ICCJ. Decizia nr. 4082/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4082/2011
Dosar nr. 32438/3/2009
Şedinţa publică din 13 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin sentinţa comercială nr. 10050 din 26 octombrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 32438/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC L.D.S. SRL Bucureşti, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 25.347,69 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Petru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 130.236,18 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de recrutare desfăşurate în favoarea pârâtei, precum şi a sumei de 16.455,14 lei cu titlu de dobândă legală aferentă sumei datorate.
Invocând prevederile art. 942, art. 969 şi art. 1073 C. civ. , raportat la art. 43 C. com. şi art. 3 din O.G. nr. 9/2000, reclamanta a arătat în motivarea acţiunii că la data de 3 septembrie 2008 a încheiat cu pârâta un contract de prestări servicii având ca obiect recrutarea a şapte specialişti pentru diferite posturi de management în cadrul societăţii pârâte, care s-a obligat să-i achite reclamantei onorariile prevăzute la pct. 7 din ,,condiţiile standard”. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 3 luni, cu posibilitatea prelungirii prin act adiţional.
Reclamanta a susţinut că şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile contractuale, sens în care a emis, în conformitate cu pct. 9 din Condiţiile speciale, şase facturi, care nu au fost achitate sau au fost achitate cu întârziere de către pârâtă.
Tribunalul a mai reţinut că la data de 25 noiembrie 2008, pârâta a notificat reclamantei încetarea parţială a contractului cu privire la o parte din obiectul acestuia, situaţie în care, potrivit art. 9 din convenţia părţilor reclamanta trebuia să factureze numai serviciile prestate până la data încetării acestuia.
Cu privire la natura obligaţiei asumate de reclamantă instanţa a apreciat că aceasta este o obligaţie determinată, de rezultat întrucât în contract obligaţia este clar precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, reclamanta obligându-se ca desfăşurând o anumită activitate să atingă un rezultat bine stabilit. Au fost înlăturate, cu această motivare, susţinerile reclamantei potrivit căreia aceasta avea doar o obligaţie de prudenţă şi diligenţă.
În acest context, prima instanţă a considerat că sunt întrunite condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de către pârâtă, care în schimbul obligaţiei prestate de reclamantă avea obligaţia de a achita onorariul convenit, dar condiţionat de îndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei corelative de a identifica persoanele potrivite pentru posturile solicitate.
Prin urmare, neatingerea rezultatului prevăzut constituie o dovadă a culpei reclamantei şi antrenează răspunderea contractuală a acesteia pentru neîndeplinirea obligaţiei. Lipsa unui înscris care să confirme acordul pârâtei cu privire la acceptarea modului în care reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile, neacceptarea la plată a facturilor şi refuzul de a efectua plata demonstrează dezacordul pârâtei cu privire la serviciile prestate. Pe baza probelor administrate, tribunalul a constatat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau pentru a putea pretinde îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei corelative de plată a remuneraţiei aferente şi nu a dovedit efectuarea cheltuielilor pretinse şi a muncii efectiv prestate.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis prin decizia comercială nr. 219 din 21 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a arătat că sentinţa atacată se întemeiază pe o interpretare eronată a obligaţiei contractuale asumată de reclamantă.
Potrivit contractului, obligaţia reclamantei era aceea de căutare şi identificare a posibililor candidaţi, selectarea şi prezentarea acestora pârâtei în vederea realizării de către aceasta a selecţiei finale. Având în vedere această finalitate, respectiv angajarea candidatului, obligaţiile reclamantei erau de diligenţă şi nu de rezultat, aşa cum greşit a stabilit prima instanţă.
Calificarea greşită a naturii obligaţiilor asumate de reclamantă a determinat o apreciere eronată a modului de îndeplinire a obligaţiilor de către reclamantă şi pe cale de consecinţă a excepţiei de neexecutare invocată de pârâtă.
În acest context s-a apreciat că cercetarea fondului cauzei a fost făcută din perspectiva unei interpretări eronate a naturii obligaţiilor reclamantei, ceea ce atrage necesitatea analizării temeiniciei pretenţiilor reclamantei prin prisma naturii reale a obligaţiilor acesteia, adică obligaţii de diligenţă şi nu de rezultat, motiv pentru care, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. s-a dispus desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta SC E. & Y. SRL Bucureşti criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5, 8, 7 C. proc. civ.
