ICCJ. Decizia nr. 4057/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4057/2011
Dosar nr. 4259/105/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată sub nr. 4259/105 din 01 septembrie 2009, contestatorul P.P. a chemat în judecată pe intimatul Oraşul Sinaia, prin Primar, solicitând instanţei să dispună anularea Dispoziţiei nr. 333 emisă de intimat le 14.07.2009.
În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că, iniţial, prin dispoziţia nr. 86/2006, i s-a respins cererea privind restituirea în natură sau în echivalent a imobilului situat în Sinaia, str. Theodor Amann, nr. 2, judeţ Prahova, dispoziţie pe care a contestat-o, iar prin sentinţa nr. 500/2006 Tribunalul Prahova a schimbat în parte dispoziţia contestată, iar prin Decizia nr. 435/2006 a Curţii de Apel Ploieşti, menţinută, irevocabil, prin Decizia nr. 7331/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus restituirea în natură, în favoarea sa, a părţii din imobilul în litigiu, rămas liber şi s-a constatat dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele din imobil ce au fost înstrăinate unor terţe persoane, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare.
A mai arătat contestatorul că, deşi hotărârile judecătoreşti sus-menţionate au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi contestate, intimatul a procedat la emiterea unei noi dispoziţii, cu nr. 333 din 14 iulie 2009, cu privire la acelaşi imobil, prin care a dispus restituirea unui teren de 1.205 m.p. şi a construcţiei, cu excepţia spaţiilor de locuit înstrăinate, ocazie cu care a stabilit că nu se poate restitui parcela de 585 m.p. ce a făcut obiectul atribuirii, în vederea edificării unor construcţii, fiindu-i acordate măsuri reparatorii, instituite servituţi de acces auto pietonal şi de vedere în favoarea proprietarilor construcţiilor înstrăinate, însă asemenea dispoziţie este nelegală, în condiţiile în care existau hotărâri judecătoreşti privind restituirea aceluiaşi imobil, în alte condiţii, intimatul neputând să emită altă dispoziţie.
La data de 16 noiembrie 2009, intimatul a formulat întâmpinare, invocând excepţiile lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a lipsei calităţii procesual active a contestatorului privind titlul de Alteţă Regală.
La data de 13 aprilie 2010, instanţa, având în vedere susţinerile părţilor şi obiectul contestaţiei, a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimat, a Primarului Oraşului Sinaia.
Prin sentinţa nr. 566 pronunţată la 20 aprilie 2010, Tribunalul Prahova a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a contestatorului şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului Sinaia, prin Primar, şi a admis contestaţia formulată de contestatorul P.P., anulând dispoziţia nr. 333 din 14 iulie 2009 emisă de intimaţi.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că autoarea contestatorului, P.E., născută L., decedată la 29 iunie 1977, a deţinut în timpul vieţii imobilul situat în Sinaia, imobil preluat de către stat cu ocazia naţionalizării, la 12 ianuarie 1948, motiv pentru care contestatorul care a achiziţionat toate drepturile defunctei L.E., a solicitat, în baza Legi nr. 10/2001, restituirea în natură sau echivalent a imobilului sus-menţionat.
S-a mai reţinut că, prin dispoziţia nr. 86 din 27 februarie 2006, a fost respinsă notificarea formulată de contestator, privind restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, jud. Prahova, motivându-se că petentul nu şi-a dovedi calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
În baza sentinţei nr. 500/2006 a Tribunalului Prahova, schimbată în parte prin Decizia nr. 435/2006 a Curţii de Apel Ploieşti şi menţinută, irevocabil, în baza deciziei nr. 7331/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă contestaţie formulată de contestator şi s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 86 din 27 februarie 2006 dispunându-se restituirea în natură, în favoarea sa, a părţii din imobilul în litigiu rămas liber şi s-a constatat dreptul său de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele din imobil ce au fost înstrăinate unor terţe persoane, în baza contractelor de vânzare-cumpărare din 1996.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu dispoziţia nr. 333 din 14 iulie 2009 emisă de intimaţi, s-a dispus anularea, în totalitate, a dispoziţiei nr. 36 din 27 februarie 2006 şi restituirea, în exclusivitate, în favoarea contestatorului, în natură, a imobilului situat în Sinaia, compus dintr-un teren de 1.205 m.p. curţi-construcţii, o construcţie, cu excepţia spaţiilor de locuit ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1996, precum şi a contractelor de închiriere din 1999 şi 2000.
