ICCJ. Decizia nr. 4150/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizienr. 4150/2011
Dosar nr. 46016/3/2008
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2008 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii B.D. şi B.N. au chemat în judecată pe pârâţii S.V., S.M., M.G. şi M.O.D. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 15 noiembrie 2002 de către BNP M.E., prin care pârâţii S.V. şi S.M. (în calitate de vânzători) şi pârâţii M.G. şi M.O.D. (în calitate de cumpărători) au înstrăinat, respectiv au cumpărat apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, la data de 15 iunie 1993, au cumpărat de la numitul W.M. apartamentul sus-menţionat, încheind cu acesta un înscris sub semnătură privată, în prezenţa a doi martori şi i-au plătit drept preţ suma de 5.500 dolari S.U.A., urmând ca perfectarea actului notarial să aibă loc imediat după întoarcerea vânzătorului din China.
Ulterior, vânzătorul W.M. nu a mai revenit să pretindă vreun drept asupra imobilului, pe care reclamanţii l-au stăpânit continuu, netulburaţi, în mod public, cu toate atributele unor adevăraţi proprietari.
Reclamanţii au arătat că contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 15 noiembrie 2002 de către BNP M.E. încheiat între pârâţi este nul absolut, din următoarele considerente:
1. Contractul este încheiat de către o persoană care nu avea calitate de proprietar al imobilului, titlul său nefiind valabil – art. 475 C. civ., 948 pct. 1 şi 2 C. civ., art. 1306 C. civ., în sensul că vânzătorii, pârâţii S.V. şi S.M., nu deţineau la data înstrăinării un titlu valabil asupra apartamentului, neavând calitatea de proprietari ai imobilului.
Astfel, titlurile de proprietate menţionate în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare nu puteau constitui acte valabile prin care pârâţii S. să devină proprietarii acestui apartament, întrucât toate prezintă vicii care conduc la nulitatea lor absolută.
2. Pârâţii cumpărători M.G. şi M.O.D. au fost de rea-credinţă la încheierea contractului, acesta încheindu-se cu complicitatea lor, aşa cum rezultă din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, aceştia au declarat că au primit cheile apartamentului de la vânzători, afirmaţie ce dovedeşte reaua lor credinţă, întrucât singurele persoane ce se află în posesia cheilor apartamentului sunt reclamanţii.
3. Contractul este lovit de nulitate, întrucât are o cauză ilicită, în sensul că toate actele de vânzare-cumpărare anterioare au avut ca punct de plecare un contract fals, neînregistrat în evidenţele fostului notariat de Stat Sector 2, iar, ulterior, prin complicitatea vădită a tuturor semnatarilor, s-a ajuns ca imobilul să fie înstrăinat succesiv printr-un sistem tip suveică. Actele de vânzare-cumpărare s-au făcut din raţiuni ilicite, ca operaţiuni speculative, cu concursul şi cu complicitatea vădită a cumpărătorilor, încălcându-se dispoziţiile art. 948 pct. 4 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 9123 din 24 octombrie 2008, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată de pârâţi, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că valoarea obiectului cererii este mai mare de 500.000 RON, ceea ce atrage competenţa de judecată în primă instanţă a Tribunalului, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 608 din 23 aprilie 2009, a admis excepţia lipsei de interes şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca lipsită de interes.
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii M.G. şi M.O.D., în contradictoriu cu pârâţii chemaţi în garanţie S.V. şi S.M., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1993 la Notariatul de Stat Sector 3, numitul W.M., în calitate de vânzător, a vândut numitului B.T., în calitate de cumpărător, apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1998 la BNP M.D., numitul B.T., în calitate de vânzător, a vândut numitului C.Y., în calitate de cumpărător, acelaşi apartament.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1998 la BNP I.S., numitul C.Y., în calitate de vânzător, a vândut numitului S.V., în calitate de cumpărător, apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
În sfârşit, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 2002 la BNP M.E., pârâţii S.V. şi S.M., în calitate de vânzători, au vândut pârâţilor M.G. şi M.O.D., în calitate de cumpărători apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
Tribunalul a reţinut că, în speţa dedusă judecăţii, nu se poate susţine că reclamanţii au un interes în sensul de folos practic urmărit prin promovarea acţiunii, întrucât în cazul admiterii acţiunii, deci în cazul în care s-ar constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 2002 la BNP M.E., imobilul ce face obiectul acestui contract ar reveni în proprietatea vânzătorilor S.V. şi S.M. şi nicidecum în proprietatea reclamanţilor.
