ICCJ. Decizia nr. 4527/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 4527/2011

Dosar nr. 29659/3/2008

Şedinţa publică din 27 mai 2011

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată din 04 august 2008 reclamantul T.L.J. a formulat contestaţie împotriva Ordinului nr. 1801/C/din 24 iunie 2008 (comunicat la data de 30 iunie 2008) emis de Ministerul Justiţiei, solicitând ca prin hotărârea care se va pronunţa, să i se admită contestaţia, să se desfiinţeze acest act, să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Aleşd, imobil care este ocupat de Judecătoria Aleşd.

În motivarea contestaţiei, a arătat că prin notificarea cu nr. 60 din 10 august 2001, înaintată pârâtului prin intermediul executorului judecătoresc P.D., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în oraşul Aleşd, imobil care se află în administrarea pârâtului, ca sediu al Judecătoriei Aleşd.

După introducerea somaţiei de către executorul judecătoresc şi după ce a îndeplinit toate "doleanţele" pârâtului, telefonic, i s-a comunicat că cererea sa urmează sa fie admisă.

Cu toate acestea, la data de 30 iunie 2008 a primit ordinul atacat prin care s-a dispus respingerea cererii sale, cu motivarea că nu i se poate stabili calitatea de persoană îndreptăţită, nefiind dovezi suficiente din care să se constate identitatea dintre T.L. şi L.T.

A susţinut că soluţia atacată este nelegală şi neîntemeiată şi are drept scop tergiversarea restituirii imobilului, asigurând astfel funcţionarea pe mai departe a Judecătoriei Aleşd, fapt care se datorează unei neglijenţe din partea acelora care au obligaţia de a asigura un nou sediu, judecătoriei în cauză.

În dovedirea afirmaţiilor sale, a anexat actul cu nr. 9266 din 23 iulie 2008 emis de Serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor din care rezultă datele sale personale şi că există identitate între cele două persoane menţionate, T.L. şi L.T.

S-a adresat atât Primăriei, cât şi Poliţiei din Aleşd, solicitând să i se comunice datele necesare soluţionării prezentului litigiu, dar întrucât nu a intrat în posesia răspunsurilor, iar termenul în care ordinul menţionat poate fi atacat expiră la data de 30 iulie 2008, a înaintat prezenta contestaţie fără răspunsuri, urmând ca aceste răspunsuri să fie înaintate în cadrul demersului judiciar.

În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 20 alin. (1), art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Învestit cu soluţionarea cererii, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 860 din 15 iunie 2009, a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin notificarea cu nr. 60 din data de 10 august 2001 prin B.E.J. P.D., depusă la Instituţia Prefectului - Judeţul Bihor, înaintată Primăriei Aleşd la data de 19 noiembrie 2005, iar de către aceasta, prin adresa nr. 5035 din 8 mai 2006, Ministerului Justiţiei unde a fost înregistrată cu nr. 43504 din 11 mai 2006, reclamantul T.L.J. a solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în oraşul Aleşd, imobil aflat în administrarea Ministerului Justiţiei, ca sediu al Judecătoriei Aleşd.

În dovedirea cererii introductive, reclamantul a depus la dosarul cauzei, extrasul de carte funciară nr. 1868 - Aleşd, corespunzătoare numerelor topografice 470 si 471 (copie „conformă cu exemplarul din arhiva BCPI, nr. înregistrare 4273 din 27 martie 2007"), copia certificatului de naştere şi a cărţii de identitate privind pe T.L.J.

Pe parcursul soluţionării notificării de către Comisia pentru soluţionarea cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor deţinute de Ministerul Justiţiei - numită, în continuare, Comisia - la dosar au mai fost depuse adresa nr. 9674 din 2 octombrie 2008 a Consiliului Local Aleşd, prin care se confirmă adresa Judecătoriei Aleşd ca fiind P. nr. 5, o copie a hărţii cu numerele topografice 470 şi 471, adresa nr. 8218 din 2 aprilie 2007 a Primăriei oraşului Aleşd.

