ICCJ. Decizia nr. 4107/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4107/2011
Dosar nr. 37607/3/2006
Şedinţa publică din 17 mai 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă reţine cele ce urmează:
Prin cererea înregistrată la data de 01 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 37607/3/2006 reclamanţii G.C. şi SC D.R. SRL au chemat în judecată pe pârâţii C.I. şi C.I.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului C.I. la plata sumei de 169.034 euro (echivalentul în RON la data introducerii cererii), reprezentând diferenţa de preţ neachitată din preţul de vânzare al imobilului situat în Bucureşti, aflat în proprietate comună, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 35.000 dolari S.U.A. (echivalentul în RON la data introducerii cererii), reprezentând compensaţie nedatorată achitată de reclamanţi pârâţilor, pentru echivalarea cotelor din imobil până la 50% conform convenţiei încheiate la data de 28 decembrie 2002 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 225.800 dolari S.U.A. (echivalentul în RON la data introducerii cererii) reprezentând avans plătit de reclamant cu titlu de cheltuieli, necesare reparării imobilului din Bucureşti. Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, reclamanţii solicită şi constatarea calităţii de coproprietar în proporţie de 50% a societăţii SC D.R. SRL pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1, având în vedere convenţia intervenită între la data de 27 aprilie 2006, reclamantul acţionând în numele societăţii, în calitate de administrator, precum şi constatarea calităţii de coproprietar în proporţie de 50% a societăţii SC D.R. SRL pentru terenul situat în Pădurea Băneasa, având în vedere acordul intervenit între părţi.
Prin încheierea din data de 20 martie 2007 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile şi a fost trimisă cauza la secţia comercială a aceleiaşi instanţe.
Prin încheierea din data de 29 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în Dosar nr. 13784/3/2007, a fost admisă excepţiei necompetenţei funcţionale în ceea ce priveşte capătul nr. 1 al cererii principale şi cererea reconvenţională stabilindu-se că pe aspectele arătate competentă să se pronunţe este secţia civilă.
Prin aceeaşi încheiere s-a disjuns capătul nr. 2 şi 3 din cerere şi s-a format un dosar nou, reţinut spre soluţionare de către secţia comercială.
Faţă de încheierea menţionată anterior, ci faţă de soluţia de disjungere secţia civilă a fost sesizată cu soluţionarea capătului nr. 1 din acţiunea principală şi cu soluţionarea cererii reconvenţionale.
În legătură cu cererea reconvenţională formulată de pârâtul C.I. în contradictoriu cu reclamantul-pârât G.C. a fost admisă excepţia de netimbrare, de către această instanţă, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din data de 18 martie 2008. Prin prezenta hotărâre se va da eficienţă soluţiei de admitere a excepţiei şi se va anula cererea reconvenţională ca netimbrată.
Prin sentinţa civilă nr. 835 din 29 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea principală formulată de către reclamantul G.C. în contradictoriu cu pârâţii C.I. şi C.I.A., ca neîntemeiată şi a anulat cererea reconvenţională ca netimbrată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 103A din 11 februarie 2010 a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul G.C., cu următoarea motivare:
Prin încheierea pronunţată la data de 29 noiembrie 2007 de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale în privinţa capătului de cerere constând în pretenţii, referitoare la achiziţionarea, restaurarea şi valorificarea imobilului din Bucureşti, sector 1, s-a dispus înaintarea acestei cereri (petit), precum şi a cererii reconvenţionale formulate, către secţia civilă, fiind disjunse celelalte capete de cerere care au rămas în competenţa de soluţionare a secţiei comerciale.
Astfel învestită, prima instanţă (secţia a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti) a apreciat că atât avansul plătit de reclamant cu titlu de cheltuieli necesare reparării imobilului, cât şi diferenţa de preţ neachitată din preţul de vânzare al imobilului, respectiv compensaţia pentru echivalarea cotelor din imobil până la 50%, conform convenţiei încheiate de părţi la 28 decembrie 2002, reprezintă pretenţii pecuniare legate de imobil, sens în care au fost avute în vedere la momentul încheierii chitanţei din 03 octombrie 2005.
