ICCJ. Decizia nr. 4129/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4129/2011
Dosar nr. 5765/3/2010
Şedinţa publică de la 14 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 9486, pronunţată la data de 8 octombrie 2010, Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul C.S.O. Bucureşti împotriva pârâtei SC G.I. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 18 din 3 ianuarie 2005 şi a actelor adiţionale; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii menţionatului contract de închiriere şi a disjuns cererea reconvenţională, dispunând formarea unui nou dosar cu termen la data de 22 noiembrie 2010.
Spre a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, la data perfectării contractului de închiriere nr. 18 din 3 ianuarie 2005 – prin care reclamantul transmitea pârâtei dreptul de folosinţă asupra a cinci terenuri de tenis, situate în incinta Bazei Sportive Vitan – nu au fost respectate prevederile legale imperative care permiteau transmiterea folosinţei unor bunuri proprietatea publică a statului printr-o procedură de licitaţie, având în vedere prevederile art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000; art. 3 din Anexa 1 la Ordinul Agenţiei Naţionale pentru Sport nr. 148/2003, art. 3 din H.G. nr. 759/2003, art. 15 din Legea nr. 213/1998 şi faptul că terenurile de tenis închiriate fac parte din domeniul public al statului, conform art. 80 alin. (1), (9), art. 18 lit. f) şi art. 26 din Legea nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare; art. 14 şi anexa 2 pct. 42 din H.G. nr. 759/2003; art. 14 şi anexa 2 pct. 42 din H.G. nr. 1721/2008; H.G. nr. 2060/2004, H.G. nr. 1705/2006 şi extrasului de carte funciară depus la dosar.
Cu referire la capătul de cerere privind repunerea în situaţia anterioară, prima instanţă a reţinut că locaţiunea este un contract cu executare succesivă ce nu face posibilă restituirea folosinţei bunului către locator şi nici restituirea chiriei achitate în temeiul contractului de închiriere declarat nul.
Apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin decizia comercială nr. 132, pronunţată la data de 24 martie 2011.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a înlăturat critica apelantei fundamentată pe un pretins regim juridic aparte al novaţiei, apreciind că la momentul novării asocierii în participaţiune în închiriere, trebuia parcursă formalitatea licitaţiei publice, care nu a fost respectată, deşi era imperios necesară, chiar şi în caz de novaţie, faţă de dispoziţiile art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000, Anexa 1 la Ordinul Agenţiei Naţionale pentru Sport nr. 148/2003, art. 3 din H.G. nr. 759/2003, raportat la art. 18 din Legea nr. 69/2000 şi, deopotrivă, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 213/1998, prevederi legale ce nu exceptează novaţia nici în situaţia în care aceasta vizează transformarea unei asocieri în participaţiune în care bunurile au fost aduse ca aport în folosinţă, făcând aplicabil principiul de drept „ubi lexi non distinguit, nec nos distinguere debemus”, şi a considerat că a admite în sensul dorit de pârâtă echivalează cu denaturarea naturii juridice a operaţiunii de novare şi, respectiv, cu recunoaşterea posibilităţii de a eluda dispoziţii imperative ale legii prin intermediul unui mijloc de transformare a obligaţiilor, ceea ce este de neacceptat prin raportare la art. 969 C. civ., care face referire doar la convenţiile legal încheiate, concluzionând că pentru nesocotirea menţionatelor norme legale, imperative, prima instanţă a aplicat corect sancţiunea nulităţii absolute, remarcând, cu privire la argumentul adus în cadrul acestei critici referitor la subzistenţa obligaţiei vechi în cazul în care obligaţia nouă este nulă absolut, că tribunalul nu avea a se pronunţa pe acest aspect, în lipsa învestirii cu o astfel de cerere.
