ICCJ. Decizia nr. 4194/2011. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4194/2011
Dosar nr. 48951/3/2008
Şedinţa publică de la 16 decembrie 2011
Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 19 decembrie 2008, reclamantă SC D.N.S.C. SRL TULCEA în contradictoriu cu pârâta SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE, a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de dealer nr. 1215 din 22 iunie 2006 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea către pârâtă a sumei de 51.798 lei, precum şi a dobânzilor legale aferente acestei sume, invocând drept motiv de nulitate lipsa obiectului contractului.
Obiectul contractului de dealer nr. 1215 din 29 iunie 2006 conform art. 1 lit. a) îl constituie vânzarea de autoturisme marca M.M., astfel încât obiectul contractului de dealer nu există, în realitate existând autoturisme marca S.H.A..
Prin sentinţa comercială nr. 14094 din 11 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 4895/3/2008, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei SC D.N.S.C. SRL TULCEA.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că:
La data de 22 iunie 2006 s-a încheiat contractul de dealer nr. 1215 (f.16-26) între pârâtă în calitate de importator şi reclamantă în calitate de dealer.
Potrivit art. I din contract, obiectul acestuia îl constituie vânzarea de autoturisme marca M.M., piese de schimb şi accesorii auto în judeţul Tulcea, activităţi de service auto aferente autoturismelor M.M. din teritoriu, orice alte activităţi necesare şi complementare realizării primelor activităţi.
Prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 19 decembrie 2008, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de dealer invocând drept motiv de nulitate lipsa obiectului contractului.
Art. 948 C. civ. enumeră condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, acestea fiind: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
Art. 962 C. civ. defineşte obiectul convenţiilor ca fiind acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă, iar art. 963 C. civ. stabileşte că numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract. Alt text legal relevant în cauză este art. 964 C. civ. potrivit căruia obligaţia trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa.
În cauză, reclamanta a susţinut că obiectul contractului nu există deoarece nu există autoturisme marca M.M., pârâta furnizând în realitate autoturisme marca S.H.A..
Instanţa a reţinut că susţinerile reclamantei nu pot fi primite faţă de declaraţiile vamale depuse la dosar, din care rezultă că autoturismele importate erau autoturisme M.M., ţara de origine fiind China, producător - S.H.A. şi de datele cuprinse în fişa de omologare a autoturismelor din care rezultă că denumirea M.M. este marca (brandul) autoturismelor model CEO produse de S.H.A..
Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 marca este „un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane; pot constitui mărci semne distinctive, cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.”
Potrivit înscrisurilor de la filele 129-144 marca rezervată la Biroul Italian pentru Brevete şi Mărci pentru autoturismele în litigiu este descrisă ca un logo de forma eliptică cu margine argintie în care apar două litere M suprapuse între ele şi stilizate.
Tribunalul Bucureşti, a concluzionat că din probele administrate în cauză (înscrisuri şi interogatoriu) rezultă că autoturismele ce constituie obiectul contractului sunt autoturisme model CEO produse de S.H.A., iar marca sub care sunt cunoscute este M.M., neputându-se aprecia că obiectul contractului de leasing nr. 1215 din 22 iunie 2006 ar lipsi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 88 din 23 februarie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.N.S.C. SRL TULCEA, împotriva sentinţei comerciale nr. 14094 din 11 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE, Judeţul Ilfov şi cu sediul procesual ales în Bucureşti.
A respins cererea intimatei pârâte SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în considerentele hotărârii pronunţate a reţinut următoarele:
Din probele administrate în cauză a rezultat că există autoturismul Marca M.M. conform înscrisurilor reprezentând cereri de înregistrare marcă ( fila 133-142 dosar fond) iar în adresa aflată la fila 143 dosar fond – emisă la 06 februarie 2006 în traducere legalizată se menţionează că se autorizează comercializarea autovehiculelor S.H. – Model CEO în Europa sub marca M.M. şi că se menţionează în procesele verbale de predare – primire încheiate între părţi la 28 noiembrie 2006 la Marca autoturismului este înscrisă menţiunea „CEO”, iar în fişa de înmatriculare a autoturismelor la rubrica marcă există menţiunile S.H. tip HBJ 6472Y/CEO, iar din certificatul de autenticitate rezultă următoarele caracteristici Marca/Tip S.H./ HBJ 6472Y ( fila 41 dosar fond).