Tribunalul a valorificat acest din urmă înscris, fără a ignora convenţia din data de 28 decembrie 2002.
Valabilitatea şi opozabilitatea actului intitulat „chitanţă" nu pot fi puse la îndoială, de vreme ce, în ciuda faptului că nu a semnat înscrisul, reclamantul a acceptat să primească suma de 679.300 dolari S.U.A., însuşindu-şi, practic, conţinutul acestuia.
Se prevede în cuprinsul chitanţei cu pricina că „după virarea sumei de mai sus între C.I. şi G.C. nu mai există nicio pretenţie pecuniară legată de imobil".
Din această perspectivă şi, având în vedere că actul căruia prima instanţă i-a atribuit în mod corect relevantă a fost întocmit ulterior convenţiei la care se referă apelantul, Curtea nu poate reţine susţinerea că, chitanţa din 03 octombrie 2005 nu poate avea nicio înrâurire asupra raporturilor stabilite între părţi anterior.
În ipoteza în care reclamantul constată că înţelegerea intervenită între părţi la data de 28 decembrie 2002 nu se materializează sub aspectul efectelor urmărite, acesta avea libertatea de a modifica el însuşi termenii convenţiei, de a aprecia asupra întinderii eventualelor obligaţii corespunzător cotelor de participare la investiţie, respectiv beneficii.
Or, petentul a înţeles să încaseze suma de 679.300 dolari S.U.A. rezultată din vânzarea imobilului în litigiu (situat în Bucureşti, sector 1), recunoscând în acest fel, implicit conţinutul chitanţei întocmite la 03 octombrie 2005, pe care a precizat că nu a semnat-o, inclusiv sub aspectul lămuririi raporturilor referitoare la eventualele pretenţii pecuniare.
Nu se mai poate susţine că actul în discuţie nu reprezintă voinţa părţilor, după cum nu poate fi primită critica ce vizează întinderea cuprinsului cu privire la pct. 2 şi 3 ale primului petit al acţiunii, cu care a fost învestită instanţa civilă.
Sunt, deopotrivă, nefondate critici le referitoare la ignorarea dovezilor administrate (înscrisuri) şi la încuviinţarea administrării unor dovezi suplimentare (expertiză), dat fiind că analiza pe care se sprijină considerentele hotărârii primei instanţe a dat prevalenţă efectelor actului ulterior întocmit între părţi şi care, cum corect a apreciat tribunalul, cuprinde modalitatea în care părţile au înţeles să rezolve aspectele financiare legate de imobilul litigios.
Din această perspectivă, expertiza de care vorbeşte reclamantul nu şi-ar fi dovedit utilitatea.
În sfârşit, în legătură cu pretinsa omisiune a primei instanţe de a soluţiona ultimul capăt de cerere, astfel cum aceasta a fost completată. Curtea a apreciat că această critică nu poate fi primită.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin încheierea din 29 noiembrie 2007 s-a stabilit că instanţa civilă este competentă să soluţioneze „capătul 1 din cererea principală şi cererea reconvenţională".
Tribunalul a cercetat şi a soluţionat cererile de competenţa secţiei civile, cu atât mai mult cu cât, pe lângă faptul că încheierea prin care s-a apreciat asupra competenţei funcţionale nu a fost atacată, cererea referitoare la darea de socoteli se fundamentează pe dispoziţiile C. com. şi vizează raporturi juridice de natură comercială asupra cărora a rămas a se pronunţa instanţa comercială.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.C.
1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Instanţa nu analizează capetele 2 şi 3 ale cererii principale, respectiv obligarea la plata sumei de 35.000 dolari SUA, ulterior precizată suma la 15.000 dolari S.U.A., reprezentând compensaţie nedatorată pentru echivalarea cotelor din imobil (2), şi obligarea la plata sumei de 225.800 dolari S.U.A. , reprezentând avans plătit cu titlu de cheltuieli necesare reparării imobilului (3).
