ICCJ. Decizia nr. 4149/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizienr. 4149/2011
Dosar nr. 6992/62/2007
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 40/S din 15 februarie 2010, Tribunalul Braşov a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi.
A respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanta Biserica Evanghelică Braşov, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Judeţul Braşov.
A luat act că pârâtul Judeţul Braşov nu solicită obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Imobilul înscris în C.F. Braşov, compus din casă de piatră (spital), curte şi grădină, a constituit proprietatea Comunei Bisericeşti Evanghelice din Braşov – Cetate, cu titlul de drept cumpărare, act nr. 6557/1924 C.F.
Conform notării, imobilul a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 302/1948, cu titlul de drept naţionalizare, act nr. 2915/1973 C.F., totodată fiind înscris dreptul de administrare operativă în favoarea Spitalului Braşov.
La data de 10 martie 1999, cu actul nr. 4481, s-a notat schimbarea denumirii menţionate mai sus în Spitalul Judeţean Braşov, iar la data de 12 iunie 2007 s-a înscris dreptul de administrare operativă asupra imobilului în favoarea Consiliului Judeţean Braşov.
Prin actul nr. 46213/2007 C.F. s-a intabulat dreptul de proprietate conform HG nr. 972/2002 şi HG nr. 867/2002 în favoarea Judeţului Braşov, în domeniul public, iar ulterior, în baza hotărârii Consiliului Judeţean Braşov nr. 174/2006, s-a notat trecerea imobilului din domeniul public în cel privat al Judeţului Braşov.
Sub aspectul actualei structuri a imobilului şi al identificării topografice a acestuia, s-a reţinut că acestea sunt cele care rezultă din lucrările de expertiză tehnică întocmite în cauză de experţii V.V.I. şi, respectiv P.R.M.
De asemenea, s-a reţinut că reclamanta a invocat, în susţinerea tezei nevalabilităţii titlului Statului asupra acestui imobil, încălcarea dispoziţiilor legale, constituţionale şi internaţionale aflate în vigoare la data preluării, elemente prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii acestui titlu.
În acest sens, prima instanţa a constatat că, potrivit înscrierilor din cartea funciară, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului în baza Decretului nr. 302/1948, dreptul de proprietate al acestuia fiind înscris în evidenţele reale imobiliare la data de 20 aprilie 1973, la cererea Consiliului Popular Judeţean Braşov – Direcţia Sanitară a Judeţului Braşov, făcându-se referire la procesul-verbal încheiat la data de 11 aprilie 1973 de către Spitalul Braşov, din care rezultă că, la data încheierii acestui act, respectivul spital avea înscrise în inventar terenul şi construcţiile situate în Braşov, înscrise în C.F. Braşov, începând cu data de 09 decembrie 1957, preluate de la fostul Spital Dermato-Venerice Braşov, care s-a desfiinţat la data de 09 decembrie 1957, devenind o secţie a Spitalului Braşov.
În acelaşi proces-verbal s-a formulat propunerea de trecere în proprietatea statului a imobilului, în baza art. 3 din Decretul nr. 218/1960 şi a Decretului nr. 712/1966, însă dreptul de proprietate al Statului a fost înscris cu titlul de drept naţionalizare în baza Decretului nr. 302/1948, conform încheierii pronunţate la data de 20 aprilie 1973 în Dosar nr. 2915/1973 C.F.
Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
S-a reţinut că reclamanta a invocat neconcordanţa dintre prevederile actului normativ de preluare, respectiv Decretul nr. 302/1948, şi Constituţia din 1948, respectiv art. 11 din Legea fundamentală.
