ICCJ. Decizia nr. 4062/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4062/2011
Dosar nr. 51/115/2010
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 348 din 4 martie 2010, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei S.J. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească acesteia echivalentul în lei, la data plăţii, a sumei de 125.000 Euro.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta S.J., împreună cu sora, bunica şi părinţii săi, a fost strămutată prin Decizia MAI nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Belobreşca, în localitatea Feteşti din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la data de 27 iulie 1955, situaţie ce se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, ce prevăd că reprezintă măsură administrativă cu caracter politic „orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu (...) dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile deciziei nr. 200/1951 a MAI", iar prin hotărârea nr. 1304/1990 a Comisiei judeţene Caraş-Severin de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada în care reclamanta a fost deportată reprezintă vechimea neîntreruptă în muncă şi i-a fost stabilită reclamantei o indemnizaţie lunară de 907 lei.
Prima instanţă a mai reţinut că, din declaraţiile martorilor a rezultat că strămutarea avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi, asupra situaţiilor materiale, precum şi asupra urmaşilor acestora, născuţi ulterior venirii din Câmpia Bărăganului, reclamanta împreună cu restul familiei, fiind nevoită, în decurs de câteva ore, sub intervenţia şi presiunea brutală a organelor represive, să-şi abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) şi să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcaţi şi transportaţi într-o destinaţie necunoscută, deplasare ce s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcată într-un câmp, unde nu avea locuinţă, alimente, apă, asistenţă medicală.
Prin strămutarea în altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii deportaţilor şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.
Din declaraţiile martorilor audiaţi a mai rezultat că reclamanta, împreună cu familia a fost nevoită să-şi construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior o cameră din pământ, nebeneficiind de asistenţă medicală, fiind izolată de localnici, ca şi întreaga comunitate de deportaţi, prin garduri de sârmă, pază armată, măsură care, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.
Tribunalul a constatat că limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea, datorită naturii, duratei, modalităţii de executare, a afectat în mod determinant situaţia reclamantei, care, după încetarea măsurii impusă de autorităţi, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a fost deportată, nu a mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.
La reîntoarcerea în comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Instanţa de fond a reţinut că din probele administrate nu a rezultat că reclamanta ar fi beneficiat de altă măsură reparatorie, în afară de cea stabilită în baza Decretului-lege 118/1990, iar faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 CEDO, jurisprudenţa CEDO (cauza Kudla vs Polonia) a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009, în cuantum de 125.000 Euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, arătând că hotărârea apelată este netemeinică şi nelegală, deoarece potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 numai persoanele care au suferit o condamnare pot beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, iar reclamanta şi familia acesteia au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic şi nu au suferit o condamnare.
Pârâtul a mai arătat că suma pretinsă de reclamant este nejustificată în raport de întinderea prejudiciul real suferit, şi este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un mijloc de îmbogăţire fără just temei.
Prin Decizia civilă nr. 172 din 26 mai 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis în parte apelul pârâtului, în sensul redozării cuantumului despăgubirilor la suma de 100.000 Euro, reţinând că nu pot fi însuşite susţinerile acestuia, potrivit cărora numai persoanele condamnate, nu şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot beneficia de acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, întrucât din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 rezultă fără echivoc că beneficiază de legea reparatorie ambele categorii de persoane.
Această interpretare este impusă, de asemenea, şi de metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 şi a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.
De asemenea, metoda de interpretare teleologică conduce la ideea că finalitatea urmăriră de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în vedere şi prin Decretul-lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.
Referitor la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, prin deportarea reclamantei, părinţilor, bunicii şi surorii sale (pentru aceasta din urmă nu a solicitat despăgubiri) în Câmpia Bărăganului, pe o perioadă de peste 4 ani, au fost lezate libertatea, demnitatea şi onoarea acestora, care sunt valori esenţiale ale personalităţii umane, iar încălcarea acestor valori a avut repercursiuni asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, însă acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogăţire pentru victima prejudiciului, ci trebuia ca, potrivit principiului echităţii, să fie juste, rezonabile şi proporţionale cu prejudiciul real suferit, astfel încât suma de 100.000 Euro (câte 25.000 Euro pentru fiecare dintre cele 4 persoane: reclamanta, părinţii şi bunica) reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de aceste persoane.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulând următoarele critici:
I. In mod greşit instanţele au acordat despăgubiri reclamantei în temeiul Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care pentru măsura administrativă a dislocării şi stabilirii forţate a domiciliului aplicată familiei acesteia legea de reparaţie nu prevede acordarea de măsuri reparatorii.