Cu privire la amplasamentul imobilului revendicat, din adresa nr. 9674 din 2 octombrie 2006 a Consiliului Local Aleşd şi copia hărţii cu numerele topografice, rezultă că imobilul care constituie în prezent sediul Judecătoriei Aleşd este situat în P. nr. 5. Cu privire la corespondenţa dintre imobilul situat la această adresă şi cel trecut în cartea funciară, la nr. topografice 470 şi 471, potrivit adresei nr. 8218 din 2 aprilie 2007 a Primăriei oraşului Aleşd, există identitate.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate şi modalitatea de preluare a imobilului, tribunalul a reţinut că, potrivit extrasului de carte funciară, imobilul la care reclamantul se referă, situat în oraşul Aleşd, a trecut în proprietatea statului de la mai mulţi coproprietari după cum urmează: cota de 5/6 din dreptul de proprietate, însumând cotele-părţi ale numiţilor U.P. (2/6), U.C. (2/6), V.M. (1/6), s-a întabulat, sub nr. 479 din 18 iulie 1960 în favoarea Statului român în baza sentinţei fostului Tribunal popular raional Aleşd nr. 100 din 5 februarie 1960 şi a art. 1 din Decretul nr. 111/1951.

De asemenea, a fost întabulat, în baza Deciziei nr. 1266/1960 din 24 septembrie 1960, a fostului Sfat popular al Regiunii Oradea, „dreptul de folosinţă şi administrare operativă", în favoarea Ministerului Justiţiei, „pentru subunitatea Tribunalul Popular Raional Aleşd".

Cota de 1/6 din dreptul de proprietate a fost întabulat la data de 14 noiembrie 1960 (sub nr. 476/125) „cu titlul de drept moştenire în părţi egale" pe numele T.A.P., L.T. şi L.F. (moştenitori ai defunctei T.T.), iar ulterior (nr. 320 din 20 decembrie 1963), în baza sentinţei civile nr. 867 din 17 iulie 1963 a fostului Tribunal raional Aleşd, cota de 1/6 a fost întabulată în favoarea statului.

În ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea de măsuri reparatorii în baza Legii 10/2001, tribunalul a reţinut faptul că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de succesor în drepturi al foştilor proprietari ai imobilului.

Prima instanţă a apreciat, din probele aflate la dosarul cauzei, că nu rezultă legătura de descendenţă existentă între reclamant şi T.T., aceasta din urmă având calitatea de fost coproprietar al imobilului a cărui restituire se solicită, iar din extrasul de carte funciară a imobilului situat în oraşul Aleşd, rezultă că la poziţia nr. 8 figurează în calitate de moştenitor al defunctei T.T., numitul L.T., or reclamantul din prezenta cauză, are numele de T.L.J.

In aceste condiţii, tribunalul a reţinut faptul că nu există identitate între persoana reclamantului, T.L.J. şi persoana ce are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului, L.T., astfel încât cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul T.L.J. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate, admiterea contestaţiei şi, în consecinţă, restituirea imobilului situat în Aleşd, P. nr. 5.

În motivarea apelului, a arătat că simplul fapt că în unele înscrisuri, prenumele său apare în limba maghiară, iar în altele, în limba română, nu este de natură să creeze îndoială cu referire la calitatea sa de moştenitor. În Transilvania, este o chestiune de notorietate, faptul că L. în limba română înseamnă L. în limba maghiară.

Din cartea funciară depusă la dosar rezultă de asemenea, că sunt moştenitori după T.T., atât reclamantul, cât şi fratele său, T.A.P. şi un verişor, L.F.

Atât timp cât la dosar sunt depuse actele de stare civilă care indică autorii comuni cu fratele reclamantului, nu poate fi pusă la îndoială calitatea sa de succesor. Nimeni nu-i poate imputa reclamantului vreo culpă pentru simplul fapt că în anumite condiţii istorice, prenumele şi de multe ori chiar şi numele erau consemnate în limba oficială.

