ICCJ. Decizia nr. 4196/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4196/2011
Dosar nr. 17310/55/2009
Şedinţa publică din 16 decembrie 2011
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC M.D.F. SA, a chemat în judecată pe pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Arad, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 111.698,17 lei rest de plată din contractul de cesiune de creanţă nr. 3721/2009.
Reclamanta a susţinut că în calitate de cesionar al creanţei în valoare de 191.543,39 lei, pe cheltuiala cedentei SC N.F. SRL i-a transmis-o, a notificat pe debitorul cedat C.A.S. Arad să efectueze plata. Debitorul a efectuat plata parţială în sumă de 79.845,22 lei în perioada 23 iunie – 28 septembrie 2009, rămânând de plată suma de bani solicitată în acţiune.
Judecătoria Arad, prin sentinţa civilă nr. 593 din 21 ianuarie 2010, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Arad.
Tribunalul, prin sentinţa comercială nr. 1280 din 25 mai 2010, a admis acţiunea şi a obligat pe pârâtă la 111.698,17 lei rest de plată din contractul de cesiune de creanţă şi la 7350 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că atât prevederile contractuale cât şi cele legale nu interziceau efectuarea unei cesiuni de creanţă, iar pârâta C.A.S. Arad a fost notificată de cedentă la 10 iunie 2009.
În raport de probele administrate, tribunalul a considerat că în perioada 23 iunie – 28 septembrie 2009 pârâta a efectuat plăţi în sumă de 79.845,22 lei, rămânând o datorie de 111.698,17 lei.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 81 din 15 martie 2011, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins ca nefondată acţiunea.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit clauzelor contractului de cesiune (art. 1.2) creanţele care se cesionează sunt exclusiv valorile facturate de către cedent debitorului cedat, iar acesta din urmă le-a acceptat la plată. Fără a stabili debitele care ar conduce la suma de 191.543,39 lei, debitorul cedat nu poate fi obligat la plată, decât în măsura în care rezultă din raporturile juridice stabilite cu cedentul, cu atât mai mult cu cât pretenţiile se întemeiază pe facturi anterioare contractului 457/2009 care face obiectul cesiunii.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că prin contractul de cesiune de creanţă, care respectă condiţiile de formă şi de fond, a fost cedată creanţa de 191.543,39 lei şi pentru care debitorul cedat a fost notificat, nu este peste valoarea contractului 457/2009 de furnizare de medicamente.
În mod greşit instanţa de apel a interpretat art. 2.2 din contractul de cesiune, ignorând dispoziţiile art. 2.1. care menţiona valoarea creanţei cesionate. Totodată instanţa de apel greşit a concluzionat asupra obiectului cesiunii susţinând că o parte din facturi sunt anterioare contractului de furnizare de medicamente, cu toate că într-un contract de cesiune de creanţă părţile sunt libere să stabilească modul de efectuare a plăţilor pentru facturi restante .
Critica deciziei atacate se referă şi la lipsa rolului activ al judecătorului care a refuzat obligarea pârâtei – debitorul cedat – să confirme sau să infirme plata diferenţei de 111.698,17 lei şi să depună facturile de plată a sumei.
Mai susţine recurentul, alături de ignorarea probelor administrate, greşeala instanţei de apel în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 246 din Legea nr. 95/2005 şi art. 5 din H.G. nr. 1714/2008 ce caracterizează raporturile dintre furnizorii de servicii medicale şi casele de asigurări de sănătate, ca fiind raporturi juridice civile, cărora li se aplică dispoziţiile art. 1391-1398 şi art. 1402 -1404 C. civ.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prin contractul de cesiune de creanţă, reclamanta recurentă, în calitate de cesionar, a primit de la cedentă ,,creanţele exclusiv facturate de către cedent debitorului cedat, iar acesta din urmă le-a acceptat la plată (1.2 din contract fila 7 din dosar fond). Pe de altă parte, art. 1.3 din acelaşi contract, stabilea cesionarea creanţelor rezultate din contravaloarea ratelor decontate conform contractului 457/2009 de furnizare de medicamente.
În această măsură, în analiza probatoriilor administrate, instanţa de apel, în mod judicios, a constatat că o parte din facturi reprezintă un debit anterior contractului de furnizare de medicamente şi care nu au fost acceptate la plată de către debitorul cedat.
Apare astfel o inadvertenţă între stipulaţiile contractuale privind obiectul cesiunii şi cele privind preţul, respectiv creanţa în valoare de 191.543,39 lei (pct. 2.1 din contract), clauze îndoielnice a căror interpretare va fi în favoarea debitorului (art. 978 şi art. 983 C. civ.).
În acelaşi timp, nu poate fi imputată pârâtei debitoare, sau instanţei incapacitatea reclamantei recurente de a face dovada pretenţiilor sale, sarcina probei revenind celui ce afirmă (onus probandi incumbit ejus qui dicit no ejus qui negat).
Instanţa are obligaţia de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului.
Pârâta, debitor cedat în mod constant s-a apărat invocând dispoziţiile contractului de cesiune care priveau obiectul cesiunii, astfel încât instanţa în mod judicios a apreciat nepertinentă cererea reclamantei apelante de a obliga C.A.S. Arad să confirme sau să infirme creanţa.
Critica relativă la greşita interpretare a art. 246 din Legea nr. 95/2006 şi art. 5 din H.G. 1714/2008 nu este concludentă. Instanţa de apel în interpretarea raporturilor juridice civile a interpretat prevederile contractului de cesiune de creanţă, prin care erau transmise exclusiv creanţele din contractul 457/2009, facturate de cesionar debitorului cedat şi acceptate la plată.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 81 din 15 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M.D.F. SA PLOIEŞTI împotriva deciziei civile nr. 81 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4197/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4194/2011. Civil. Nulitate act juridic. Recurs → |
|---|
