ICCJ. Decizia nr. 4453/2011. Civil Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ Şl DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4453/2011
Dosar nr. 7509/118/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 7509/118/2009, reclamanţii D.L., D.l. M şi M. în calitate de moştenitori ai părinţilor decedaţi D.L. şi D.I. şi în nume propriu, au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 300.000 euro pentru părinţii lor şi 100.000 euro pentru fiecare reclamant, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
În motivare au arătat că, împreună cu părinţii lor, au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, în perioada 5 august 1952-28 februarie 1954, fiind dislocaţi din municipiul Constanţa, fixându-li-se domiciliu obligatoriu la Bicazul Ardelean, în fostul Raion Piatra Neamţ, proprietăţile le-au fost confiscate, au avut parte de o viaţă grea, copii fiind, într-un loc departe de casă, tatăl prestând diverse munci necalificate pentru a putea întreţine familia. De asemenea, reclamanţii au menţionat faptul că sunt beneficiari ai Decretului Lege nr. 118/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 1137 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamanţilor în parte şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor 5.000 euro, cu titlul de daune morale globale. Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru familia reclamanţilor, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, însă suma solicitată prin acţiunea introductivă este exorbitantă, în raport cu prejudiciul moral suferit.
Împotriva aceste sentinţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtul. Apelul reclamanţilor a vizat cuantumul daunelor morale stabilite de instanţă, considerându-l prea mic, cât şi modalitatea de stabilire a unei sume globale cu titlu de despăgubire, în condiţiile în care reclamanţii au solicitat repararea prejudiciului moral suferit de fiecare dintre ei, în calitate de victime ale măsurii administrative.
Prin apelul declarat, pârâtul a susţinut că, despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 au un caracter subsidiar, ele devenind incidente în situaţia în care despăgubirile deja acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 sunt neîndestulătoare faţă de prejudiciul moral suferit.
Prin Decizia civilă nr. 40 C din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul declarat de pârât, a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 10.000 euro pentru prejudiciul suferit de autorii lor şi câte 2.000 euro pentru prejudiciul personal al fiecărui reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut că, este necontestat de către pârât, faptul că reclamanţii şi părinţii lor au fost victimele unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă de organele fostei miliţii, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Bicaz, în perioada 1952-1954.
Susţinerea pârâtului, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a reţinut a fi nefondată, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude şi acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa a reţinut că, deşi întreaga familie D. a fost victima dislocării din oraşul Constanţa şi stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Bicaz, cei mai afectaţi de această măsură, şi care au resimţit toate consecinţele negative ale acesteia - insecuritatea economică a familiei, lipsirea de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare, marginalizarea în cadrul comunităţii, imposibilitatea ocupării unui loc de muncă potrivit pregătirii profesionale -au fost părinţii reclamanţilor, astfel că, la stabilirea întinderii despăgubirilor s-au avut în vedere toate consecinţele suferite de autori, pe plan fizic şi psihic, dar şi faptul că în prezent aceştia sunt decedaţi, iar beneficiarii despăgubirilor sunt reclamanţii în calitate de moştenitori.
La aprecierea cuantumului despăgubirilor ce se cuvin reclamanţilor, instanţa de apel a avut în vedere vârsta relativ mică a acestora la data stabilirii domiciliului obligatoriu la Bicaz (7 luni - reclamantul D.l.D., 10 ani - reclamanta M.V. şi 6 ani reclamanta – l.M.), consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic şi psihic, şi consecinţele suportate după întoarcerea acestor la Constanţa.
S-a mai reţinut că, prin trecerea unei perioade îndelungate de la data producerii prejudiciului - peste 50 de ani - a intervenit o atenuare a prejudiciului moral, iar reclamanţii au beneficiat de facilităţile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel încât suma de 2.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă si suficientă.
Împotriva Deciziei civile nr. 40 C din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, au declarat recurs, atât reclamanţii, cât şi pârâtul.
Reclamanţii şi-au încadrat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile acestuia vizând, în esenţă, cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel, pe care îl consideră insuficient, în raport de prejudiciul suferit de ambii părinţi şi de reclamanţi. Reclamanţii arată că, în decizia atacată nu se precizează suma acordată pentru fiecare părinte, ci s-a acordat o sumă globală, diferit de ceea ce aceştia au solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Arată că erau copii în momentul dislocării, toate bunurile au fost confiscate, tatăl lor a fost obligat să muncească la construcţia barajului de la Bicaz, toată familia locuia într-o fostă unitate militară, la întoarcerea în Constanta nu au mai avut unde locui. Reclamanţii descriu în recursul lor condiţiile mizere de viaţă pe care au fost nevoiţi să le suporte cei 5 membrii ai familiei, umilinţele la care au fost supuşi şi privarea de libertate, toate acestea influenţând negativ sănătatea, onoarea, demnitatea şi libertatea acestei familii.
În recursul declarat de pârât acesta arată că, instanţa de apel a soluţionat fondul cu încălcarea dreptului la apărare, respingând cererea de acordare a unui nou termen. Pe fondul cauzei, arată că reclamanţii uzitează de facilităţile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 are un caracter subsidiar, acestea fiind incidente doar în situaţia în care despăgubirile deja acordate ar fi fost neîndestulătoare.
Analizând recursurile declarate, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţjne următoarele:
În ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, critica subsumată ideii de apreciere incorectă a dimensiunii daunelor morale prin raportare la criteriile aplicabile în materie, nu poate fi primită.