Totodată, Tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat doar constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 2002 la BNP M.E., fără a solicita şi constatarea nulităţii absolute a celorlalte trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate anterior, astfel încât admiterea acţiunii nu ar avea niciun interes faţă de reclamanţi, pentru că admiterea acţiunii nu ar avea ca efect readucerea imobilului în proprietatea numitului W.M., de la care reclamanţii susţin că l-au cumpărat.
În ceea ce priveşte natura juridică a înscrisului sub semnătură privată, în baza căruia reclamanţii pretind că au dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobilul ce face obiectul litigiului, Tribunalul a constatat că acesta este un antecontract de vânzare-cumpărare, şi nu un contract de vânzare-cumpărare, întrucât în cuprinsul actului se menţionează în mod expres că părţile urmează să se prezinte la notariat pentru a se încheia actul de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Prin urmare, Tribunalul a reţinut că manifestarea de voinţă a părţilor are valoarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia vânzătorul s-a obligat să transmită către reclamanţi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Întrucât un antecontract prin care părţile intenţionează transmiterea unui drept real de proprietate cu privire la un imobil naşte în sarcina lor o obligaţie de a face, constând în încheierea în viitor a contractului în forma autentică, această obligaţie este susceptibilă de executare silită prin pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a reţinut că, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între numitul W.M. şi reclamanţi, aceştia din urmă nu deţin un titlu valabil de proprietate asupra imobilului ce face obiectul cauzei şi, pe cale de consecinţă, nici nu pot justifica vreun interes în promovarea unei acţiuni de constatare a nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între terţe persoane cu privire la acelaşi imobil.
Mai mult decât atât, s-a reţinut că, conform raportului de expertiză grafică efectuat de Secţia 7 Poliţie, semnătura de la rubrica vânzător a contractului de vânzare-cumpărare redactat olograf între cetăţeanul W.M. şi reclamantul B.D., nu aparţine vânzătorului W.M., această semnătură fiind o imitaţie servilă.
Prin urmare, şi sub acest aspect, Tribunalul a constatat că pretinsul înscris prezentat de reclamanţi nu poate constitui titlu valabil de proprietate asupra imobilului, motiv pentru care reclamanţii nu pot avea niciun fel de interes în promovarea acţiunii.
Prin Decizia nr. 361A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, reţinându-se în mod corect lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii.
Astfel, Curtea de apel a arătat că atâta timp cât reclamanţii nu au formulat cereri de constatare a nulităţii tuturor contractelor de vânzare-cumpărare translative de proprietate, ci numai a ultimului dintre acestea, chiar dacă s-ar admite acţiunea, acest fapt nu ar avea drept consecinţă revenirea imobilului în proprietatea reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii B.D. şi B.N., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanţii au arătat că au un interes legitim, personal, născut şi actual în promovarea acţiunii de faţă.
Au mai susţinut că nu era necesară solicitarea constatării nulităţii absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât doar intimaţii M. încearcă să le tulbure posesia şi proprietatea prin promovarea unei acţiuni în revendicare, iar pentru a contracara acest demers în justiţie au solicitat instanţei să verifice legalitatea titlului lor de proprietate prin prezenta acţiune.
Recurenţii au arătat că interesul lor este personal, deoarece prin constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al intimaţilor M., aceştia ar pierde calitatea procesuală activă în cadrul acţiunii în revendicare pe care au promovat-o împotriva recurenţilor din prezenta cauză, care astfel îşi vor păstra posesia apartamentului.
De asemenea, au susţinut că interesul este născut şi actual, întrucât dacă nu ar fi recurs la acţiunea de faţă, recurenţii s-ar fi expus unui prejudiciu, constând tocmai în riscul de a fi evacuaţi ca urmare a acţiunii în revendicare promovate de intimaţii M.
