acestei legi).
Faţă de momentul emiterii ordonanţei Parchetului, soluţionarea notificării privind imobilul în litigiu (la 3 martie 2009) a avut loc cu depăşirea majoră a termenului de 60 de zile.
În ceea ce priveşte suspendarea procedurii administrative, care ar fi influenţat, la rândul său, soluţionarea notificării, din cuprinsul aceleiaşi dispoziţii nr. 564/2009, reiese că mandatarul reclamantelor ar fi formulat o asemenea cerere de suspendare a procedurii administrative, în temeiul art. 46 şi art. 48 din Legea nr. 10/2001, în concluzie, pentru apartamentele înstrăinate din imobil. Trebuie menţionat că reclamantele au formulat mai multe notificări distincte pentru diverse părţi din imobil, pentru apartamentul nr. 10, din litigiul de faţă, fiind formulată, după cum s-a arătat, notificarea nr. 125 din 12 februarie 2002, apartamentul solicitat prin această notificare nefiind, însă, înstrăinat.
Cum cererile prin care s-a solicitat suspendarea procedurii administrative nu se regăsesc la dosar, iar în cererea formulată de L.I., „de redeschidere şi reluare a procedurii administrative", se arată, în mod expres, că reclamantele au solicitat suspendarea procedurii iniţiate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilele înstrăinate, din care nu face parte şi apartamentul din procesul de faţă, nu se poate verifica şi, cu atât mai puţin, reţine în mod cert că cererile de suspendare ar fi avut în vedere şi apartamentul nr. 10, în litigiu.
În orice caz, cum prin cererea sus-menţionată, înregistrată la 23 noiembrie 2007 (fila 7 dosar fond), s-a solicitat „redeschiderea şi reluarea procedurii administrative" pentru acest apartament, cel mai târziu de la această dată curge termenul de răspuns la notificare, care s-a împlinit la 23 ianuarie 2008, cu menţiunea că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru diferite apartamente din imobilul situat în str. P. nr. 1, nu au relevanţă din moment ce nu vizează şi apartamentul în litigiu.
De la 23 ianuarie 2008 şi până la data emiterii dispoziţiei nr. 564, respectiv 3 martie 2009 a trecut peste un an, fiind, astfel, depăşit termenul de răspuns la notificare.
În concluzie, pârâţii sunt culpabili de declanşarea procesului şi cum şi-au îndeplinit obligaţia de a soluţiona notificarea după pornirea lui, sunt răspunzători şi pentru sumele de bani avansate de reclamante în legătură cu demersul lor judiciar.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 275 C. proc. civ., care ar exclude obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată de către pârâţi în cazul în care aceştia ar fi recunoscut, la prima zi de înfăţişare, pretenţiile reclamantelor, cu excepţia cazului în care au fost puşi în întârziere înainte de chemare în judecată, trebuie menţionat că, în dosarul instanţei de fond, prima zi de înfăţişare echivalează cu primul termen de judecată acordat în cauză, 27 februarie 2009, termen la care instanţa a încuviinţat completarea probatoriului, prin depunerea dosarului administrativ.
Prin întâmpinarea depusă de pârâţi la 18 februarie 2009, aceştia nu au recunoscut, în sensul art. 275 teza I C. proc. civ., pretenţiile reclamantelor, ci au susţinut că nu pot soluţiona notificarea faţă de contestarea valabilităţii mandatului acordat de reclamante lui F.L.V., sens în care au făcut vorbire despre plângerile penale soluţionate prin ordonanţa P.N.A., în dosarul nr. 97/P/2004.
În plus, şi o eventuală recunoaştere nu ar avea efectul de a înlătura obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată întrucât aceştia sunt de drept în întârziere în raport de momentul expirării termenului de soluţionare a notificării, care se plasează anterior sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată (cel târziu, la 23 ianuarie 2008, potrivit argumentelor prezentate în precedent).
Termenul de răspuns la notificare, fiind un termen imperativ, nerespectarea lui atrage de drept punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate, astfel încât nu mai este necesară îndeplinirea niciunei alte formalităţi pentru avizarea pârâţilor în legătură cu chemarea lor în judecată pentru a fi obligaţi, pe această cale, la îndeplinirea obligaţiei respective.
Din această perspectivă, înscrisurile înregistrate la Primăria municipiului Timişoara, la 23 noiembrie 2007 (filele 7-18 dosar fond), care ar materializa voinţa reclamantelor de reluare a procesului şi care ar echivala cu punerea în întârziere a pârâţilor pentru soluţionarea notificării, nu au relevanţă în acest sens, faţă de faptul că ei sunt de drept în întârziere, pentru argumentele menţionate.