În acest sens, prima instanţă a reţinut că, la data preluării imobilului în litigiu, Constituţia din anul 1948 nu se mai afla în vigoare, deoarece preluarea a avut loc în anul 1973, dată la care se afla în vigoare Constituţia din 1965, care nu mai cuprindea dispoziţii similare celor de la art. 11 din Constituţia din 1948, ci doar prevederi potrivit cărora Statul „ocrotea" proprietatea cooperativelor agricole de producţie şi a celorlalte organizaţii cooperatiste [art. 10 alin. (2)], respectiv „garanta" dreptul de proprietate al ţăranilor care nu se puteau asocia în cadrul cooperativelor agricole de producţie asupra pământului pe care îl lucrau ei înşişi şi familiile lor, asupra uneltelor folosite în acest scop, ca şi proprietatea asupra animalelor de muncă şi de producţie, precum şi proprietatea meşteşugarilor asupra atelierelor proprii (art. 11), şi de asemenea „ocrotea" dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, casei de locuit, gospodăriei de pe lângă ea şi terenului pe care ele se aflau, precum asupra bunurilor de uz şi confort personal (art. 36).
Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 face referire la Constituţia, tratatele internaţionale şi legile în vigoare la data preluării, iar nu la cele aflate în vigoare la data adoptării actului normativ de preluare, ceea ce este firesc, având în vedere că legalitatea unui act se apreciază în raport cu dispoziţiile legale (lato sensu) în vigoare la momentul emiterii actului criticat, iar nu la un moment anterior, care – prin ipoteză – pot fi abrogate la data emiterii actului.
În aceste condiţii, prima instanţă nu a putut reţine criticile reclamantei în ceea ce priveşte neconcordanţa dintre dispoziţiile Decretului nr. 302/1948 privind naţionalizarea instituţiilor sanitare particulare şi Constituţia din 1948, având în vedere că legea fundamentală la ale cărei prevederi se raportează reclamanta nu se mai afla în vigoare la data preluării imobilului de către Stat.
În ceea ce priveşte neconcordanţa dintre prevederile Decretului nr. 302/1948 şi art. 36 alin. (1) din Constituţia din anul 1965, s-a reţinut că, aşa cum s-a arătat mai sus, acest text din Legea fundamentală prevedea că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, precizând la alin. (2) care sunt bunurile care pot face obiectul dreptului de proprietate personală, fiind evident că acest drept putea aparţine numai persoanelor fizice.
Este, de asemenea, neîntemeiată critica potrivit căreia preluarea imobilului în litigiu a încălcat dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cu care orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii, deoarece din chiar titulatura acestui tratat internaţional, la care România era parte, precum şi din expunerea de motive şi din economia întregului act rezultă că acesta are ca domeniu de reglementare exclusiv drepturile persoanei fizice, ori reclamanta este persoană juridică.
În fine, referitor la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. civ. la momentul preluării imobilului, instanţa de fond a reţinut că acest text de lege cuprinde o dispoziţie de principiu referitoare la interdicţia privării de proprietate în absenţa unei juste despăgubiri, însă această dispoziţie legală nu se poate aplica decât în legătură cu un act normativ concret de preluare, preluarea neputând avea loc în temeiul dispoziţiilor C. civ.
În acest sens, Tribunalul a reţinut că Decretul nr. 302/1948 cuprinde dispoziţii speciale referitoare la procedura de naţionalizare a instituţiilor sanitare particulare, precum şi prevederi relative la despăgubiri, prin trimitere la dispoziţiile Legii nr. 119/1948, însă reclamanta nu a invocat încălcarea vreuneia dintre aceste dispoziţii legale, astfel că instanţa nu a putut cerceta aceste aspecte, deoarece acest lucru ar echivala cu încălcarea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, prin analizarea unor aspecte care vizează însăşi cauza juridică a acţiunii şi care nu au făcut obiectul învestirii instanţei, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
În raport cu cele ce preced şi ţinând seama că, aşa cum s-a arătat mai sus, susţinerile reclamantei cu privire la modalitatea de preluare a imobilului în litigiu sunt neîntemeiate, rezultă că titlul Statului Român asupra acestuia este valabil, şi, pe cale de consecinţă, nu există temei pentru a se proceda la rectificarea cărţii funciare prin revenirea la situaţia anterioară preluării şi deci nici pentru a se dispune obligarea pârâţilor să lase reclamantei imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Mai mult, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Judeţul Braşov, Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a indicat motivul pentru care titlul acestuia asupra imobilului nu ar fi valabil, iar, pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate al acestuia ar trebui radiat din cartea funciară, respectiv nu a indicat dacă atari dispoziţii ar fi consecinţa nevalabilităţii titlului celui care i-a transmis – prin efectul legii – imobilul, ori consecinţa vreunei nulităţi intrinseci, cu atât mai mult cu cât dreptul de proprietate al acestui pârât s-a înscris în temeiul HG nr. 972/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Braşov, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Braşov, şi al HG nr. 867/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al judeţelor.