In acest sens, arată că măsura administrativă cu caracter politic nu se confundă cu condamnarea politică constatată prin hotărâre judecătorească şi nu poate fi asimilată acesteia din urmă, căci ar însemna o adăugare la lege;
II.Suma acordată cu titlu de daune morale încalcă principiile echităţii şi proporţionalităţii, fiind supradimensionată în raport de prejudiciul suferit de familia reclamantei, iar la stabilirea acesteia instanţele nu au luat în considerare măsurile reparatorii de care a beneficiat reclamanta în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Daunele morale nu pot avea echivalent valoric, iar cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se realizeze printr-o apreciere rezonabilă, echitabilă şi corespunzătoare vătămării suferite, astfel încât prin măsura reparatorie să nu se procedeze la o îmbogăţire fără justă cauză.
Recursul este nefondat si va fi respins, pentru motivele ce se vor arăta:
1. Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Scopul legii rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ ce a însoţit proiectul legii în procesul de legiferare, care nu distinge între condamnaţii politic şi persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, incluzând în noţiunea generică de „condamnaţi" ambele categorii de victime ale totalitarismului.
Legiuitorul a definit cele două categorii de măsuri abuzive ale regimului comunist, respectiv, condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative cu caracter politic.
Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile ce au atras condamnarea, pe de o parte în art. 1 al legii, iar pe de altă parte, prin trimiterea la condamnare pentru alte fapte prevăzute de legea penală care pot fi asimilate celor cu caracter politic fiind săvârşite în scopul prevăzut de art. 2 din OUG nr. 214/1999 - cu condiţia constatării caracterului politic-cu urmarea procedurii prevăzute de art. 4 din lege.
Măsurile administrative cu caracter politic sunt definite prin art.3 din lege, în care sunt enumerate şi actele normative în baza cărora s-au dispus, iar potrivit art. 4 alin. (2) pot fi asimilate acestora şi alte măsuri administrative decât cele al căror caracter politic este prevăzut expres - cu condiţia de a se constata caracterul politic al acestora de către instanţă.
In speţă, caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de familia reclamantei este constatat ca atare prin efectul legii, întrucât măsura abuzivă a fost dispusă prin Decizia MAI nr. 200/1951, act normativ ce se regăseşte în enumerarea făcută în art. 3 lit. e) din lege.
Din interpretarea logică şi teleologică a legii rezultă cu evidenţă că atât persoanele care au suferit condamnări penale cu caracter politic, cât şi cele faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referinţă, beneficiază de despăgubiri în temeiul art. 5 din lege, întrucât atât condamnările penale, cât şi măsurile administrative cu caracter politic reprezintă măsuri abuzive ale regimului totalitar fără vreo diferenţiere sub caracterul abuziv al acestora.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prevede că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral instanţa va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/2000 or, aceste acte normative prevăd, fără nici o distincţie, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, deportate ori condamnate politic, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative abuzive. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să excludă de la despăgubirile pentru prejudiciul moral persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, pornind aprioric de la premisa că cele două acte normative anterioare au fost de natură să acopere în totalitate aceste prejudicii, ar fi prevăzut-o expres, aşa cum a făcut-o la redactarea art. 5 lit. b) din lege.
Toate aceste considerente duc la concluzia că dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt aplicabile şi persoanelor faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, indiferent că este prevăzut expres de lege, cum este cazul în speţă, ori trebuie constatat de instanţă, astfel încât critica recurentului-pârât în acest sens va fi înlăturată.
2. Reclamanta şi familia sa au fost strămutaţi prin Decizia MAI nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu în Câmpia Bărăganului în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955, măsură administrativă cu caracter politic ce a produs un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condiţiile Legii nr. 221/2009.
Prin strămutarea obligatorie a reclamantei şi familiei sale din localitatea de domiciliu în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.
In speţă, în mod legal, au apreciat instanţele anterioare că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantei şi familiei acesteia a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamantă.
Deşi legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea şi proporţionalitatea.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanţa fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
In termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Înalta Curte va constata că, în condiţiile în care instanţa de fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect despăgubiri în cuantum de 5 milioane de Euro, instanţa de fond a acordat 125.000 Euro, iar cea de apel 100.000 Euro, această din urmă sumă reflectă menţinerea echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă prin măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva sa şi a familie sale, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurentul-pârât argumente noi faţă de cele invocate prin motivele de apel, care au condus deja la diminuarea cuantumului daunelor acordate.
Nu se poate reţine că instanţele nu au avut în vedere măsurile reparatorii de care reclamanta beneficiază în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, acest aspect fiind reţinut în considerentele hotărârilor pronunţate în fond şi apel, iar suma de 100.000 Euro se raportează la fiecare din cei patru membri ai familiei reclamantei, respectiv, 25.000 Euro de fiecare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 172 din 26 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4066/2011. Civil. Strămutare. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 4058/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