Instanţa de apel a reţinut că, din toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei inclusiv din declaraţiile vamale, din contractul de leasing încheiat, rezultă denumirea M.M. este marca (rezervată la Biroul Italian pentru Brevete şi Mărci) autoturismelor model CEO produse de S.H.A.
Curtea de Apel a reţinut că reclamanta a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de aceste aspecte cu ocazia întocmirii atât a contractului de dealer cât şi a proceselor verbale de predare – primire, a declaraţiilor vamale şi celorlalte înscrisuri - respectiv certificate de înmatriculare şi că nu se poate spune că nu există obiectul contractului pentru că reclamanta a fost în confuzie cu privire de fapt la producătorul autoturismelor S.H.A. din China şi nu din Italia – şi că dealerul care este un profesionist în materie de autovehicule, cu o minimă diligenţă ar fi putut cunoaşte în ce constă obiectul contractului de dealer.
În concluzie, instanţa de apel a constatat că în cauză au fost corect aplicate dispoziţiile art. 948, art. 962 şi art. 963 C. com.
Curtea de Apel a respins cererea intimatei pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei comerciale nr. 88 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, au declarat recurs ambele părţi.
Recurenta-reclamantă SC D.N.S.C. SRL TULCEA prin recursul declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. critică decizia pentru nelegalitate, solicitând în concluzie, admiterea recursului, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi admiterea acţiunii sale astfel cum a fost formulată şi motivată în scris.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta reclamantă arată că hotărârea pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În concret, sub un prim aspect, precizează că instanţa a încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi principiul disponibilităţii prin faptul că în etapa premergătoare încheierii contractului în litigiu, în prezentarea autovehiculului, intimata pârâtă, a folosit o manoperă dolosivă, prin prezentarea ca adevărată a existenţei mărcii M.M. de autovehicule şi în schimbarea pe bordul autovehiculului, a semnului specific mărcii S.H. cu un semn inventat.
Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă susţine că decizia instanţei de apel nu a fost motivată în fapt şi în drept, încălcându-se prevederile art. 261 C. proc. civ.
În acest sens arată că la termenul de judecată din 9 februarie 2011, a solicitat instanţei să-i încuviinţeze proba cu înscrisuri, constând într-o adresă către RAR care să facă dovada tuturor numelor de marcă certificate care încep cu litera M, probă care i-a fost respinsă.
Recurenta reclamantă arată că în stabilirea situaţiei de fapt, instanţa nu a analizat înscrisurile relevante în cauză, cu referire expresă la fişa de omologare CE din 9 octombrie 2007 aflată la pag. 155 dosar fond, în care se precizează că marca autovehiculului coincide denumirii producătorului (S.H.) fără să arate cum au fost aplicate prevederile art. 948, art. 962 şi art. 963 C. civ., cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a reţinut că există autovehicule marca M.M., iar instanţa de fond a reţinut că M.M. este denumirea/brandul sub care sunt cunoscute pe piaţă autovehiculele model CEO produse S.J.H.A.
Hotărârea pronunţată s-a dat cu greşita interpretare a textelor legale aplicabile raportului juridic dintre părţi, a clauzelor contractului, instanţa apreciind că în temeiul contractului de dealer societatea sa este pusă în situaţia de a-şi îndeplini obligaţia de a intermedia vânzarea de autovehicule, chiar dacă acestea nu sunt marca M.M., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă mai susţine că decizia recurată încalcă prevederile legale, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. respectiv: art. 3 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, care defineşte marca de certificare, prevederile Directivei Europene 70/156/CEE din 6 februarie 1970 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la omologarea de tip a autovehiculelor şi a remorcilor acestora, care reprezintă dreptul comun în materie de omologare.
Recurenta reclamantă susţine că obiectul contractului de agent/dealer l-a format comercializarea pe piaţa europeană a autovehiculelor marca M.M., marcă care nu există în realitate, astfel că în speţă a demonstrat pe deplin că nu există obiect al contractului, fiind astfel aplicabile prevederile art. 962 C. civ. prevederi care au fost ignorate de instanţa de apel.
Soluţia instanţei de apel încalcă evident prevederile imperative ale art. 970 C. civ. referitoare la buna credinţă cu care sunt ţinute să acţioneze părţile în vederea încheierii şi executării unui contract.
În opinia sa, instanţa de apel în analiza obiectului contractului se referă în mod greşit la înscrisurile administrate în cauză şi nu la cuprinsul contractului în litigiu.