Întreaga motivare se limitează la primul subpunct al cererii principale, celelalte două subpuncte sunt tratate într-o singură frază: „în atare situaţie nu se mai poate susţine că actul în discuţie nu reprezintă voinţa părţilor, după cum nu poate fi primită critica ce vizează întinderea cuprinsului său cu privire la pct. 2 şi 3 ale primului petit al acţiunii, cu care a fost învestită instanţa civilă". Acest text nu poate reprezenta decât cel mult o respingere a cererilor, nicidecum o motivare a hotărârii. Motivarea hotărârii trebuie să cuprindă considerentele de fapt şi de drept pentru care a fost respinsă cererea formulată, aşa cum prevede art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Nu se poate reţine că singura frază în care se pomeneşte vag despre aceste capete de cerere poate constitui în sens propriu o motivare a hotărârii.
2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
2.1. Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, în soluţionarea primului capăt de cerere, nu au ţinut cont de principiul indivizibilităţii plăţii, potrivit căruia cel care face plata trebuie să plătească în întregime, precum şi de faptul că dovada plăţii se face printr-o chitanţă care atestă plata eliberată de către creditor debitorului, respectiv o chitanţă liberatorie, raportat şi la dispoziţiile art. 1191 şi urm. C. civ.
Nu se poate considera că prin chitanţa din data de 03 octombrie 2005, chitanţa scrisă şi semnată doar de către pârâtul C.I., nu şi de către recurent, pârâţii au fost eliberaţi de obligaţia de a plăti acestuia jumătate din preţul încasat din vânzarea imobilului situat în Bucureşti, respectiv suma de 721.310 euro, având în vedere faptul că preţul total al vânzării imobilului a fost de 1.475.000 euro, din care s-au scăzut cheltuielile notariale, 10% impozit pe beneficiu şi 10% au revenit pârâtului pentru supravegherea şi controlul lucrărilor.
2.2. În ceea ce priveşte suma de bani de 15.000 dolari S.U.A. achitată de recurent pârâţilor drept compensare nedatorată pentru echivalarea cotelor din imobil până la 50% conform convenţiei din data de 28 decembrie 2002, aceasta constituie o plată nedatorată, fiind făcută din eroare pârâtului care susţinea că deţin mai puţin de jumătate din imobil, întrucât aceştia sunt proprietari şi asupra 1/2 din pod.
2.3. În ceea ce priveşte suma de bani de 225.800 euro achitată de recurent pârâţilor ca avans plătit cu titlu de cheltuieli necesare reparării imobilului acesta constituie tot o plată nedatorată.
Intimaţii, legal citaţi, nu au depus întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, şi a temeiurilor de drept invocate, reţine caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. obligă instanţa să motiveze în fapt şi în drept soluţia adoptată.
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag.1 din C.E.DO., include, printre altele, obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Sub acest aspect se constată că instanţa de apel, deşi învestită cu cercetarea capetelor de cerere referitoare la obligarea părţilor la plata sumei de 35.000 dolari S.U.A. reprezentând compensaţia nedatorată pentru echivalarea cotelor din imobil precum şi la plata sumei de 225.800 dolari S.U.A. reprezentând având plătiţi cu titlu de cheltuieli necesare imobilului, se limitează în motivarea respingerii acestor două aspecte la a spune că „nu poate fi primită critica ce vizează întinderea cuprinsului său (a actului încheiat între părţi) cu privire la pct. 2 şi 3 ale primului petit al acţiunii, cu care a fost învestită instanţa civilă".
Aşadar, cum instanţa nu a examinat în mod real şi cele două probleme care i-au fost supuse judecăţii, pentru ca pe calea controlului judiciar să poată analiza justeţea deciziei, Înalta Curte reţine că Decizia este nemotivată sub acest aspect.
Drept urmare, cum instanţa superioară de apel nu a intrat în cercetarea fondului în totalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa Decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva deciziei nr. 103A din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4108/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4105/2011. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