Răspunzând criticii referitoare la încălcarea principiului de drept „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” de către prima instanţă faţă de culpa intimatului – reclamant, care trebuia să cunoască dispoziţiile legale, instanţa de apel a reţinut că, invocând menţionatul principiu şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 998 – 999 C. civ., apelanta încearcă să paralizeze acţiunea în nulitate absolută, or aceste împrejurări pot paraliza doar acţiunea întemeiată pe principiul restitutio in integrum, subsecventă acţiunii în constatarea nulităţii absolute, care este la îndemâna oricărei persoane interesate, fie terţ de contract sau parte contractantă, iar culpa intimatului reclamant nu îl îndepărtează din categoria persoanelor care au legitimatio ad causam, întrucât singura condiţie pe care trebuie să o dovedească titularul unei astfel de cereri este cea a interesului, care nu a fost discutat şi contestat prin motivele de apel.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelanta – pârâtă, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 3, pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor invocate, recurenta a arătat, în esenţă, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de ordine publică privind competenţa, apreciind că litigiul este de competenţa instanţei de contencios administrativ, respectiv a Curţii de Apel Bucureşti ca instanţă de fond, faţă de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi de contractul de închiriere în litigiu, pe care îl califică ca fiind un contract administrativ (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.); că, prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât alin. (1) al acestui text legal declarată nule actele îndeplinite de un judecător necompetent (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.); că menţionata decizie nu cuprinde considerentele pentru care instanţa de apel s-a considerat competentă a soluţiona această pricină, (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii calificându-l ca o relaţie contractuală nouă, supusă licitaţiei publice, cu toate că acesta este o transformare a contractului de asociere în participaţiune (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) şi că a făcut o greşită interpretare şi aplicare a art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000 şi art. 15 din Legea nr. 213/1998, fără o raportare la situaţia de fapt, neanalizând întrunirea condiţiilor interesului reclamantului în promovarea acţiunii, lipsa cauzei acţiunii civile, răspunderea civilă delictuală a reclamantului care îşi invocă propria culpă, efectele economice ale invocării lipsei licitaţiei publice şi aspectul principiului bunei credinţe care trebuie să guverneze relaţiile contractuale – neprecizând relevanţa criticilor pe care le-a adus instanţei de fond, faţă de decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei hotărâri.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, contractele administrative sunt acele contracte încheiate de autorităţile publice, care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice şi achiziţiile publice, caracterizate de principiul priorităţii interesului public căruia i se subordonează principiul libertăţii contractuale.
Rezultă aşadar că, în conformitate cu precitatul text legal, elementele principale în determinarea naturii juridice a contractelor administrative sunt calitatea de autoritate publică a uneia dintre părţi şi obiectul contractului.
Cum intimatul reclamant, C.S.O. Bucureşti, nu are calitatea de autoritate publică abilitată să acţioneze în regim de putere publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ, iar contractul de închiriere nr. 18, încheiat de acesta cu recurenta pârâtă, societate comercială, la data de 3 ianuarie 2005, în litigiu, nu se circumscrie în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004, supuse unui regim de drept public, nu se poate reţine calificarea dată de recurentă acestui act juridic ca fiind contract administrativ.
Având în vedere prezumţia de comercialitate, instituită de art. 4 C. com., incidentă în speţă, faţă de calitatea de comerciant a pârâtei, care a încheiat contractul de închiriere în discuţie spre a servi exerciţiului şi utilităţii comerţului său, se constată că litigiul aparţine jurisdicţiei comerciale, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a), respectiv art. 3 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la competenţă, respectate în cauză, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 3 şi pct. 5 C. proc. civ.
Întrucât instanţa de apel a fost legal învestită cu soluţionarea căii de atac exercitată în cauză, conform art. 3 alin. (2) C. proc. civ., iar apelanta nu a invocat prin motivele de apel competenţa materială a tribunalului ca primă instanţă în soluţionarea litigiului, nu se justifică critica încadrată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deşi rezultă fără dubiu natura actului juridic dedus judecăţii ori înţelesul lui, instanţa de apel prin interpretarea dată acestora îi alterează, în mod substanţial, natura sau înţelesul lămurit vădit neîndoielnic.
Este de observat că instanţa a reţinut ca atare cele cuprinse în preambulul contractului cu privire la novaţie, şi a considerat, cu justeţe, că aceasta, ca orice convenţie, pe lângă cerinţele de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., trebuie să îndeplinească şi cerinţele specifice noului raport juridic obligaţional, care în speţă se referă la organizarea unei licitaţii publice pentru încheierea contractului de închiriere, aşa încât motivul de recurs bazat pe denaturarea actului juridic nu-şi găseşte aplicare.
Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Se constată că precitatele dispoziţii legale au fost respectate în cauză, întrucât instanţa de apel a analizat toate criticile formulate prin cererea de apel şi argumentele aduse în susţinerea acestora, remarcând că „prin motivele de apel nu s-a discutat şi nici contestat lipsa interesului reclamantului”, analizând invocarea de către apelanta – pârâtă a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 998 – 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală şi motivul de nulitate invocat, reţinând că „intimatul – reclamant se află la rândul său în culpă”, neavând a se pronunţa, faţă de limitele învestirii, pe aspectele invocate de recurentă, referitoare la lipsa cauzei acţiunii civile, la perspectiva efectelor economice şi la principiul bunei – credinţe.
Reţinând necesitatea organizării unei licitaţii publice pentru încheierea contractului de închiriere în litigiu, având ca obiect bunuri proprietate publică, conform dispoziţiilor legale aplicabile la acel moment, între care şi art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000, precum şi a prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestor texte legale confirmând sancţiunea aplicată de prima instanţă pentru nesocotirea lor, aşa încât nici criticile circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC G.I. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 24 martie 2011, pronunţată de Secţia a V-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4133/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4126/2011. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