Recurenta pârâtă SC C.E.M.I. SRL BUCUREŞTI prin recursul declarat, critică decizia comercială nr. 88 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea deciziei în sensul obligării apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Se arată că în mod greşit instanţa de apel a considerat că aceste cheltuieli de judecată nu sunt dovedite, faţă de facturile fiscale aflate la filele 42 şi 43 din dosar, ce fac dovada achitării de SC C.E.M.I. SRL a onorariului avocaţial perceput în baza contractului de asistenţă juridică nr. 245389/2010.
Recurenta pârâtă SC C.E.M.I. SRL Măgurele prin întâmpinarea depusă la dosar solicită respingerea recursului reclamantei ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei recurate, avându-se în vedere că motivele de recurs vizează aprecierea probelor, iar aspectele de nelegalitate invocate nu se confirmă, instanţa de apel aplicând corect dispoziţiile art. 948 pct. 3, art. 962 şi art. 963 C. civ.
Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză constată că recursul reclamantei este nefondat.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (5) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Din textul citat rezultă că acest motiv de nelegalitate trimite la dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. situat în Cap. IV intitulat Nulitatea actelor de procedură.
Alin. (2) al art. 105 C. proc. civ. vizează situaţia în care actele au fost îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, acte care se vor declara nule dacă părţii i s-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.
Din textele de mai sus se poate observa că motivul de nelegalitate analizat se referă la neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii care nu se regăsesc în argumentele dezvoltate pentru susţinerea acestui motiv.
Critica recurentei reclamante prin care arată că instanţa a încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialităţii procesului civil şi principiul disponibilităţii prin faptul că în etapa premergătoare încheierii contractului în litigiu, în prezentarea antecontractului şi a negocierii contractului, pârâta a folosit o manoperă dolosivă prin prezentarea ca adevărată a mărcii M.M. de autovehicule şi a schimbării semnului specific mărcii S.H. cu un semn inventat nu poate fi primită.
Pe parcursul întregii proceduri de la apel au fost asigurate în egală măsură părţilor, garantarea şi exercitarea deplină a dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii, fiind realizată o reală egalitate de tratament, reclamanta având posibilitatea să pună concluzii pe toate aspectele invocate şi să administreze probele pe care le consideră necesare în dovedirea pretenţiilor sale.
Astfel, instanţa de apel a analizat criticile invocate de apelantă, argumentând motivele avute în vedere pentru care a respins apelul, ţinând cont de obligaţiile asumate prin convenţia încheiată în condiţiile art. 969 C. civ.
Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa în cauză întrucât decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, instanţa argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., demonstrând de ce s-a oprit la soluţia dată.
Instanţa de apel a analizat hotărârea apelată în raport de motivele invocate, constatând că hotărârea primei instanţe este legală, că nu se poate reţine că nu există obiectul contractului de dealer, astfel cum este definit de art. 948 pct. 3, art. 962 şi art. 963 C. civ., motivele de apel vizând de fapt marca autoturismului.
Instanţa de apel a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, respectiv art. 948 pct. 3, art. 962 şi art. 963 C. civ. verificând prin prisma acestora stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă.
Critica recurentei reclamante prin care susţine că, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în mod nelegal i-a respins încuviinţarea probei cu adresa către RAR care să facă dovada tuturor numelor de mărci certificate care încep cu litera M şi nu a analizat înscrisurile relevante aflate în dosar, edificatoare în stabilirea şi înţelegerea corectă a situaţiei de fapt, vizează aspecte de netemeinicie, ce exced prezentului recurs.
Abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. nu îngăduie ca în prezentul recurs să fie analizate aspectele de netemeinicie, legate de administrarea şi interpretarea probelor în fazele procesuale anterioare.
În plus, faţă de argumentele arătate mai trebuie reţinut, că potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ. dovezile se încuviinţează numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii.
Cât priveşte neanalizarea înscrisurilor relevante în stabilirea situaţiei de fapt este de reţinut că acesta este un atribut ale instanţei de apel, ori schimbarea situaţiei de fapt stabilită în cauză nu se poate face în recurs.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se referă la interpretarea actului juridic şi nu este incident în cauză, criticile formulate vizând interpretarea dată de instanţa de apel probelor administrate de părţi, iar nu interpretarea greşită a unui act juridic dedus judecăţii.