Efectele nerespectării termenelor legale imperative privind îndeplinirea anumitor obligaţii în materia răspunderii pentru încălcarea lor este reflectată şi în hotărârile menţionate de reclamante în cererea de recurs şi care exprimă, într-adevăr, o jurisprudenţă constantă la nivelul Înaltei Curţi.
Chiar dacă susţinerile recurentelor legate de necesitatea respectării practicii în materie nu se subsumează, în mod strict, cerinţelor unui motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), nu pot fi ignorate, având în vedere că reclamantele au făcut referire la hotărârile judecătoreşti respective şi în fazele procesuale anterioare, iar necesitatea unificării practicii judiciare, cu consecinţe asupra previzibilităţii şi coerenţei sale în litigii de acelaşi fel, pentru părţile implicate, reprezintă un deziderat al actului de justiţie şi o garanţie pentru asigurarea unui proces echitabil, în condiţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Cât priveşte critica referitoare la nerespectarea obligaţiei unităţii deţinătoare de a le invita pe reclamante să-şi susţină cererea de restituire în natură, ceea ce a condus la întârzierea soluţionării acesteia, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, o asemenea susţinere este corectă, în principiu, respectarea textului menţionat fiind de natură să rezolve, într-un termen mai rapid, pretenţiile părţilor, dar fără relevanţă directă în soluţionarea recursului, dreptul reclamantelor la cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces fiind stabilit deja pentru argumentele arătate mai sus.
Reclamantele au mai invocat şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma existenţei, în favoarea lor, a „unui bun" în sensul documentului european, constând în dreptul lor la obţinerea cheltuielilor avansate într-un proces pe care l-au câştigat şi de dispoziţiile art. 274-275 C. proc. civ.
Cum dreptul lor la cheltuieli de judecată se justifică chiar în dreptul naţional, faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă, care le este favorabilă, şi de normele sus-menţionate din Cod, nu mai este necesară verificarea aceluiaşi drept din perspectiva Convenţiei, nepunându-se problema ca legislaţia internă să intre în dezacord cu cea europeană sub acest aspect şi, ca atare, nici a aplicării prioritare a celei din urmă, în condiţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
De asemenea, susţinerile privind eventualitatea generării unui litigiu pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, determinat de nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a notificării ce a format şi obiectul prezentului proces, acestea nu se pot transpune într-o critică de nelegalitate a deciziei atacate, sub aspectul cheltuielilor de judecată, astfel încât nu va fi examinată de Curte.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia atacată este nelegală sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale anterioare, atât la instanţa de fond, unde trebuia ca pârâţii să le suporte faţă de emiterea notificării cu depăşirea culpabilă a termenului de 60 de zile, iar la instanţa de apel ca urmare a soluţiei greşite, de confirmare a sentinţei, ceea ce va determina modificarea deciziei astfel pronunţate şi, prin urmare, şi dreptul apelantelor la cheltuielile avansate în apel.
În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamante împotriva deciziei atacate, pe care o va modifica în tot, în sensul că, pentru aceleaşi argumente, în baza art. 296 din Cod, va admite apelul declarat de reclamante împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va schimba în parte, în senul că, potrivit art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe pârâţi, ca părţi căzute în pretenţii, la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamante, datorate în dosarul de fond, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanţelor nr. 462 şi 463 din 8 ianuarie 2009 emise de Cabinet Avocat L.M. (filele 20-21 dosar fond).
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În baza art. 298 cu referire la art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe intimaţii pârâţi la plata sumei de 1000 de lei cheltuieli de judecată către apelantele reclamante (faţă de soluţia de admitere a apelului), reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei nr. 573 din 30 septembrie 2009 emisă de acelaşi cabinet de avocatură (fila 34 dosar apel).
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe intimaţii pârâţi, ca părţi căzute în pretenţii, la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către recurentele reclamante, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanţei nr. 618 din 28 decembrie 2009 emisă de acelaşi cabinet de avocatură (fila 38 dosar recurs).
Motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu au fost avute în vedere de instanţă deoarece criticile recurentelor nu se încadrează în acestea, nepunând în discuţie nici aspecte legate de motivarea deciziei recurate şi nici de interpretarea greşită a vreunui act juridic, cu consecinţa schimbării naturii sau înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele P.G.Z.M. şi K.G.M. împotriva deciziei civile nr. 277/A din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică, în tot, Decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 1229/PI din 24 aprilie 2009 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Schimbă, în parte, sentinţa, în sensul că dispune obligarea pârâţilor la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată datorate în dosarul de fond, către reclamante.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Obligă pe intimaţii-pârâţi la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, către apelantele-reclamante, datorate în dosarul instanţei de apel şi la 1000 lei cheltuieli de judecată datorate în dosarul de recurs, către recurentele-reclamante.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3953/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3928/2011. Civil → |
|---|