În susţinerea apelului, a depus la dosar, copii ale certificatelor de naştere ale celor trei moştenitori.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca fiind neîntemeiat.

La data de 15 februarie 2010, data primului termen de judecată acordat în cauză, reclamantul T.L.J. a depus la dosar completare la cererea de apel iniţială, arătând următoarele:

La cererea sa (cauza nefiind soluţionată nici după un termen foarte lung), reprezentanţii pârâtului intimat i-au comunicat faptul că problema imobilului în litigiu, în cel mai scurt timp va fi soluţionată în favoarea sa.

În urma celor de mai sus, reprezentanţii Curţii de Apel Oradea şi ai Tribunalului Bihor au luat legătura cu reclamantul, solicitând să le comunice preţul de vânzare al imobilului ocupat azi de Judecătoria Aleşd, deoarece aceste instituţii doreau să cumpere clădirea în litigiu.

La aceeaşi dată, imobilele la care se referă Legea nr. 10/2001 se restituiau în natură.

Ţinând cont de cele arătate, reclamantul consideră că, în cauză, comportarea pârâtului încalcă limitele bunului simţ, credinţa şi atitudinea care nu pot fi acceptate de la o instituţie care are calitatea pârâtului.

Instanţa de fond a reţinut în motivarea soluţiei date, faptul că reclamantul s-a adresat organelor competente, solicitând eliberarea unui act din care să rezulte că T.L.J. şi L.T. sunt doar două nume (scrise în română şi maghiară) ale uneia şi aceleaşi persoane.

Tot din sentinţa civilă atacată, rezultă şi faptul că încercările reclamantului de a obţine confirmarea afirmaţiei sale, au rămas fără rezultat.

În această situaţie, în opinia reclamantului, instanţa de fond avea obligaţia de a solicita datele cerute de acesta, de la organele care au o astfel de evidenţă.

În sprijinul afirmaţiei sale, a arătat că instanţele de judecată au obligaţia să stăruie cu toate mijloacele legale pentru descoperirea adevărului în cauză.

Instanţa de fond, nefăcând acest lucru, soluţia dată este nelegală şi neîntemeiată, motiv pentru care consideră că această soluţie urmează să fie desfiinţată.

Văzând situaţia creată în urma refuzului organelor despre care a făcut vorbire, reclamantul a propus instanţei de fond, audierea a doi martori (chiar prin comisie rogatorie) care îl cunosc din copilărie şi cunosc şi faptul că cele două nume reprezintă doar o singură persoană.

Cei doi martori nu au fost audiaţi în cursul soluţionării cauzei, iar în sentinţa civilă atacată nu se vorbeşte despre probele propuse şi astfel, reclamantul nu ştie dacă aceste probe au fost admise sau nu şi nici motivele pentru care eventual, au fost respinse.

Şi această comportare a instanţei de fond dovedeşte că sentinţa civilă este neîntemeiată şi nelegală, motiv pentru care consideră că se impune admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. şi art. 282 şi urm. C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 273A din 26 aprilie 2010 a admis apelul declarat de apelantul reclamant T.L.J.; a schimbat sentinţa, în sensul că, a admis contestaţia formulată de reclamantul T.L.J.; a desfiinţat Ordinul nr. 1801/C din 24 iunie 2008 al pârâtului Ministerul Justiţiei, în sensul că: a restituitîn natură cota de 1/18 din imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 4316 mp, situat în Aleşd, reprezentând sediul Judecătoriei Aleşd, trecut în Cartea funciară 1868 a Comunei Aleşd, la numerele topografice 470 şi 471, către reclamantul T.L.J., cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea, pe o perioadă de 3 ani de la data restituirii, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată.

În cauză, s-a administrat proba cu înscrisuri şi s-a procedat la audierea prin procedura comisiei rogatorii prin intermediul Curţii de Apel Oradea, în cadrul dosarului nr. 249/35/2010, a martorilor K.I. şi L.Z., propuşi de apelant.