În cuprinsul dispoziţiei nr. 333/2009, s-a menţionat că nu se poate restitui contestatorului, în natură, parcela de 585 m.p., ce a fost atribuită în vederea edificării unei locuinţe unei terţe persoane, fiindu-i acordate contestatorului măsuri reparatorii în echivalent-despăgubiri pentru partea de imobil ce nu a fost restituit în natură şi s-a dispus restituirea în natură a terenului grevat de servituţile de acces auto, pietonal şi de vedere, în favoarea proprietarilor construcţiilor, motivându-se că s-a impus emiterea acestei dispoziţii pentru clarificarea situaţiei actuale a imobilului, ţinând seama de sentinţa civilă nr. 500/2006 a Tribunalului Prahova, schimbată în parte prin Decizia nr. 435/2006.
În condiţiile în care dispoziţia nr. 86/2006 a fost anulată prin cele două hotărâri judecătoreşti, rămase irevocabile, înseamnă că aceste hotărâri produc efecte juridice în mod valabil, atât între părţi, cât şi faţă de terţe persoane fizice sau juridice, reprezentând, prin însăşi natura lor, titluri executorii ce nu mai pot fi contestate, revocate sau anulate ulterior, intrând în puterea lucrului judecat.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că intimaţii aveau obligaţia să respecte aceste hotărâri judecătoreşti, care le sunt opozabile în mod definitiv şi irevocabil, neputând să procedeze la emiterea unei alte dispoziţii, cu nr. 388/2009, cu privire la acelaşi imobil şi să modifice hotărârile judecătoreşti sus-menţionate, dispunând restituirea în natură a imobilului şi recunoaşterea în favoarea contestatorului a unor măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţii şi modalităţi total diferite decât cele dispuse prin cele două hotărâri judecătoreşti, hotărâri pe care, în realitate, intimaţii nu le-au respectat, instituind în sarcina contestatorului, fără niciun temei legal, anumite obligaţii faţă de terţe persoane.
De asemenea, s-a arătat că nu există nicio dispoziţie în cuprinsul Legii nr. 10/2001 care să instituie în favoarea unităţilor deţinătoare sau a altor organe ale statului dreptul de a anula or revoca o dispoziţie emisă anterior, după expirarea termenului de 30 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru contestarea acesteia pe cale administrativă.
Apărările intimaţilor conform cărora se impunea emiterea unei alte dispoziţii care să ţină seama de situaţia actuală a imobilului în litigiu şi de cele două hotărâri judecătoreşti, nu au fost avute în vedere de instanţa de fond, arătându-se că acestea repun în discuţie însăşi legalitatea sau nelegalitatea emiterii dispoziţiei nr. 86/2006, a sentinţei civile nr. 500/2006 şi a deciziei nr. 435/2006, împrejurări ce puteau fi invocate numai în cadrul unei contestaţii formulată înăuntrul termenului de 30 zile de la comunicarea dispoziţiei, contestaţia fiind singurul mijloc procedural recunoscut de Legea nr. 10/2001 în favoarea intimaţilor de a contesta dispoziţia.
Instanţa de fond a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a contestatorului şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului Sinaia, prin Primar, deoarece, pe de o parte, contestatorul are calitate procesuală activă, de persoană îndreptăţită să conteste dispoziţia emisă, neavând niciun efect juridic anumite titluri nobiliare, iar pe de altă parte, intimatul are calitate procesuală pasivă, în condiţiile în care este unitatea deţinătoare care a avut în patrimoniu imobilul în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel intimaţii Primarul Oaşului Sinaia şi Oraşul Sinaia, prin Primar.
Prin Decizia civilă nr. 140 din 22 iunie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
Examinând sentinţa apelată, Curtea de Apel a constatat că apelul declarat în cauză este nefondat, deoarece unitatea deţinătoare nu poate emite o nouă dispoziţie prin care, sub pretextul punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi revocabile, prin care s-a anulat o dispoziţie emisă în baza Legii nr. 10/2001, să anuleze acea dispoziţie şi să acorde măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie, sub o altă formă decât cea prevăzută în hotărârea judecătorească.
Curtea de Apel a apreciat că acest lucru nu este posibil, având în vedere prevederile art. 377 şi art. 376 C. proc. civ., aceste hotărâri fiind definitive şi irevocabile, constituie titlu executorii, putând fi învestite cu formulă executorie, iar dispoziţiile lor pot fi aduse la îndeplinire, atât de bună-voie, conform art. 3711 alin. (1) C. proc. civ., cât şi prin executare silită, conform art. 3712 alin. (2) şi urm. C. proc. civ.
Punerea în executare de bună-voie a hotărârii judecătoreşti sus-arătate, nu poate implica o emitere a unei noi dispoziţii sau act administrativ care să presupună o nouă anulare a dispoziţiei emisă anterior şi o nouă stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite contestatorului, cu atât mai mult cu cât, în speţa de faţă, în noua dispoziţie au fost stabilite alte măsuri decât cele acordate pe cale judecătorească.