În condiţiile în care modul de dobândire de către acest pârât a dreptului de proprietate îl constituie legea, iar reclamanta nu a invocat nici pe cale principală şi nici pe cale de excepţie nelegalitatea acestor acte administrative, emise în aplicarea Legii nr. 213/1998, prima instanţă a constatat că titlul pârâtului Judeţul Braşov asupra imobilului este valabil, astfel că acesta nu poate fi obligat a-l lăsa în proprietatea şi posesia reclamantei.
Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta Biserica Evanghelică Braşov, solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul admiterii acţiunii introductive.
În cuprinsul motivelor de apel, s-a învederat de către reclamantă că hotărârea primei instanţe este greşită în cercetarea dată capătului de cerere privind revendicarea imobilului. Aceasta întrucât, în opinia apelantei, preluarea în fapt a imobilului de către stat a avut loc înainte de anul 1960, fiind contrară Constituţiei din 1948, după cum şi dispoziţiile Decretului nr. 302/1948 erau contrare prevederilor aceleiaşi legi fundamentale. Faptul că statul şi-a înscris dreptul de proprietate doar în anul 1973, nu este de natură să schimbe caracterul fără titlu al preluării imobilului.
Cât priveşte cererea de rectificare a înscrierilor de carte funciară, în mod greşit a fost respinsă pretenţia formulată, întrucât aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, nevalabilitatea titlului statului răsfrângându-se şi asupra titlului Judeţului Braşov.
Prin Decizia civilă nr. 75Ap din 11 iunie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul.
În motivarea deciziei s-a reţinut că reclamanta a solicitat să se constate preluarea imobilului în litigiu de către Statul Român fără titlu valabil, cu consecinţa radierii înscrierilor de carte funciară, efectul imediat fiind redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Natura fără titlu valabil, cu care se pretinde preluarea imobilului de către stat ar rezida în contradicţia Decretului nr. 302/1948 – de naţionalizare a unităţilor sanitare – cu prevederile art. 11 din Constituţia de la 1948, care limitau sfera naţionalizării doar la mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, fără nicio referire la unităţile sanitare. În mod corespunzător, înscrierea dreptului statului, operată în anul 1973, s-a produs cu încălcarea dispoziţiilor Constituţiei din 1965, ale art. 480 C. civ., respectiv art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
A constatat instanţa că momentul naţionalizării îl reprezintă înscrierea dreptului de proprietate al statului în evidenţele de publicitate imobiliară, operaţiune efectuată în anul 1973, dată în raport de care, având în vedere dispoziţiile Legii fundamentale în vigoare, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România era parte, se poate cerceta valabilitatea titlului dobândit de stat.
Deosebit de Constituţia din anul 1948, care restrângea procesul de naţionalizare doar la anumite instituţii, Legea fundamentală din 1965 nu mai cuprindea dispoziţii similare; astfel fiind, valabilitatea titlului statului – titlu de dobândire prin efectul naţionalizării conferit de Decretul nr. 302/1948 – nu mai poate fi pusă în discuţie, întrucât înscrierea dreptului nu contravine Constituţiei din 1965, care recunoştea naţionalizarea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.
În prezenţa acestei constatări devin incidente prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Cât priveşte critica purtând asupra cererii de rectificare de carte funciară, urmează a statua că acest petit este accesoriu pretenţiilor referitoare la constatarea preluării imobilului fără titlu valabil, conform dispoziţiilor art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, astfel încât, respingând cererea principală nu poate fi admisă cererea de rectificare a înscrierilor de carte funciară.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Biserica Evanghelică Braşov, criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod greşit instanţa a reţinut că momentul naţionalizării este cel la care s-a realizat intabularea dreptului Statului, nu cel la care imobilul a fost preluat efectiv din posesia sa (anterior anului 1960).