Curtea a statuat pe aspectul dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită şi a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, faptul că şi în cadrul procedurii speciale a Legii 10/2001, funcţionează principiul juridic al echivalenţei şi coroborării probelor, atribuindu-se valoarea probatorie sub acest aspect, şi actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt:

O cotă de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, a fost întabulată la data de 14 noiembrie 1960, în cartea funciară nr. 1868 a comunei Aleşd, în favoarea moştenitorilor lui F.T. (T.T.), văduva lui T.A., în părţi egale: T.A.P., L.T. şi L.F. (copie carte funciară - fila 122 dosar apel).

Preluarea posesiei imobilului în litigiu, s-a realizat fără nici un titlu, de către autorităţile locale, înainte de anul 1958 (potrivit menţiunii din cadrul sentinţei civile nr. 867/1963 a Tribunalului Popular Raional Aleşd – fila 84 dosar fond).

Ulterior, prin sentinţa civilă menţionată din anul 1963, s-a dispus în temeiul art. 3 din Decretul 218/1960, trecerea în proprietatea statului român, a imobilului în litigiu (teren plus construcţii, astfel cum sunt detaliate prin hotărârea judecătorească din anul 1963, hotărâre care a fost învestită cu formulă executorie la data de 20 decembrie 1963 – fila 85 dosar fond).

A rezultat că la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului (1963), cota bunicii F.T., de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului, trecuse deja în părţi egale, la cei trei moştenitori ai săi, conform certificatului de moştenitor nr. 293/1959, menţiune înscrisă în cartea funciară.

Astfel, la data trecerii imobilului în proprietatea statului, titularul unei cote de 1/18 din dreptul de proprietate asupra imobilului (rezultate din împărţirea cotei de 1/6 a bunicii, la numărul său de moştenitori – 3) era numitul L.T.

Această situaţie de fapt a fost de altfel, confirmată şi de către pârât, prin intermediul referatului amintit, ataşat ordinului contestat, în cadrul căruia se precizează, sub acest aspect, faptul că „imobilul (…) a fost trecut în proprietatea statului pe cote-părţi, de la mai mulţi coproprietari, după cum urmează: (…) cota de 1/6 din dreptul de proprietate a fost întabulat (…) pe numele T.A.P., L.T. şi L.F., iar ulterior (…) a fost întabulată în favoarea statului" (fila 5 dosar fond).

Aşadar, Curtea a statuat că L.T. are calitate de persoană îndreptăţită, în nume propriu, în sensul prevederilor legale invocate, ale art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, nefiind incidente prevederile art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, cum greşit a reţinut prima instanţă de judecată, întrucât în cauză, se afirmă identitatea dintre L.T. şi reclamant, şi nu calitatea reclamantului de succesor al lui L.T.

Sub un al doilea aspect preliminar, Curtea a constatat faptul că preluarea imobilului în litigiu, s-a realizat în mod abuziv, pentru motivele dezvoltate în considerente şi că se poate restitui în natură.

Sub aspectul identităţii dintre persoana îndreptăţită L.T. şi reclamantul T.L.J., Curtea a constatat faptul că atât prima instanţă de judecată, cât şi pârâtul au concluzionat în sensul lipsei acestei identităţi, pentru două argumente: pe de o parte, s-a invocat diferenţa existentă între prenumele L. şi L., iar pe de altă parte, existenţa şi a prenumelui J., cu luarea în considerare şi a frecvenţei regionale a numelui L./L.

Curtea în temeiul probelor administrate atât pe parcursul judecăţii în primă instanţă, dar şi în apel, a apreciat că aceste argumente sunt nefondate.

În ceea ce priveşte argumentul neconcordanţei dintre prenumele L. şi L., Curtea a constatat faptul că în temeiul evenimentelor istorice care au afectat Transilvania (inter alia: retragerea administraţiei austro-ungare din anul 1919, Dictatul de la Viena din 1940, revenirea Ardealului de nord, în cuprinsul României din 1945), înregistrările din registrele de stare civilă din această provincie, aflate în administrarea sau păstrarea autorităţilor, au fost realizate alternativ, în limba română sau în limba maghiară (adresa 573818 din 3 martie 2010 a Consiliului Local Oradea fila 49 dosar apel).

