ICCJ. Decizia nr. 4293/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4293/2011
Dosar nr. 1184/121/2010
Şedinţa publică din 23 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 451 din 04 martie 2010 a Tribunalului Galaţi, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie „cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acest stat".
În speţă, din declaraţia dată de pârât la data de 03 noiembrie 2009, instanţa a reţinut că acesta a ieşit din ţară la data de 21 ianuarie 2009 cu destinaţia Italia, în Italia a locuit în oraşul Bologna, împreună cu soţia sa, care este cetăţean italian şi cu care este căsătorit din data de 23 august 1999. Pârâtul a menţionat că a fost reţinut de poliţia italiană pe motivul unei infracţiuni comise în anul 1998, fiind închis într-un centru pentru străini şi pe data de 03 noiembrie 2009 a fost returnat în România.
Având în vedere că reclamanta nu a făcut dovezi în sensul că pârâtul a comis vreo faptă care să se încadreze în textul legal invocat, Tribunalul a constatat că în cauză nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
S-a mai reţinut că, ulterior datei aderării României la Uniunea Europeană, măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetăţean român la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislaţiei naţionale care o reglementează, dar în concordanţă cu legislaţia comunitară.
Potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Protocolul nr. 4 la Convenţie, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţă publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
De asemenea, cerinţele restrictive în care poate fi dispusă restrângerea dreptului unei persoane la liberă circulaţie, consacrat şi de art. 25 Constituţia României, sunt enunţate şi prin dispoziţiile art. 53 din Constituţie.
Potrivit dispoziţiei constituţionale menţionate, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav" [alin. (1)], iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii [alin. (2)].
Instanţa a reţinut, astfel, că măsura de returnare cetăţeanului român dispusă de autorităţile statului italian nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie urmând a se aprecia de către instanţa naţională prin raportare la situaţia concretă a cetăţeanului în cauză.
Faţă de probele dosarului instanţa de fond a constatat că în cauză nu a fost făcută nicio dovadă în sensul unei conduite a pârâtului care să se constituie într-o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii privind ordinea publică, securitate şi sănătatea publică.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti, iar prin Decizia civilă nr. 201 din 28 iulie 2010 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins apelul reclamantei, reţinându-se următoarele considerente:
Aşa cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru cetăţeanul român care a fost returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate.
Măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetăţean român la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislaţiei naţionale care o reglementează, dar în concordanţă cu legislaţia comunitară.
Potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Protocolul nr. 4 la Convenţie, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţă publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Pe de altă parte, potrivit art. 53 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav", iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
În raport de dispoziţiile legale mai sus citate, instanţa de apel a constatat că simpla împrejurare că faţă de pârât s-a dispus de către autorităţile statului italian returnarea pe teritoriul României nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca dreptul de circulaţie al cetăţeanului român, pe teritoriul statului din care a fost returnat, să fie îngrădit.
Faptul că pârâtul a fost reţinut pe teritoriul Italiei pentru săvârşirea în anul 1998 a unor infracţiuni nu poate constitui motivul suficient pentru îngrădirea libertăţii de circulaţie, câtă vreme în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că pârâtul, prin conduita sa, constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii care să justifice aplicarea măsurii drastice a limitării exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
S-a mai reţinut că în caz contrar, prin limitarea exercitării dreptului pârâtului la libera circulaţie, astfel cum a solicitat reclamanta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii restrictive.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, se susţine că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, neluând în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 şi nici cele ale decretului prefectului provinciei Palermo.
Or, susţine recurenta, instanţa nu a ţinut seama şi de faptul că pârâtul a fost expulzat de Statul Italian pentru săvârşirea unor infracţiuni de natură penală, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Orice măsură de restrângere a dreptului la liberă circulaţie trebuie să ţină cont de principiul proporţionalităţii.
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene în cauza C-33/07 (cauza Jipa – prima hotărâre a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene într-o cauză care priveşte România) a statuat că dreptul la liberă circulaţie include atât dreptul de a intra într-un stat membru, precum şi dreptul individului de a părăsi statul său de origine.
Dacă statul membru de origine ar putea restrânge dreptul de a părăsi teritoriul său şi de a intra pe teritoriul altui stat membru, fără o justificare validă, ar însemna că libertăţile fundamentale garantate de Tratatul Comunităţii Europene, ar fi lipsite de efectivitate.
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene mai reţine că dreptul la liberă circulaţie nu este absolut, el poate fi limitat prin Tratat şi prin măsurile de aplicare a Tratatului.
Aceste limitări sunt astfel prevăzute de art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/EC care prevede că libertatea de circulaţie poate fi restrânsă „inter alia" pe motive de ordine publică.
Referitor la conceptul de ordine publică Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a reţinut în hotărârea sus evocată, că el trebuie interpretat strict şi că scopul ei nu poate fi determinat în parte de fiecare stat membru, fără controlul instituţiilor comunitare.
Astfel, conceptul de ordine publică include pe lângă perturbarea ordinii sociale şi existenţa unei ameninţări reale, prezente şi suficient de grave la adresa unei valori fundamentale ale societăţii.
Astfel, orice limitare a dreptului la liberă circulaţie a persoanelor trebuie adoptată în scopul protecţiei securităţii publice a statului care adoptă măsura.
Ca atare, o asemenea limitare nu poate fi bazată numai pe motive furnizate de către un alt stat membru care a decis repatrierea unui cetăţean al Uniunii de pe teritoriul său în statul de origine, care doreşte să impună măsura de restrângere.
Din perspectiva celor expuse, starea de fapt reţinută în cauză, nu îndeplineşte condiţiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/EC, cum de altfel bine a reţinut instanţa de apel.
Aşa fiind, faţă de cele expuse, susţinerile recurentei sunt nefondate, şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 201 din 28 iulie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4296/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4291/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