Apărările intimaţilor conform cărora se impunea emiterea unei alte dispoziţii care să ţină seama de situaţia actuală a imobilului în litigiu şi de cele două hotărâri judecătoreşti pune în discuţie însăşi legalitatea sau nelegalitatea emiterii dispoziţiei nr. 86/2006, a sentinţei civile nr. 500/2006 şi a deciziei nr. 435/2006, împrejurări ce puteau invocate numai cu ocazia soluţionării litigiului anterior.
Pe de altă parte, dacă intimaţii considerau că nu sunt elemente descriptive suficiente în cuprinsul dispozitivului hotărârilor judecătoreşti sus-arătate, aveau dispoziţie calea lămuririi înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii potrivit art. 2811 C. proc. civ., calea contestaţiei la executare sau a contestaţiei la titlu.
În realitate, prin noua dispoziţie emisă, s-a urmărit modificarea dispoziţiile instanţelor anterioare, fără a mai supune aceasta controlului judecătoresc, invocându-se apărări care trebuiau invocate de către apelanta-intimată cu ocazia soluţionării litigiului anterior.
Curtea de Apel a constatat că în mod corect Tribunalul Prahova a apreciat că este inadmisibil ca pe calea unui act administrativ ulterior, care nu este prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, să se modifice modalitatea de acordare a măsurilor prevăzute de această lege specială de reparaţie, stabilită cu ocazia pronunţării hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sus-arătate.
Împotriva deciziei mai sus menţionate au declarat recurs, în termen legal, Oraşul Sinaia, prin Primar, şi Primarul Oraşului Sinaia, criticând-o pentru motive de nelegalitatea întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că soluţia instanţelor este rezultatul unei greşeli de interpretare a actului juridic dedus judecăţii, fiind astfel îndeplinită condiţia de casare impusă de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, deşi în considerentele dispoziţiei ce se cere a fi anulată, se apreciază că aceasta se emite în conformitate cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 500/2006, modificată în parte prin Decizia civilă nr. 435/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă, ambele instanţe consideră că menţionata dispoziţie pune în discuţie însăşi legalitatea acestor hotărâri.
S-a solicitat instanţei să constate că nu s-a adus atingere în niciun fel celor dispuse de instanţa de judecată prin cele două sentinţe, ci doar s-a precizat întinderea dreptului, în condiţiile în care în niciuna dintre sentinţe nu s-a făcut niciun fel de referire la întinderea sau individualizarea lui, iar în cauză nu a fost întocmite expertize de specialitate.
Pe de altă parte, chiar prin Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se precizează că doar „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară", astfel că susţinerea instanţei că emiterea acestei noi dispoziţii contravine dispoziţiilor legii speciale este, de asemeni, greşită, ceea ce face aplicabilă şi dispoziţia art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se mai solicită să se constatate că soluţionarea prezentei speţe se află exclusiv sub imperiul legii speciale, dreptul comun aplicându-se doar atunci când legea specială nu reglementează în mod explicit un anume aspect şi, în condiţiile în care legea specială dă definiţia actului de proprietate şi a titlului executoriu, dispoziţia nr. 333/2009 constituie singurul act ce face dovada proprietăţii restituite şi titlul executoriu pentru punerea în posesie.
Recurenţii consideră că apărările pe care le-au făcut cu privire la terenul în suprafaţa de 304 m.p., ce nu se mai află în proprietatea şi administrarea lor, nu au putut fi făcute cu ocazia soluţionării litigiului anterior, deoarece acesta a avut ca obiect numai stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită a contestatorului, aşa cum este definită de art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin dispoziţia anterioară, anulată de către instanţă, a fost respinsă notificarea pe motiv că acesta, în calitate de cumpărător de drepturi succesorale, nu are calitatea de persoană îndreptăţită şi tot probatoriul administrat în cauza respectivă, inclusiv motivaţia de admitere a contestaţiei, s-au axat exclusiv pe stabilirea acestei calităţi.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Curtea îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Dispoziţia contestată, nr. 333/2009, emisă de Primarul oraşului Sinaia, nu constituie o dispoziţie emisă în temeiul art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, căci cu privire la imobilul situat în Sinaia, jud. Prahova, a fost emisă de Primarul oraşului Sinaia, în baza acestui temei juridic, dispoziţia nr. 86 din 27 februarie 2006.