Astfel se explică existenţa în acea perioadă, a unor acte inclusiv de stare civilă din Transilvania, realizate fie în limba maghiară, fie în limba română (a se vedea în acest sens, filele 86-87 dosar apel), precum şi existenţa unor menţiuni realizate în limba maghiară, inclusiv în actele de stare civilă întocmite în limba română sau invers.

Oricum, indiferent de limba (română sau maghiară) în care s-a realizat menţiunea prenumelui în discuţie, Curtea a constatat că potrivit Dicţionarului român-maghiar şi maghiar-român, tipărit la Cluj, la Tipografia Corint, în anul 1927 (filele 37-38 dosar apel), precum şi potrivit Dicţionarului maghiar-român, tipărit la Bucureşti, la Tipografia Carocom 94 în anul 2005 (filele 51-53 dosar apel), corespondentul român al prenumelui maghiar L., este L., V. sau V.

Acest fapt este confirmat de altfel, şi de depoziţiile celor doi martori audiaţi K.I. şi L.Z.

În consecinţă, raportat şi la particularităţile istorico-lingvistice enunţate, Curtea a constatat faptul că nu se poate invoca în mod întemeiat, inexistenţa unei corespondenţe de prenume sub acest aspect.

În ceea ce priveşte argumentul neconcordanţei dintre prenume, ca urmare a existenţei şi a celui de J., Curtea a constatat faptul că în stabilirea identităţii menţionate, se va raporta la legăturile de rudenie existente.

Astfel, din probe a rezultat faptul că T.S., fiul lui T.S. şi T.T. este fost T.A., fiul lui A. şi T., cu referire evidentă la numele scrise în limba română, de această dată (fila 47 dosar apel).

Echivalenţa scriptică menţionată, rezultă şi din cuprinsul celor două dicţionare amintite deja, care atestă că prenumele maghiar S. reprezintă prenumele român A., iar prenumele maghiar T. se traduce prin T. sau T. (filele 39, 102 dosar apel).

A reieşit că reclamantul T.L.J. este fiul lui T.A., născut la data de 06 septembrie 1904, acesta din urmă fiind fiul lui Alexandru şi Terezia. În consecinţă, concluzia este aceea că apelantul este fiul lui T.A.A. şi nepotul lui T.T.

Din cuprinsul adresei 11142 din 5 martie 2010 a Consiliului Judeţean Bihor, a rezultat că mama apelantului este născută la data de 2 noiembrie 1907 (fila 64 dosar apel).

Pe de altă parte, potrivit Dicţionarului maghiar-român, tipărit la Bucureşti, la Tipografia Carocom 94 în anul 2005 (fila 117 dosar apel), corespondentul român al prenumelui maghiar J., este I.

Martorul L.Z. a confirmat filiaţia apelantului faţă de T.I. şi T.A. (fila 32 dosarul Curţii de Apel Oradea).

Curtea a apreciat, în consecinţă, date fiind particularităţile istorico-lingvistice enunţate anterior, care au caracterizat Transilvania de-a lungul vremurilor, inclusiv alternarea limbii oficiale folosite în scripte, că apelantul T.L.J. născut la data de 20 iulie 1942, este fiul lui T.A., născut la data de 06 septembrie 1904 şi al I., născute la data de 2 noiembrie 1907 şi nepotul T.

Pe de altă parte, conform şi adresei 2405 din 08 martie 2010 a Oraşului Aleşd, se constată că din cadrul Registrului agricol aferent perioadei 1959-1963, rezultă că L.T. este fiul lui T.A. şi T.I.

Astfel, din cadrul acestui registru ataşat în copie, rezultă că la adresa din P.L., nr. 16, locuia familia lui T.A.A., compusă din acesta, născut la 06 septembrie 1904, T.I. – soţie, născută la 2 noiembrie 1907, T.A.P. – fiu, născut la data de 07 septembrie 1938, L.T. – fiu, născut la data de 20 iulie 1942, fiind menţionată ca fiind decedată şi T.T., mama lui T.A.A. (filele 44-45 dosar apel).

