ICCJ. Decizia nr. 4058/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4058/2011
Dosar nr. 4744/83/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 237/D din 25 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, s-a respins cererea formulată de reclamantul A.P. prin mandatar K.F., în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Satu Mare prin Primar, privind repunerea în termenul de notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că pricina a fost trimisă în rejudecare în baza deciziei civile nr. 1316 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, cu îndrumarul pentru instanţa de fond, de a rediscuta cererea reclamantului în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială pe raza căruia se află imobilul din litigiu, respectiv Municipiul Satu Mare, prin Primar, în baza Legea nr. 10/2001, respectând şi competenţa în soluţionarea cererii prevăzută de legea specială.
Reclamantul a solicitat repunerea în termenul de notificare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, motivând că a aflat că imobilul său a fost preluat în mod abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, în urma comunicării sentinţei civile nr. 5400 a Judecătoriei Satu Mare în data de 05 noiembrie 2008 şi a depus în probaţiune extrasul C.F. nr. 18732 Satu Mare, unde Statul Român este intabulat asupra terenului, iar asupra casei este proprietar tabular reclamantul A.P.
Prin sentinţa civilă nr. 5400 din 30 septembrie 2008, la care face referire reclamantul, a fost respinsă acţiunea acestuia având ca obiect nulitatea absolută a contractului de închiriere pentru suprafaţa cu destinaţia de locuinţă cu nr. 24085/2008 ca fiind încheiat de un neproprietar.
Tribunalul a constatat că susţinerea reclamantului în motivarea cererii de repunere în termenul de formulare a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu poate fi reţinută, întrucât este exclus ca acesta să nu fi realizat că odată cu plecarea sa definitivă din ţară statul, în baza Decretului nr. 223/1974, preia imobilul, existând şi actele de preluate în acest sens, Decizia nr. 181/1987, aşa cum rezultă şi din conţinutul sentinţei mai sus invocate, acte ce puteau fi verificate şi luate la cunoştinţă de către reclamant prin depunerea unei diligente minime la autorităţile competente.
Tribunalul a mai constatat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001 şi nerespectarea acestuia, potrivit art. 22 alin. (5), atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent", acest termen fiind astfel un termen de decădere.
Conform art. 103 C. proc. civ., repunerea în termenul legal înăuntrul căruia trebuia îndeplinit actul de procedură atrage decăderea afară de cazul când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. In acest din urmă de caz actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.
Tribunalul a constatat că motivele invocate de reclamant în cadrul cererii completate, care au determinat împiedicarea nu reprezintă o împrejurare mai presus de voinţa părţii, nefiind îndeplinite condiţiile art. 103 C. proc. civ. privind repunerea în termen.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul apelant A.P. prin mandatar K.F., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii iniţiale, de repunere în termenul de depunere a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a arătat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este vădit neîntemeiată, nelegală şi imorală, menţionând în acest sens că, deşi instanţa reţine în considerente că prin depunerea unor diligente minime la autorităţile competente, ar fi putut lua la cunoştinţă faptul că imobilul - casă de locuit - i-a fost preluat abuziv, aceste considerente sunt neîntemeiate, în condiţiile în care a depus diligentele necesare în vederea verificării situaţiei juridice a imobilului, solicitând un extras de C.F. conform căruia şi în prezent apare intabulat ca proprietar al casei de locuit din litigiu, nefiind înscrise în C.F. modificări privitoare la proprietari.
Astfel, Statul Român este autoritatea care a omis înscrierea deciziei de preluare a imobilului în cartea funciară, creând în mod nelegal aparenţa că este proprietarul casei, fapt ce l-a împiedicat să formuleze notificarea prevăzută de Legea 10/2001, în termenul legal, această împrejurare existând înăuntrul termenului legal pentru depunerea notificării, sens în care în mod greşit a apreciat instanţa de fond că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 103 C. proc. civ.
Reclamantul a mai arătat că a fost împiedicat să depună notificare, prin atitudinea culpabilă a Statului Român, cu desconsiderarea totală a dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României.
Intimatul Primatul Municipiului Satu-Mare a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate în totalitate ca legală şi temeinică.
Prin Decizia civilă nr. 69/A din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinând că termenul pentru depunerea notificării este un termen de decădere, astfel încât dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. nu sunt incidente, termenul de decădere nefiind susceptibil de întrerupere şi în consecinţă nici cererea de repunere în termen nu poate fi primită în această situaţie, textul de lege arătat referindu-se la exercitarea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui act de procedură şi nu la îndeplinirea unei proceduri speciale.
In acest sens, instanţa de apel a arătat că formularea unei notificări în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu este un act de procedură în sensul prevăzut de art. 103 C. proc. civ., procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 declanşându-se pe calea unei notificări adresată de persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare.
Legea nr. 10/2001 a instituit prin art. 22 alin. (59 un termen de decădere pentru depunerea notificării tocmai pentru evitarea perpetuării unei stări de incertitudine în ce priveşte situaţia juridică a unor asemenea imobile, iar sancţiunea „pierderii dreptului" folosită de legiuitor este edificatoare în calificarea termenului ca fiind de decădere. De altfel, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu constituie un act procedural subsecvent investirii instanţei ci chiar cererea de valorificare a unui drept subiectiv, astfel că dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. nu sunt incidente.
In consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că termenul de decădere din dreptul substanţial, cum este şi cazul în speţă, nu este susceptibil de repunere în termen, pentru că sancţiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv, astfel încât cererea reclamantului a fost corect respinsă de către instanţa de fond, iar faptul că reclamantul a depus la dosar copia cărţii funciare 18732 Satu-Mare, din cuprinsul căreia rezultă că nu s-au operat înscrieri privind preluarea imobilului construcţie, acesta figurând şi în prezent ca fiind proprietatea reclamantului, reprezintă împrejurări ce nu justifică repunerea în termenul prevăzut de art. 22 în condiţiile în care, aşa cum mai sus s-a arătat, termenul de depunere a notificării este un termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere sau suspendare.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.P, formulând critici referitoare la greşita înlăturare, de către instanţa de apel, a aplicării dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. privind repunerea în termenul de formulare a notificării întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
In acest sens, reclamantul arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în materia Legii nr. 10/2001 nu operează repunerea în termen reglementată de art. 103 C. proc. civ., în condiţiile în care însuşi conţinutul acestui articol prevede aplicabilitatea sa în domeniul legii speciale de reparaţie, prin soluţia adoptată aceasta încălcând principiul de drept conform căruia acolo unde legea nu distinge, nimeni nu o poate face.
Deşi instanţa de apel argumentează că notificarea nu reprezintă un act de procedură în sensul legii, definiţiile date de doctrina juridică conform cărora actul de procedură reprezintă orice act făcut pentru declanşarea procesului, în cursul şi în cadrul procesului demonstrează că aceasta constituie chiar actul de procedură care în mod obligatoriu, conform Legii nr. 10/2001, declanşează procesul de restituire al unui imobil preluat în mod abuziv de stat.
Reclamantul apreciază că Legea nr. 1/2009 de completare a Legii nr. 10/2001 intrată în vigoare la 03 februarie 2009 are efectul repunerii în termen a foştilor proprietari, în vederea restituirii proprietăţilor preluate abuziv pe calea legii speciale, şi nu pe calea unei acţiuni în revendicare cum în mod greşit recomandă instanţa de apel.
Reclamantul mai arată că au fost ignorate dispoziţiile art. 44 din Constituţia României ce garantează dreptul de proprietate şi că neformularea în termen a notificării este datorată culpei statului, care nu a comunicat Decizia de preluare şi nici nu a înscris-o în cartea funciară, reclamantul având convingerea că este proprietarul de drept al imobilului.
Recursul va fi respins pentru următoarele argumente:
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligaţia de a formula, în termenul prevăzut de această dispoziţie legală, o notificare prin care investeau entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Termenul de notificare era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002 şi care nu a suferit nici o modificare prin dispoziţii legale ulterioare, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Referitor la acest termen nu a intervenit nici o modificare legislativă afară de cele anterior arătate, conţinutul său nefiind modificat nici explicit şi nici implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, ori prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009.
Articolul 103 C. proc. civ. prevede că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Textul de lege se referă la exercitarea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui act de procedură, fiind inaplicabil în cazul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, care, contrar susţinerilor reclamantului, nu este un act procedural în sensul prevăzut de art. 103 C. proc. civ.
Referitor la noţiunea de „act procedural", în absenţa unui concept definit de lege, doctrina şi literatura juridică au consacrat mai multe accepţiuni, respectiv, „orice act făcut în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora" (I.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., p.261), sau „orice manifestare de voinţă şi orice operaţie juridică făcută în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată, părţi sau ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor lor procesuale"(D.Radu, Dicţionar de drept procesual civil, p.12-13).
Calificarea ca „procedural" a unui act este determinată de configurarea sa într-un cadru procesual preexistent, aşa cum rezultă din definiţiile mai sus arătate, care circumscriu această manifestare de voinţă desfăşurării procesului civil, respectiv, activităţii judiciare.
Notificarea reprezintă cererea adresată de persoana îndreptăţită pentru restituirea unui bun preluat abuziv, formulată în temeiul şi condiţiile legii speciale de reparaţie, caracteristică unei etape anterioare declanşării procesului, cel puţin la momentul formulării, căreia îi sunt aplicabile cu prioritate dispoziţiile actului normativ care o reglementează, fiind astfel chiar cererea de valorificare a dreptului subiectiv.
Rezultă că termenul de decădere instituit prin art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este un termen de drept substanţial faţă de care nu poate opera repunerea în termen reglementată de art. 103 C. proc. civ., întrucât în acest caz sancţiunea decăderii are drept consecinţă însăşi pierderea dreptului subiectiv.
Având în vedere că pierderea dreptului reclamantului de a obţine satisfacerea pretenţiilor sale în temeiul Legii nr. 10/2001 se datorează exclusiv propriei atitudini, de ignorare a dispoziţiilor legii speciale de reparaţie şi a termenelor instituite de aceasta, în mod just instanţele au dispus respingerea cererii deduse judecăţii.
Faţă de considerentele arătate, nu se pune problema încălcării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus la care face referire reclamantul, întrucât încălcarea acestui principiu presupune o anume interpretare dată legii care, în speţă, nici măcar nu este necesară, întrucât textul Legii nr. 10/2001, stabileşte clar şi fără echivoc care este termenul de depunere a notificărilor şi sancţiunea nerespectării lui, respectiv, „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent" [art. 22 alin. (5)].
Nerespectarea termenului de depunere a notificării nu echivalează cu nerespectarea dispoziţiilor constituţionale ce reglementează dreptul de proprietate, un asemenea termen fiind instituit tocmai pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine cu privire la situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv.
Împrejurarea că în cartea funciară a imobilului în litigiu nu au operat înscrieri referitoare la dreptul de proprietate al statului nu poate determina repunerea în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 care, după cum s-a arătat, nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.P. împotriva deciziei nr. 69A din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4062/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3954/2011. Civil → |
|---|
