ICCJ. Decizia nr. 4103/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4103/2011
Dosar nr. 850/101/2010
Şedinţa publică din 17 mai 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă reţine următoarele:
Prin cererea formulată la data de 15 februarie 2010, reclamanta S.M. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării şi stabilirii domiciliului forţat în perioada 18 iunie 1951-24 februarie 1956, în localitatea Zagna-Vădeni, jud. Brăila.
În motivarea cererii a arătat că au fost lăsaţi în câmp, iar părinţii acesteia au săpat un bordei în pământ pentru a se adăposti, au îndurat frigul, foamea, au fost lipsiţi de cele mai elementare condiţii de trai, neavând apă pentru spălat, grupuri sanitare sau asistenţă medicală.
La întoarcerea acasă, reclamanta a arătat că a avut probleme la şcoală, cadrele didactice şi ceilalţi copii spunându-i hoaţă, ciocoi etc.
Prin sentinţa civilă nr. 170 din 23 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, cererea s-a admis în parte.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro sau echivalentul în RON la momentul plăţii, cu titlu de daune morale.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de reclamantă şi de pârât, prin Decizia nr. 221 din 30 iunie 2010, a respins căile de atac, ca nefondate, pentru argumentele ce urmează:
Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţii, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate şi pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951, potrivit art. 3 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În cauză, reclamanta s-a născut în localitatea Salcia, jud. Mehedinţi, fiind dislocată împreună cu familia în localitatea Zagna, jud. Brăila, prin luarea măsurii administrative cu caracter politic, în perioada 18 iunie 1951-24 februarie 1955.
Reclamantei i s-a recunoscut această situaţie juridică prin hotărârea nr. 112/1990, pronunţată în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, privind pensia aferentă, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 73441/1991.
Aşa cum rezultă din chiar titlul actului normativ aplicabil în cauză, respectiv Legea nr. 221/2009, acesta are ca obiect de reglementare, stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi/sau măsuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) se prevede faptul că la dimensionarea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, în funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa va ţine seama şi de măsurile reparatorii acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999. Or, ambele acte normative au ca obiect, fără diferenţieri, acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, persoanelor deportate, respectiv atât persoanelor condamnate politic, cât şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive. De asemenea, s-a avut în vedere că toate aceste persoane s-au împotrivit regimului politic anterior şi au suferit, ca urmare, măsuri abuzive penale sau administrative, care la rândul lor au produs acestor persoane, prejudicii morale şi/sau materiale ce urmează a fi reparate în mod adecvat.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, s-a constatat că acesta a fost corect stabilit de prima instanţă, raportat la măsurile reparatorii deja acordate reclamantei recurente pe toată durata vieţii (pensie), de perioada în care a fost supusă măsurii abuzive şi consecinţele efective ale acesteia.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta, prin motivele de recurs ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia pentru nelegalitate, apreciind că instanţa nu a avut în vedere criteriile orientative la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru faptul strămutării.
Pârâtul, prin motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., invocă nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte: OUG nr. 214 şi Decretul-Lege nr. 118/1990 au reparat prejudiciile de ordin material şi moral, aşa încât instanţa trebuia să verifice dacă drepturile primite de reclamant nu au acoperit prejudiciul moral. În subsidiar se apreciază că daunele morale acordate sunt exagerate şi în condiţiile în care instanţa nu a manifestat rol activ în sensul de a se verifica calitatea sa unică de succesor deoarece dispoziţiile stabilite prin OUG nr. 62/2010 se referă la totalitatea despăgubirilor acordate succesorilor.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.
Repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale, cât şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei destinate reparării acestora, nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară celei avute anterior, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin strămutarea suferită.
Aprecierea prejudiciilor morale nu are la bază criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor şi caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor.
Aşa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrariu, dar ceea ce trebuie evoluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate şi a consecinţelor negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic asupra demnităţii, onoarei, cinstei persoanei, libertăţii de gândire şi conştiinţă.
În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii persoanei de a se realiza deplin pe plan social, profesional, precum şi în ce măsură i-a fost afectată situaţia familiară.
În cauza de faţă, instanţa superioară de fond a avut în vedere atât măsurile reparatorii acordate deja reclamantei prin actele normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, perioadă la care a fost supusă măsurii abuzive – 18 iunie 1951-24 februarie 1956, cât şi a consecinţelor efective ale acesteia.
Pârâta invocă drept argument al reducerii cuantumului despăgubirilor intrarea în vigoare a OUG nr. 62/2010 ce a stabilit un plafon al despăgubirilor precum şi necesitatea stabilirii calităţii unice de succesor a persoanei strămutate.
Niciunul din cele două argumente nu sunt fondate.
Astfel, cum reclamanta a fost supusă măsurii administrative a strămutării, cererea de chemare în judecată a fost formulată în nume propriu şi nu în calitate de succesoare, aşa încât argumentul referitor la necesitatea dovedirii „calităţii procesuale active unice" este vădit străin cauzei.
OUG nr. 62/2010, intrată în vigoare la 01 iulie 2010, nu îşi produce niciun efect în privinţa situaţiei reclamantei având în vedere că aceasta a intervenit după pronunţarea deciziei recurate şi că art. 1 pct. 1 şi art. 2 din Ordonanţă au fost declarate neconstituţională prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
O atare soluţie s-ar fi impus chiar şi în absenţa deciziei Curţii Constituţionale şi din perspectiva normelor convenţionale care reglementează dreptul la respectarea bunului, ordonanţa fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., faţă de împrejurarea că Decizia pronunţată în apel estre definitivă şi executorie, potrivit dispoziţiilor art. 376 alin. (1) C. proc. civ. dând astfel naştere unei „valori patrimoniale" în sensul Convenţiei, care intră în sfera de protecţie a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Drept urmare, se constată că instanţa superioară de fond, ţinând seama de particularităţile cauzei şi a probatoriilor administrate, a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Pârâtul a invocat drept motiv de nelegalitate şi pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., fără a arăta care este actul juridic dedus judecăţii, în ce constă eventuala schimbare a naturii sau înţelesului juridic al acestuia. Simpla afirmare a acestui motiv de modificare nu este suficientă pentru ca în recurs să se analizeze Decizia şi din perspectiva pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte, reţinând că motivele de recurs invocate nu se verifică în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ambele căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.M. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mehedinţi împotriva deciziei nr. 221 din 30 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4105/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4101/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