Curtea a constatat, că fiul născut la data de 20 iulie 1942 al lui T.A., născut la data de 06 septembrie 1904 şi al I., născute la data de 2 noiembrie 1907 şi nepotul T., este L.T.

Din cuprinsul cărţii funciare a imobilului, a rezultat că numitul L.T. a dobândit cota sa de 1/18 din dreptul de proprietate asupra imobilului, prin moştenire de la numita F.T., văduva lui T.A.

Din cadrul corespondenţei purtate între notariatul de Stat al Raionului Aleşd şi Tribunalul regional Aleşd, a rezultat că dosarul succesoral nr. 293/1959 în care s-a emis certificatul de moştenitor cu acelaşi număr, a privit succesiunea numitei T.T. (filele 109, 107 dosar apel).

Curtea a apreciat, coroborând probele, că T.T. menţionată în cadrul cărţii funciare, este de fapt, una şi aceeaşi persoană cu T.T. şi T.T., fostă F.

Din cadrul extrasului din registrul de naştere (fila 70 dosar apel), a rezultat că T.S., născut la data de 06 septembrie 1904, tatăl reclamantului, cunoscut şi sub numele de T.A., este fiul lui T.S. şi al lui T.T. (născută F.).

Din cadrul extrasului din registrul de căsătorie (fila 79 dosar apel), a rezultat că F.T., născută la data de 09 octombrie 1878 s-a căsătorit cu T.S., născut la data de 28 august 1859.

Aşadar, dată fiind echivalenţa lingvistică amintită deja (dintre T., T. şi T.), dar şi cea dintre S. şi A., a rezultat faptul că în cartea funciară a imobilului, este înscrisă sub numele de F.T., văduva lui T.A., chiar bunica paternă a reclamantului.

De asemenea, raportat concomitent şi la inexistenţa scriptică, menţionată, a vreunui alt L.T. şi cu atât mai puţin, a unui alt L.T. care să fi locuit pe str. L., nr. 16, unde se atestă în cadrul sentinţei civile din 1963, că s-ar fi aflat locuinţa acestui moştenitor L.T. (fila 85 dosar fond), precum şi raportat la concluzia anterioară a identităţii dintre L.T. şi T.L.J., rezultă inevitabil faptul că în cartea funciară, este înscris chiar reclamantul – nepotul lui F.T., văduva lui T.A. şi nu o terţă persoană.

De asemenea, din cadrul adresei nr. 2643 din 04 martie 2010 a Oraşului Aleşd, a rezultat că vechea denumire a P.U. din oraşul Aleşd, este cea de P.L. (fila 56 dosar apel), fapt de natură a consolida concluzia ultim menţionată, atât timp cât din sentinţa din 1963, rezultă faptul că moştenitorul lui F.T., văduva lui T.A., locuia pe str. L., acelaşi număr cu cel unde locuia şi apelantul L.T./T.L.J., nr. 16 din P.L. (fila 45 dosar apel).

Raportat la aceste probe administrate, reclamantul este proprietarul tabular al cotei de 1/18 al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, cotă preluată ulterior abuziv de către statul comunist.

Sub un al patrulea aspect, Curtea a observat că identitatea dintre imobilul care a aparţinut în cotă-parte, reclamantului şi imobilul revendicat, este recunoscută de către pârât în mod expres, prin intermediul referatului său ataşat ordinului contestat, dar şi al întâmpinării din dosarul de apel.

Din cuprinsul adresei 9674 din 2 octombrie 2006 a aceleiaşi unităţi (fila 53 dosar fond), rezultă că Judecătoria Aleşd îşi are sediul la acea adresă.

Or, imobilele identificate cu nr. topografice 470 şi 471 în Cartea funciară 1868 Aleşd, privesc o casă cu curte în suprafaţă de 2169 mp, precum şi o grădină în suprafaţă de 2147 mp, deci în total o suprafaţă de teren de 4316 mp plus construcţii (copie carte funciară - fila 121 dosar apel), atestate de altfel, şi prin sentinţa civilă din 1963 (filele 82-85 dosar fond).