Instanţele anterioare au stabilit că reclamanţii şi părinţii acestora au fost strămutaţi prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952, din municipiul Constanţa, în Bicazul Ardelean, fostul Raion Piatra Neamţ, pe perioada 5 august 1952-28 februarie 1954. Această măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamanţilor un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condiţiile acestui act normativ.
În acelaşi timp, s-a reţinut că subiecţii măsurii administrative din prezenta cauză au beneficiat de o indemnizaţie lunară, conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, statul poate acorda despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare oricărei persoane care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi. Teza a II a din textul normativ menţionat prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor presupune luarea în considerare a unor elemente de apreciere, a unor criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum ar fi consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a victimei măsurii administrative.
În acest sens, practica a statuat cu valoare de principiu că sumele de bani acordate cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să constituie nici amenzi exagerate pentru autorii daunelor provocate şi nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor.
Ceea ce are competenţa să verifice instanţa de recurs este dacă, prin raportare la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel, legea a fost aplicată corect.
Or, din această perspectivă, se impută instanţei de apel ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, susţinându-se că nu a ţinut cont de principiul proporţionalităţii daunei şi al echităţii.
Legiuitorul nu a impus criterii stricte şi limitative, pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, astfel încât trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.
Jurisprudenţa are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii obiective de cuantificare a daunelor.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale şi de condiţii decente de trai, obligarea de a munci forţat produce suferinţe pe plan moral, social şi profesional. Astfel de măsuri lezează demnitatea, libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege şi are drept consecinţe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
În stabilirea întinderii acestei compensaţii, însă, un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică şi o doză de aproximare, atât timp cât legea nu stabileşte etaloane precise.
Cu toate acestea, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje pentru atenuarea suferinţelor morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii C.E.D.O., criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în aceeaşi măsură instanţa europeană a statuat că despăgubirile acordate să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Raportat la situaţia de fapt, instanţa de apel a considerat că suma de 2.000 euro, acordată la fond reclamanţilor, este nejustificat de mică în raport de prejudiciul moral suferit de întreaga familie, chiar şi în condiţiile în care aceştia au beneficiat de indemnizaţia lunară reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi de celelalte facilităţi acordate de acest act normativ.
Rezultă că, la cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel a avut în vedere şi criteriul echităţii, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără însă ca despăgubirile acordate să reprezinte o amendă excesivă pentru autorul prejudiciului ori venituri nejustificate pentru victimă.
Pe de altă parte, din perspectiva criteriilor de evaluare a prejudiciului moral, hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea corectă a legii, deoarece se întemeiază pe criteriile stabilite de doctrină şi jurisprudenţă în materia cuantificării daunelor morale, dar şi pe criteriile legale, prevăzut în acest scop de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
În spiritul echităţii, faţă de durata efectivă a dislocării - un an jumătate, instanţa de apel a redimensionat cuantumul daunelor morale la 10.000 euro, pentru prejudiciul suferit de părinţi şi la 2.000 euro pentru fiecare reclamant, apreciind că aceste sume reprezintă o despăgubire care păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de această familie.
Prin urmare, prin raportare la datele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că sumele acordate în compensaţie reclamanţilor nu sunt nici excesive şi nici insuficiente, instanţa de apel făcând o corectă aplicare şi interpretare a legii.
Aşa fiind, criticile relative la acest aspect sunt neîntemeiate şi nu pot ocaziona motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, critica ce vizează încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea de către instanţa de apel a cererii de acordare a unui nou termen, nu poate fi primită.
Prin încheierea din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Constanţa, având în vedere şi opoziţia reclamanţilor, a respins cererea de lipsă apărare formulată de pârât, instanţa reţinând că această parte a formulat atât motive de apel, cât şi apărări prin întâmpinare, nefiind invocate excepţii, dar a amânat pronunţarea 7 zile, pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.
Procedând în acest mod, instanţa de apel nu a încălcat principiul dreptului la apărare al pârâtului deoarece, prin amânarea pronunţării a dat posibilitatea acestuia să depună concluzii scrise.
Mai mult decât atât, citaţia pentru termenul din data de 17 februarie 2010 a fost comunicată la data de 8 ianuarie 2010, astfel că pârâtul a avut suficient timp pentru pregătirea apărării, iar dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. nu au caracter imperativ, instanţa putând aprecia în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
În atare condiţii, în mod legal instanţa a respins cererea pârâtului privind acordarea unui nou termen pentru lipsă de apărare, neputându-se susţine că astfel i s-ar fi încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii
Critica pârâtului vizând greşita acordare a daunelor morale întrucât reclamanţii au beneficiat de măsuri cu caracter reparatoriu în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 nu este sustenabilă în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, a căror incidenţă în speţă nu poate fi înlăturată.
Astfel, Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, aşa cum rezultă din modul de redactare al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit textului normativ menţionat, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral „se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (.) şi al O.U.G. nr. 214/1999 (.)", iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 274/2005.
Prin urmare drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 sunt măsuri cu caracter reparatoriu care se au în vedere la cuantificarea daunelor morale acordate, reprezentând, astfel, unul din criteriile legale de comensurare a compensaţiei acordate persoanelor ce au suferit măsuri abuzive ale regimului comunist.
În consecinţă, nici din acest punct de vedere nu sunt întrunite în speţă condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, recursurile apar ca nefondate şi vor fi respinse ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanţii D.I.D., l.M., M.V. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Prin Direcţia Generală A Finanţelor Publice Constanţa împotriva Deciziei civile nr. 40 C din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4438/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4530/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