Cum, în apel nu a fost invocată greşita interpretare a dispoziţiilor din contractul de dealer, ci s-a cerut să se constate că obiectul contractului nu există în materialitatea sa, această critică nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs ,,omisio medio”.
Existenţa obiectului contractului nu poate fi pusă la îndoială doar pentru faptul că la data încheierii contractului marca M.M. nu este încă înregistrată la OSIM, iar criticile privind dreptul la marcă nu se circumscriu acestui caz de modificare a hotărârii, recurenta dezvoltând împrejurări care nu mai pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs, bazate în cea mai mare parte pe dispoziţiile Legii nr. 84/1998, norme ce nu au incidenţa în prezenta cauză, având ca obiect nulitatea unui act juridic.
În privinţa motivului de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile dezvoltate privesc, în principal, temeinicia soluţiei atacate, cu referire şi la modul de interpretare a probelor administrate, şi nu legalitatea acesteia.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998, a Directivei Europene 70/156/CEE din 06 februarie 1970 Legea nr. 97/2002 şi faţă de temeiul juridic al cererii introductive, astfel cum a fost precizată, aceste norme nu au incidenţa în prezenta cauză, având ca obiect nulitatea unui act juridic, iar nu un drept cu privire la marcă.
Instanţa de apel nu retine în considerentele deciziei pronunţate incidenţa în prezenta cauză a normelor Legii nr. 84/1998, pentru a putea forma obiectul controlului instanţei de recurs.
Nulitatea intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic civil.
Criticile cu privire la nulitatea contractului de dealer sunt neîntemeiate, neputându-se reţine încălcarea prevederilor art. 948 pct. 3, art. 962 şi art. 963 C. civ., susţinută de recurenta-reclamanta.
În ceea ce priveşte validitatea contractului de dealer încheiat nu operează motivul de nulitate absolută prevăzut de dispoziţiile art. 948 pct. 3 C. civ., întrucât obiectul contractului încheiat între părţi a fost determinat , respectiv vânzarea de autoturisme marca M.M., fiindu-i livrate autoturisme care se comercializează sub denumirea M.M. şi care se diferenţiază de alte autovehicule existente pe piaţa internă şi internaţională.
Cum recurenta-reclamantă a cunoscut din documentele prezentate la momentul încheierii contractului denumirea producătorului S.H. pentru auto model CEO, cât şi la data livrării celor două autovehicule, prin înmânarea fişei de omologare CE, nu se poate invoca propria necunoaştere cu privire la obiectul contractului.
De altfel, atât în contractul de dealer încheiat, cât şi în cărţile de identitate, respectiv documentele vamale de import ale autovehiculelor, se face vorbire despre producător şi ţara de origine, fiind vorba de autovehicule model CEO produse în China de către producătorul S.H. şi comercializate sub marca M.M., astfel încât existenţa obiectului contractului prezentat de autovehiculele marca M.M. model CEO nu poate fi pusă la îndoială, iar recurenta nu a fost indusă în eroare.
Înalta Curte, analizând recursul declarat de recurenta pârâtă SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE prin prisma motivului de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constată că acesta este întemeiat.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată.
În speţă, pârâta SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE a făcut dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe care le-a efectuat în faza procesuală a apelului, prin factura fiscală seria CLZA nr. 144 din 17 noiembrie 2010 şi chitanţa seria CLZAC nr. 53 din 17 noiembrie 2010 aflate la filele 42 şi 43 dosar apel, în baza contractului de asistenţă juridică nr. 245389/2010.
Aşa fiind, cum hotărârea instanţei de apel, în ceea ce priveşte fondul cauzei este legală, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamantei SC D.N.S.C. SRL TULCEA.
Recursul pârâtei SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE se va admite, decizia va fi schimbată în parte în sensul că se va admite cererea privind plata cheltuielilor de judecată în apel şi va fi obligată apelanta reclamantă SC D.N.S.C. SRL TULCEA la plata sumei de 3.720 lei cheltuieli de judecată în apel, menţinând astfel restul dispoziţiilor deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC D.N.S.C. SRL TULCEA împotriva deciziei comerciale nr. 88 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâta SC C.E.M.I. SRL MĂGURELE, judeţul Ilfov împotriva deciziei comerciale nr. 88 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o schimbă în parte în sensul că admite cererea privind plata cheltuielilor de judecată în apel şi obligă pe apelanta reclamantă SC D.N.S.C. SRL TULCEA la plata sumei 3.720 lei cheltuieli de judecată în apel. Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4196/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4186/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