Dispoziţia nr. 333/2009, reprezintă o dispoziţie emisă pentru punerea în executare a deciziei civile nr. 435/2006 a Curţii de Apel Ploieşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7331/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre pronunţată ca urmare a finalizării procedurii administrative şi a celei judiciare, urmare a atacării în justiţie a dispoziţiei nr. 86 din 27 februarie 2006.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nu s-a realizat o interpretare greşită a actului juridic dedus judecaţii, instanţele constatând în mod corect că dispoziţia nr. 333/2009 emisă de Primarul oraşului Sinaia constituie un act de executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi, ca urmare, trebuie să reflecte exact dispozitivul acesteia, de această dată atribuţiile primarului fiind ale unui organ de executare, iar nu ale unui organ cu atribuţii jurisdicţionale, date de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.
Susţinerea recurentului în sensul că, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, doar „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară", este adevărată numai în măsura în care Decizia sau, după caz, dispoziţia emisă în procedura administrativă nu este atacată în justiţie, devenind astfel irevocabilă, căci, odată cu iniţierea procedurii judiciare, hotărârea judecătorească este cea care constituie titlul executor, deoarece prin controlul de legalitate şi temeinicie al dispoziţiei, instanţa verifică soluţia pronunţată în procedura administrativă, îndeplinindu-şi funcţia de control asupra unui act emis de către o altă entitate, căreia, prin lege i s-au conferit atribuţii jurisdicţionale. Soluţia dată de organul cu atribuţii jurisdicţionale va fi menţinută sau infirmată de către instanţă, hotărârea finală, pronunţată de instanţă după epuizarea tuturor căilor de atac, constituind titlul executoriu. În aceste condiţii, nu este corectă susţinerea recurentului că dispoziţia nr. 333/2009 constituie singurul act ce face dovada proprietăţii şi, în acelaşi timp, titlul executoriu pentru punerea în posesie, deoarece acest act este, astfel cum s-a motivat deja, un act de punere în executare, iar nu un titlu executoriu.
Aprecierea recurentului că numai Decizia administrativă constituie titlu executoriu, se întemeiază pe o interpretare greşită a art. 25 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, care nu se referă la o ierarhizare a actelor emise de către organul cu atribuţii jurisdicţionale în raport cu cele emise de instanţele judecătoreşti, şi ignoră raportul de putere juridică între actele emise de organele cu atribuţii jurisdicţionale şi hotărârile judecătoreşti, care sunt pronunţate de instanţele de judecată în exercitarea controlului de legalitate asupra actelor civile emise în procedura prealabilă a Legii nr. 10/2001.
Criticile aduse de recurenţi, potrivit cărora punerea în executare nu se putea realiza potrivit dispozitivului hotărârii judecătoreşti irevocabile, deoarece o parte din teren nu se mai află în posesia sa, constituie apărări pe care le puteau invoca fie în cursul primului proces, în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi modalitatea în care se acordă despăgubirea, fie pe calea contestaţiei la executare, dacă măsura stabilită de către instanţă nu se poate aduce la îndeplinire.
Nu pot fi primite apărările recurenţilor potrivit cu care în cursul primei contestaţii nu a fost pusă în discuţie întinderea dreptului de proprietate asupra terenului şi nu s-au administrat probe asupra acestui aspect, deoarece în primul proces prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 500/2006, a dispus restituirea în natură a întregului imobil, inclusiv terenul, astfel încât recurenţii, părţi în acea cauză, puteau să critice această soluţie sub toate aspectele, inclusiv cu privire la faptul că întinderea terenului nu a fost determinată, iar restituirea întregului teren, astfel cum este menţionat în actul de proprietate al autoarei contestatorului, nu se poate realiza deoarece o parte a terenului nu se mai află la dispoziţia oraşului Sinaia.
Lipsa de diligenţă în exercitarea drepturilor procesuale de către recurenţi nu poate fi îndreptată de către aceştia prin emiterea dispoziţiei de punere în executare a hotărârii judecătoreşti care a soluţionat acel proces, în care se reflectă pentru prima dată situaţia de fapt actuală, existentă şi la momentul judecării contestaţiei şi care este alta decât cea menţionată în dispozitivul hotărârii judecătoreşti care se pune în executare.
Fiind un act de punere în executare, dispoziţia atacată trebuie să reflecte cu exactitate dispozitivul hotărârii judecătoreşti, iar eventualele probleme care se ivesc cu ocazia punerii în executare urmează a fi soluţionate prin alte mijloace legale, specifice fazei executării silite.
Constatând că au fost corect aplicate dispoziţiile legale menţionate, că actul juridic dedus judecăţii a fost corect interpretat ca fiind un act de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, iar nu un act emis în temeiul art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, Înalta Curte, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul, apreciind ca nefiind incidente în cauză motivele de recurs invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Oraşul Sinaia, prin Primar, Primarul oraşului Sinaia, împotriva deciziei nr. 140 din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4098/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4054/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