Sub un ultim aspect, Curtea a observat că, întrucât acest imobil (teren şi construcţii) se află ocupat în prezent, de o instanţă de judecată, devin incidente prevederile art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001.

Împotriva deciziei menţionate mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.L.J. şi pârâtul Ministerul Justiţiei.

Critica de nelegalitate formulată de reclamantul T.L.J. în dezvoltarea motivelor de recurs priveşte neaplicarea dispoz. art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, susţinând că ceilalţi moştenitori nu au urmat procedura legii speciale, iar potrivit dispoziţiilor textului menţionat cota ce i se cuvine nu este 1/18, ci 1/6, deoarece de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura legii profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Ministerul Justiţiei a criticat faptul că nu i-au fost puse la dispoziţie, pentru a lua cunoştinţă o serie de adrese depuse la dosarul cauzei si reţinute de Curtea de Apel Bucureşti în considerente (2405 din 8 martie 2010, 11142 din 5 martie 2010, 809 din 5 martie 2010 si 2643 din 4 martie 2010), fiind incident art. 304 pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situaţia în care instanţa, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, fără să se comunice Ministerului Justiţiei o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, cu consecinţa înlăturării dreptului procesual al pârâtului de a se apăra, toate actele procesuale ulterioare sunt lovite de nulitate, întrucât i s-a produs pârâtului o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel.

O altă critică, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., priveşte interpretare greşită a probelor din perspectiva reţinerii greşite a identităţii dintre T.L.J. şi L.T.

Pârâtul susţine că martorii propuşi de reclamant au declarat că, deşi se cunosc din copilărie, au aflat relativ recent că acesta se numeşte şi J. Or, tocmai aceste declaraţii, lipsesc de relevanţa declaraţia de notorietate dată de reclamant, iar aceste probe contradictorii au fost apreciate de către instanţa de apel ca fiind concludente pentru stabilirea identităţii între T.L.J. şi L.T.

Prin urmare, faţă de neconcordanţa de nume, constând nu doar în grafia diferită a prenumelui L./L., dar şi în cel de-al doilea prenume al intimatului-reclamant -J.- care nu apare în extrasul de carte funciară şi având în vedere frecvenţa regională ridicată a numelui L./L., nu se poate stabili calitatea de „persoană îndreptăţită", potrivit legii, a intimatului-reclamant T.L.J.

Concluzionând, recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa de apel a constatat identitatea dintre intimatul-reclamant T.L.J. şi L.T., persoana îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului.

Recursul reclamantului T.L.J. nu este fondat:

Înalta Curte va avea ca premisă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, a cărei reevaluare în actuala structură a motivelor de recurs nu mai este posibilă.

Astfel, Curtea a constatat că o cotă de 1/6 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, a fost întabulată la data de 14 noiembrie 1960, în cartea funciară nr.1868 a comunei Aleşd, în favoarea moştenitorilor lui F.T., văduva lui T.A., în părţi egale: T.A.P., L.T. şi L.F. (copie carte funciară - fila 122 dosar apel) şi, ulterior, a fost preluat abuziv de către autorităţile locale.

Prin hotărârea judecătorească din anul 1963, hotărâre care a fost învestită cu formulă executorie la data de 20 decembrie 1963 (fila 85 dosar fond), s-a dispus în temeiul art. 3 din Decretul 218/1960, trecerea în proprietatea statului român, a imobilului în litigiu (teren plus construcţii).

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2), de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

Or, situaţia reţinută în speţă nu se încadrează în ipoteza pe care o are în vedere art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aşa cum susţine recurentul-reclamant, întrucât la data preluării abuzive a imobilului cotele moştenitorilor autoarei F.T. erau deja stabilite şi întabulate pe numele celor trei moştenitori ai săi, astfel încât, reclamantul nu poate culege prin acrescământ şi drepturile celorlalţi co-moştenitori.