Recurenţii au mai susţinut că consideraţiile făcute de instanţa de fond cu privire la natura juridică a înscrisului încheiat la data de 15 iunie 1993 exced analizei excepţiei lipsei de interes şi că, de altfel, prin sentinţa civilă nr. 3613 din 30 mai 2003 pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 15172/2002, în contradictoriu cu intimaţii M., s-a reţinut în mod irevocabil că actul din 15 iunie 1993 este un contract de vânzare-cumpărare.
S-a mai arătat că raportul de expertiză grafică este o probă extrajudiciară şi trebuie coroborat cu toate celelalte probe administrate în cauză şi că, de altfel, concluziile organului de cercetare penală au infirmat concluziile expertului.
Examinând Decizia recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În speţă, prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca lipsită de interes, iar această soluţie a fost menţinută de instanţa de apel, prin Decizia recurată.
Interesul, ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile, justifică atât relaţia dintre situaţia juridică a părţii şi mijlocul procesual la care aceasta a recurs, cât şi scopul judecăţii, „profitul" pe care partea îl urmăreşte în judecată.
Trebuie subliniat însă că, deşi interesul semnifică un profit sau un avantaj de ordin material sau moral, el nu trebuie confundat cu prejudiciul, mai ales dacă este vorba doar despre un prejudiciu viitor.
Recurenţii susţin că justifică un interes în formularea prezentei acţiuni şi că acest interes întruneşte toate atributele necesare.
Or, în mod corect, instanţele anterioare au reţinut că reclamanţii nu au un interes, în sensul de folos practic, urmărit prin promovarea prezentei acţiuni, atâta timp cât nu au solicitat şi constatarea nulităţii contractelor încheiate anterior, deoarece, în ipoteza admiterii acţiunii de faţă, imobilul nu ar reveni în proprietatea acestora sau a vânzătorului de la care aceştia susţin că l-au cumpărat şi nu s-ar schimba cu nimic situaţia actuală a recurenţilor.
Faptul că intimaţii M.G. şi M.O.D. au formulat o acţiune în revendicare a apartamentului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită în prezenta cauză, existând riscul ca recurenţii să fie evacuaţi, nu este de natură a justifica un interes juridic şi legitim, născut şi actual, direct şi personal în promovarea acţiunii din prezentul dosar.
După cum arată chiar recurenţii, au recurs la prezenta acţiune pentru a contracara demersul juridic al intimaţilor M., pentru că altfel s-ar expune unui prejudiciu.
Or, după cum am arătat, temerea recurenţilor referitoare la producerea unui prejudiciu în viitor, ca urmare a soluţiei pronunţate într-un alt dosar, nu echivalează cu justificarea unui interes în prezentul demers în justiţie.
Nu este întemeiată nici susţinerea că exced analizei excepţiei lipsei de interes consideraţiile făcute de instanţă cu privire la natura juridică a înscrisului de care se prevalează recurenţii, deoarece examinarea de către instanţă a interesului, pentru a stabili dacă el este legitim şi juridic protejat, are drept consecinţă implicită transpunerea problemei din planul mijloacelor procesuale în planul dreptului substanţial, material, abordându-se însăşi chestiunea fundamentului juridic al cererii.
În acest sens, în mod legal s-a constatat că înscrisul sub semnătură privată încheiat de recurenţi la data de 15 iunie 1993 cu numitul W.M. reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la apartament, prin care părţile s-au înţeles asupra lucrului şi asupra preţului, obligându-se să încheie la o dată ulterioară contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Cât priveşte existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-ar fi constatat, în contradictoriu cu intimaţii M., că acest act este un contract de vânzare-cumpărare, deşi recurenţii au invocat acest aspect şi prin motivele de apel, nu au făcut nicio dovadă în sensul celor susţinute.
Referitor la susţinerile privind raportul de expertiză grafică întocmit într-o cauză penală, se constată că modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii B.D. şi B.N.
Constatând culpa procesuală a recurenţilor, instanţa va dispune obligarea acestora la plata sumei de 1.000 RON către intimaţii M.G. şi M.O.D., reprezentând onorariu de avocat micşorat, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere proporţionalitatea acestuia cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.D. şi B.N. împotriva deciziei nr. 361A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii B.D. şi B.N. la plata sumei de 1.000 RON către intimaţii M.G. şi M.O.D., reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4151/2011. Civil. Obligaţie de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 4149/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