În mod concret recurenta invocă faptul că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., în condiţiile inexistenţei unui caz care să justifice desfiinţare sentinţă şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, cauza a fost cercetată în fond, iar greşita calificare a naturii obligaţiei nu justifică soluţia adoptată având în vedere că dispoziţiile art. 296 şi art. 297 C. proc. civ. stabilesc situaţiile în care este posibilă anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în speţă nefiind prezentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de aceste texte legale.
A doua critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează greşita interpretare a actului dedus judecăţii, în sensul că în mod greşit instanţa de apel a calificat obligaţiile asumate de reclamantă prin contractul încheiat ca fiind de diligenţă.
În această privinţă, recurenta analizând detaliat obligaţiile asumate ale reclamantei, concluzionează că prin contractul încheiat reclamanta şi-a asumat mai multe obligaţii, de rezultat. Caracterul obligaţiei, de rezultat sau de diligenţă nu se apreciază în raport de angajarea candidatului, astfel cum în mod eronat s-a reţinut prin decizia recurată, ci în funcţie de obligaţiile asumate de reclamantă prin convenţie, obligaţii clar determinate atât sub aspectul obiectului cât şi a scopului urmărit.
Prin ultimul motiv de recurs invocând prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea instanţei nu cuprinde motivele pe care se sprijină în condiţiile în care instanţa de apel nu argumentează soluţia de anulare în tot a sentinţei având în vedere că pentru a fi datorate cheltuielile solicitate de reclamantă trebuiau efectiv suportate de aceasta. Această chestiune nu a format obiectul analizei instanţei de apel, decizia fiind nelegală şi sub acest aspect.
Recursul este fondat.
În conformitate cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data soluţionării apelului ,,în cazul în care se constată că în mod greşit prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”.
Acest text legal a fost aplicat greşit prin decizia recurată, deoarece potrivit normei legale citate, rezultă fără echivoc că doar în ipoteza în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi respectiv cauza a fost soluţionată în lipsa părţii legale citate, instanţa de apel va desfiinţa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare.
Din această perspectivă, greşita calificare a naturii obligaţiilor asumate de reclamantă nu echivalează cu o necercetare a fondului, în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi prin urmare nu poate constitui un motiv în virtutea căruia instanţa de apel să desfiinţeze sentinţa cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, deoarece dispoziţiile legale care stabilesc situaţiile în care o astfel de soluţie poate fi dispusă sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Astfel, prin apelul formulat de reclamantă, instanţa de apel a fost învestită cu examinarea criticilor referitoare la calificarea naturii obligaţiei asumate prin contractul din litigiu, a modului de soluţionare a excepţiei de neexecutare a contractului invocată de pârâtă şi a interpretării art. 9 din contract.
În acest context, analizând doar primul motiv de apel, instanţa concluzionează că natura reală a obligaţiilor asumate de reclamantă este aceea de obligaţii de diligenţă şi nu de rezultat, situaţie în care apreciind că sunt incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. desfiinţând sentinţa a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea examinării raportului litigios din această perspectivă.
Procedând în acest mod, prin decizia recurată au fost aplicate greşit prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece, contrar celor reţinute de instanţa de apel, tribunalul a soluţionat litigiul în fond astfel încât se impunea analizarea apelului în funcţie de toate criticile formulate şi nu doar a primului motiv.
Prin urmare, Înalta Curte constată că aplicarea eronată a prevederilor legale anterior menţionate a determinat pronunţarea unei soluţii nelegale, situaţie în care fiind incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea în întregime a deciziei pentru a se asigura o judecată unitară şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Faţă de soluţia preconizată, examinarea celorlalte critici inclusiv a celei referitoare la natura obligaţiei asumată de reclamantă nu este posibilă, pentru a nu prejudicia părţile de un grad de jurisdicţie , instanţa de apel urmând a examina conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ. toate criticile şi apărările formulate administrând din oficiu sau la cererea părţilor toate probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC E. & Y. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 219 din 21 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, în vederea judecării apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4083/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4080/2011. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