Rezultă, astfel, că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită la restituire, dar nu în condiţiile de art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitor al persoanei fizice proprietară iniţială a imobilului litigios, ci, raportat la dovada dreptului de proprietate la data preluării abuzive, în nume propriu, în sensul la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acordă vocaţie la restituire şi „succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea", aceştia fiind repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii, în privinţa imobilelor solicitate în baza Legii nr. 10/2001, prin simpla formulare a notificării de restituire.

Întrucât cei trei moştenitori ai numitei F.T. acceptaseră deja moştenirea, iar dreptul lor fusese întabulat (certificat moştenitor nr. 293/959 din 13 aprilie 1960 fila 42 dosar apel şi înscris C.F. - fila 122 dosar apel), în mod corect instanţa de apel a înlăturat de la aplicare aceste dispoziţii legale.

În acest context al analizei, nu mai prezintă relevanţă împrejurarea susţinută de recurentul-reclamant că el este unicul moştenitor care a urmat procedura legii speciale şi a formulat notificare prin care a revendicat imobilul în litigiu.

Faptul că reclamantul este unicul autor al notificării de restituire a imobilului litigios în baza Legii nr. 10/2001 nu îi conferă vocaţie la restituirea întregului imobil în condiţiile art. 4 alin. (4) din actul normativ.

Aceasta deoarece venind în nume propriu pentru cota de 1/18 din imobil nu poate pretinde un drept de acrescământ asupra cotelor celorlalţi doi moştenitori, neputând astfel valorifica cota integrală de 1/6 a autoarei comune, în calitate de succesibil al acesteia.

Având în vedere considerentele expuse Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat corect legea la situaţia de fapt în speţă, astfel încât critica este nefondată, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul pârâtului Ministerul Justiţiei nu este fondat:

Prima critică formulată în temeiul dispoz. art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la necomunicarea unor înscrisuri de care Curtea s-a folosit în motivarea deciziei recurate, nu poate fi primită.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiune nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prima ipoteză, prevăd că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În situaţia în care recurentul-pârât nu a avut posibilitatea să formuleze apărări cu privire la înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi avute în vedere de către instanţa de apel la redactarea considerentelor deciziei atacate, discutarea lor în calea de atac a recursului reprezintă un remediu suficient pentru a nu se dispune anularea acesteia în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cum motivul de casare invocat presupune ca părţii să i se fi produs o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, per a contrario dacă partea poate să invoce acest viciu procedural, prin intermediul căii de atac a recursului, se poate înlătura eventuala vătămare.

Altfel spus, sancţiunea aplicabilă într-o astfel de situaţie nu este, aşa cum susţine recurentul, casarea deciziei, ci formularea, în recurs, a apărărilor pe care nu le-a putut face în apel, dezbaterile, în acord cu principiul oralităţii şi contradictorialităţii, urmând a înlătura vătămarea produsă.

Prin urmare, recurentul-pârât avea posibilitatea să formuleze apărări în recurs cu privire la înscrisurile ce nu i-au fost comunicate, simpla menţionare a cazului de casare nefiind suficientă pentru exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs.

În ceea ce priveşte critica referitoare la modul de interpretare a probelor, în raport de care instanţa de apel a stabilit o anumită situaţie de fapt, aceasta vizează o chestiune de netemeinicie a hotărârii şi nu de nelegalitate, astfel încât nu mai poate constitui obiect al cercetării în recurs.

Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situaţiei de fapt faţă de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.

În acest context al analizei, nu se poate reţine nici critica ce vizează lipsa calităţii procesuale active a reclamantului.

Prin raportare la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, recurentul-reclamant nu numai că se legitimează procesual activ, dar îndeplineşte şi condiţia de fond a dreptului la restituire pe care l-a valorificat prin cererea sa, având calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere cele expuse, Înalta Curte constată că recursurile formulate nu sunt fondate şi le va respinge pe temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul T.L.J. şi pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva deciziei nr. 273/A din 26 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 4342/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 421/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 4527/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4527/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs