ICCJ. Decizia nr. 4147/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizie nr. 4147/2011
Dosar nr. 19894/3/2009
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 19894/3/2009, reclamanţii M.F. şi M.S. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 600.000 RON reprezentând valoarea actuală de circulaţie a apartamentului situat în Bucureşti, sector 2, şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare a cererii s-a aratat că reclamanţii au dobândit apartamentul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul acestora fiind lipsit de eficienţă juridică întrucât, în cadrul acţiunii în revendicare promovată de fostul proprietar al imobilului, reclamanţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu, sentinţa civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămânând definitivă şi irevocabilă.
S-a mai aratat că la data de 21 noiembrie 2007 s-a procedat la executarea silită a reclamanţilor, aceştia fiind evinşi de către adevăratul proprietar al imobilului, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii.
Că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru evicţiune produsă prin fapta unui terţ (tulburare de drept, cauza evicţiunii este anterioară vânzării şi nu a fost cunoscută de cumpărători), urmând ca vânzătorii să plătească şi sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, dar şi cheltuielile necesare şi utile făcute pentru conservarea bunului care sporesc valoarea lui.
În privinţa excedentului de valoare faţă de preţul plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au arătat că reclamanţii au beneficiat de dispoziţiile unei legi speciale care le-a permis să cumpere în deplină legalitate un bun imobil dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că rambursare a preţului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu nu răspunde criteriului de proporţionalitate la care trebuie să se raporteze ingerinţă de folosinţă a proprietăţii.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., art. 1344-1346 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
În dovedirea cererii s-au depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, sentinţa civilă nr. 915/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Decizia civilă nr. 541R din 30 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, proces-verbal din 21 noiembrie 2007.
La data de 10 iunie 2009, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a depus întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că suma de bani plătită de reclamanţi cu titlu de preţ pentru apartamentul în litigiu nu a fost însuşită de către pârâtă, ci s-a constituit în venit extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Pe fondul cauzei, a aratat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
Tribunalul a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice imobiliare având ca obiectiv stabilirea valorii de circulaţie actuală a imobilului în litigiu, raportul de expertiză fiind depus la dosar la 26 octombrie 2009.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, astfel încât, potrivit art. 1337 C. civ., obligaţia de răspundere pentru evicţiune incumbă vânzătorului, în speţă pârâtului Municipiului Bucureşti, parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
În subsidiar, pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată motivat de faptul că, acordarea despăgubirilor la valoarea de piaţă, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv: contractul de vânzare-cumpărare să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare să fie desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, condiţii ce nu sunt îndeplinite în speţa dedusă judecăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 99 din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucuresti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii M.F. şi M.S. faţă de pârâtul Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii M.F. şi M.S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, întrucât contractul de vânzare-cumpărare invocat de către reclamanţi ca temei al pretenţiei deduse judecăţii a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de mandatarul SC A. SA şi cei doi reclamanţi, Statul Român nefiind parte contractantă, iar potrivit dispoziţiilor art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., obligaţia de garanţie pentru evicţiune există numai între părţile contractante.
Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti.
Pe fondul cauzei s-a reţinut, raportat la prevederile dispoziţiilor art. 1337, 1340, 1341, 1350 C. civ., că reclamanţii au cunoscut cauza evicţiunii şi au acceptat riscul vânzării, au fost de rea credinţă şi a existat şi o cauză ilicită la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că nu mai pot beneficia de garanţia pentru evicţiune.
Sub acest aspect s-a reţinut că în considerentele deciziei nr. 51R/2007 s-a menţionat că cumpărătorii au contractat pe riscul lor cu privire la un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilităţii iar scopul urmărit la data încheierii contractului a fost acela de a specula în favoarea lor regimul juridic incert al locuinţelor, pentru a se prevala de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, această situaţie de fapt şi de drept, reţinută, având putere de lucru judecat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente: prin sentinţa civilă nr. 915 din 19 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti s-a respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare ca neîntemeiat, iar reclamantul din acea cauză (fostul proprietar) nu a criticat în recurs, hotărârea sub acest aspect, invocând numai greşita soluţionare a capătului de cerere privind acţiunea în revendicare, iar prin Decizia nr. 51R/2007 s-a admis recursul numai în ce priveşte acţiunea în revendicare, care a fost admisă.
Au susţinut reclamanţii că în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constat nul, deţin un bun iar în cauză a avut loc o privare de proprietate, privare care se circumscrie art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, fiind îndreptăţiţi la despăgubiri atât în baza C. civ., cât şi în baza noilor măsuri legislative, respectiv a art. 501 introdus prin Legea nr. 1/2009.
Apelanţii au dezvoltat acest motiv de apel, invocând şi practica convenţională şi precizând că acţiunea a fost întemeiată în drept şi pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
S-a criticat sentinţa şi în ce priveşte fondul cauzei, respectiv şi sub aspectul cuantumului pretenţiilor ce li s-ar cuveni susţinând că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului plătit reprezentând valoare de piaţă a imobilului.
S-au formulat critici şi raportat la soluţionarea excepţiei procesuale privind calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Finanţelor.
Prin Decizia civilă nr. 132/A din 25 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că în cauză critica privind faptul că Ministerul Finanţelor ar avea calitate procesuală de pârât pe capătul de cerere privind restituirea preţului reactualizat este nefondată întrucât în faţa primei instanţe Ministerul Finanţelor nu a fost parte în proces, ci a fost reprezentant al pârâtului Statul Român şi că, totodată, nu a existat un capăt de cerere prin care să se fi solicitat preţul actualizat al apartamentului.
Critica privind greşita reţinere a instanţei a relei credinţe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prin raportare la considerentele deciziei nr. 51R/2007 s-a apreciat ca neîntemeiată cu motivarea că în mod corect prima instanţă s-a raportat la cele reţinute de instanţă cu ocazia soluţionării acţiunii în revendicare, iar pasajul invocat de apelanţi din Decizia nr. 51R/2007 nu reprezintă concluzia la care a ajuns instanţa în ce priveşte valabilitatea sau nevalabilitatea contractelor de vânzare, ci este continuarea frazei anterioare din decizie în care se statuează că acţiunea în revendicare urmează a fi admisă chiar şi în ipoteza în care titlul pârâţilor ar putea fi considerat valabil, datorită preferabilităţii titlului reclamantei.
S-a reţinut că în mod eronat apelanţii fac trimitere la practica C.E.D.O. întrucât în prezenta cauză aceştia şi-au întemeiat cererea pe obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune, condiţiile în care această obligaţie de garanţie există sau nu, neputând fi influenţate de practica C.E.D.O.
Ceea ce a stabilit Curtea Europeană în speţele citate de apelanţi a fost faptul că statul are obligaţia să reglementeze în legislaţia sa internă condiţiile în care cumpărătorii evinşi să obţină o reparaţie echitabilă. Or, aşa cum chiar apelanţii au arătat, dispoziţiile legii speciale în materie – Legea nr. 10/2001 conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun prin care compărătorilor ale căror contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate ca efecte în cadrul unei acţiuni în revendicare sau au fost desfiinţate prin constatarea nulităţii să poată obţine fie restituirea preţului actualizat, fie valoarea de piaţă a imobilului. De asemenea, aceeaşi reglementare specială dă dreptul cumpărătorilor evinşi să obţină de la proprietari contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, ceea ce apelanţii au solicitat şi în prezenta cauză, însa în temeiul dreptului comun al obligaţiei de garanţie pentru evicţiune.
Ca atare, pentru valorificarea pretenţiilor lor, apelanţii au posibilitatea să promoveze acţiuni în temeiul reglementarilor speciale menţionate, în cadrul acestora urmând să se creeze şi cadrul procesual necesar. De asemenea, în cadrul respectivelor acţiuni apelanţii pot invoca, dacă este cazul, practica C.E.D.O. în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor în măsura în care apreciază că reglementarea care le dă dreptul la despăgubire nu corespunde practicii C.E.D.O. în ceea ce priveşte nivelul acestei despăgubiri.
Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a stabilit că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune având în vedere că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista pe rolul instanţelor judecătoreşti o acţiune în revendicare formulată împotriva unităţii administrativ teritoriale, aşa încât titlul statului era astfel contestat, iar chiriaşii aveau obligaţia de a face diligenţe pentru a se asigura că, cel puţin aparent, apartamentul pe care îl ocupa se afla cu titlu valabil în proprietatea statului şi, astfel, că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 112/1995, lege care reglementa doar situaţia juridică a imobilelor preluate cu titlu valabil în proprietatea statului. În măsura în care apelanţii din prezenta cauză ar fi făcut aceste minime diligenţe ar fi constatat că titlul statului era contestat. Ignorarea dispoziţiilor legale nu poate fi reţinută ca bună-credinţă, astfel cum a reţinut şi instanţa de recurs în cauza privind revendicarea, cauză în care a fost analizată atitudinea subiectivă a cumpărătorilor cu ocazia comparării de titluri şi analizei erorii invincibile invocate de cumpărători.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii M.F. şi M.S., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că instanţele au făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privind garanţia pentru evicţiune şi a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 şi Legea nr. 1/2009, ce au constituit temei juridic al acţiunii.
Au arătat recurenţii, că în calitate de cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinşi prin Decizia civilă nr. 51R/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar, pierzând în concurs cu acesta, dreptul de proprietate asupra imobilului.
Că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995, au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, fapt constatat juridic prin sentinţa civilă nr. 915/2000 a Tribunalului Bucureşti care a respins capătul de cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, astfel că reţinerea de către instanţe că au cunoscut cauza evicţiunii şi au acceptat riscul vânzării, precum şi existenţa relei-credinţe şi a unei cauze ilicite sunt străine de natura pricinii, raportat la obiectul judecăţii şi temeiul juridic al acţiunii.
Au susţinut recurenţii, raportat la faptul că în cauză contractul de vânzare-cumpărare nu a fost constatat nul, că deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi fiind evinşi în cadrul acţiunii în revendicare sunt îndreptăţiţi de a solicita preţul imobilului la valoarea de circulaţie, conform Legii nr. 1/2009 şi practicii convenţionale.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Se constată că instanţele au reţinut că acţiunea pronunţată de reclamanţi se întemeiază pe obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii, aşa cum este reglementată de art. 1337 şi urm. C. civ. şi tinde la antrenarea răspunderii înstrăinătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, pentru repararea prejudiciului suferit de dobânditor prin pierderea totală a proprietăţii lucrului.
Reţinând că reclamanţii au cunoscut la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cauza evicţiunii, au respins acţiunea în temeiul dispoziţiilor art. 1340 C. civ.
Antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de către terţ asupra obiectului vânzării, fiind o răspundere contractuală.
Aceste dispoziţii legale cuprinse în normele generale C. civ. îşi găsesc aplicarea şi în legea specială, chiriaşii cumpărători având dreptul la restituirea preţului de piaţă, în situaţia în care contractele de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti sau când îşi pierd eficacitatea ca efect al admiterii unei acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte a statuat că în situaţia în care în cadrul unei acţiuni în revendicare, instanţele sunt puse în ipoteza de a da preferabilitate unuia din titluri în detrimentul celuilalt, o atare soluţie ar avea ca efect privarea uneia dintre părţi de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ceea ce ar însemna ca nu Statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular, ceea ce ar fi inechitabil şi în discordanţă cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Dreptul cumpărătorilor imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, de a cere restituirea preţului, în situaţia în care au fost evinşi în cadrul acţiunii în revendicare formulate de foştii proprietari, este un drept subiectiv nou, creat prin actul normativ special, care stabileşte atât modalităţi de determinare a preţului ce urmează a fi restituit, cât şi persoana obligată la plata despăgubirilor, cauza soluţionându-se cu un cadru procesual diferit de cel al angajării răspunderii contractuale pentru evicţiune reglementat de dreptul comun.
Legea nr. 1/2009, a adus modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, prin implementarea în norma internă a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Se constată că promovând cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea preţului de piaţă al imobilului, cu indicarea în drept şi a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 501 introdus în Legea nr. 10/2001, dar instanţele nu au soluţionat cauza în baza temeiului juridic invocat de părţi ci în baza dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ., ceea ce constituie o necercetare a fondului cauzei.
Dezlegând juridic cauza, exclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ. instanţele au făcut o greşită aplicare a legii, ceea ce impune ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se casa Decizia şi sentinţa şi a se trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursul declarat de reclamanţii M.F. şi M.S.
Casează Decizia nr. 132 A din 25 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, şi sentinţa nr. 99 din 27 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4149/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4144/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