Preluarea în fapt a unui imobil constituie o preluare fără titlu şi nu prezintă relevanţă cu privire la calificarea preluării intabularea ulterioară în cartea funciară.
Preluarea în fapt, înainte de anul 1960 contravenea Constituţiei din anul 1948, Decretul nr. 302/1943 fiind emis cu încălcarea Constituţiei, precum şi a dispoziţiilor art. 481 C. civ.
S-a susţinut că dreptul de proprietate al judeţului Braşov, atestat prin HG nr. 972/2002, a fost atestat cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât titlul Statului nu a fost unul valabil, astfel că era întemeiată acţiunea în rectificare în temeiul art. 34 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Recursul nu este fondat.
Se constată că prin acţiunea formulată, reclamanta a urmărit să redobândească în patrimoniu dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de Statul Român în perioada de referinţă a legilor speciale de reparaţie, invocând că preluarea s-a făcut în baza unui titlu nevalabil, respectiv a Decretului nr. 302/1943 care a fost emis şi aplicat cu încălcarea dispoziţiilor art. 11 din Constituţia României de la 1948.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, ale OUG nr. 94/2000 a fost respinsă de instanţa de fond iar pârâtele nu au exercitat apel.
Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, în lipsa dovezii calităţii de proprietar, acţiunea în revendicare nu poate fi admisă, prevalând dreptul de proprietate al ultimei persoane înscrisă în cartea funciară şi care se prezumă că are calitatea de proprietar conform art. 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938.
Decretul-Lege nr. 115/1938 consacră principiul efectului constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, în cadrul acţiunii în revendicare trebuind a se face dovada proprietăţii în regim de carte funciară.
După efectele juridice produse, Decretul-Lege nr. 115/1938 deosebeşte trei categorii de înscrieri: constitutive de drepturi reale, pentru opozabilitate faţă de terţi şi înscrierea cu efecte pur informative (art. 17, 30 şi 82).
Înscrierea constitutivă de drepturi este acea înscriere care reprezintă un element constitutiv al operaţiunii juridice având ca obiect constituirea, transmiterea, modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar.
Înscrierile constitutive sau atributive de drepturi sunt esenţiale pentru ca dreptul respectiv să se nască, modifice sau, după caz, să se stingă, deoarece actul sau faptul juridic care constituie temeiul înscrierii nu poate produce un asemenea efect nu numai faţă de terţi, dar nici între părţi.
Transmiterea dreptului real care formează obiectul actului juridic supus înscrierii se produce, în sistemul Decretului-Lege nr. 115/1938 numai datorită efectului constitutiv de drepturi al înscrierii.
Efectul constitutiv al înscrierii înseamnă, conform aceleaşi legi, naşterea necondiţionată a dreptului real (jus in re).
Raportat la aceste dispoziţii în mod legal instanţa a analizat valabilitatea titlului Statului de la momentul înscrierii şi raportat la Constituţia din 1965, reţinând că statul a dobândit cu titlu legal bunul.
Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd într-adevăr că „pot fi revendicare de foştii proprietari sau de la succesorii acestora" imobilele preluate fără titlu valabil, însă dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Legea nr. 213/1998 impune două condiţii pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare: preluarea bunului fără un titlu valabil şi inexistenţa unei legi speciale de raportare, iar în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii acestor cerinţe.
În mod legal a reţinut instanţa de fond că titlul pârâtului Judeţul Braşov, este valabil dobândit, întrucât nu s-a invocat nici pe cale principală şi nici pe cale de excepţie nelegalitatea actelor administrative emise în aplicarea Legii nr. 213/1998, nefiind îndeplinite nici cerinţele impuse de art. 34 şi următoarele din Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru rectificarea cărţii funciare.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Biserica Evanghelică Braşov împotriva deciziei nr. 75/Ap din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4150/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4147/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
