ICCJ. Decizia nr. 1046/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1046/2011
Dosar nr. 519/325/2008
Şedinţa publică din 9 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1673/ PI din 29 iunie 2009 pronunţată în dosarul susmenţionat, Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul K.M. în contradictoriu cu pârâta Parhoia Reformată Moşniţa Nouă, obligând reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 149 din 15 ianuarie 1999, reclamantul K.M. a vândut, contra sumei de 17.267.400 lei, către pârâta Parohia Reformată Moşniţa Nouă, suprafaţa de 3,62 ha teren extravilan dobândit în proprietate cu titlu de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, se tinde, după mai bine de 10 ani de zile, la desfiinţarea contractului supra menţionat, reclamantul vânzător invocând în susţinerea demersului său atât motive de nulitate relativă, cât şi de nulitate absolută.
Între motivele de nulitate relativă invocate, se menţionează lipsa discernământului vânzătorului la data perfectării tranzacţiei, pe considerentul stării sale de sănătate precare datorită căreia nu ar fi fost conştient de efectele produse de un atare contract în patrimoniul său.
Că lipsa discernământului la data încheierii actului juridic civil se constituie în cauză de nulitate relativă a actului juridic şi nu de nulitate absolută, este deja reputat în literatura de specialitate, lipsa discernământului neechivalând sub nicio formă cu lipsa consimţământului, cum tinde a acredita reclamantul, când invocă nulitatea absolută a contractului pentru lipsa discernământului.
De menţionat că analiza discernământului se face în literatură atunci când se examinează capacitatea de a încheia acte juridice, apreciindu-se că, în timp ce capacitatea este o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, ce nu se confundă însă cu consimţământul, reprezentând exteriorizarea voinţei de a încheia un act juridic.
Discernământul ţine de caracterul conştient al voinţei manifeste de a perfecta un act juridic, însă lipsa discernământului nu este asimilată lipsei totale de consimţământ întâlnită în cazul erorii obstacol.
De aceea persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezmate a avea discernământul necesar pentru încheiere de acte juridice, iar cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sunt prezumaţi a nu avea discernământ datorită fie vârstei fragede, fie vârstei de sănătate mintală, în ultimul caz fiind vorba despre majorii puşi sub interdicţie.
Dacă în cazul lipsei totale a consimţământului sancţiunea legală este fără doar şi poate nulitatea absolută a actului juridic, deoarece sancţiunea intervine pentru absenţa unui element esenţial fără de care actul juridic nu poate lua naştere, respectiv a voinţei manifeste a actului juridic, prin sancţiunea menţionată urmărindu-se ocrotirea unui interes general, în ipoteza lipsei discernământului, sancţiunea trebuie să fie una de protecţie în favoarea persoanei interesate, care a contractat fără putinţa de a aprecia cu privire la efectele manifestării sale de voinţă.
Este şi firesc să se aplice sancţiunea nulităţii relative, de vreme ce aceeaşi sancţiune de protecţie este operantă şi în ipoteza încheierii actelor juridice de către persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, fără încuviinţarea ocrotitorului legal ori de cei puşi sub interdicţie, deci lipsiţi de discernământ.
Context în care, se impune aceeaşi raţiune şi în ipoteza actelor juridice perfectate de persoanele nepuse sub interdicţie, deşi lipsite de discernământ.
Sunt considerentele pentru care tribunalul a apreciat că din perspectiva sancţiunii nulităţii relative şi nu acelei absolute trebuie analizat motivul de nulitate invocat al lipsei de discernământ a vânzătorului în speţă.
Astfel că, admiţând că sancţiunea este aceea a nulităţii relative, devine incidentă, în opinia primei instanţe, faţă de cauza de nulitate menţionată potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, devenind incidente prevederile art. 3 alin. (1) corelate cu art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, art. 3 alin. (1) menţionat stabileşte termenul comun de prescripţie de 3 ani, operant în toate situaţiile în care legea nu prevede un alt termen, iar art. 9 alin. (1) spune că „în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului".
S-a constatat că legiuitorul a fixat două momente de la care începe a curge prescripţia în celelalte cazuri de anulare (nulitate relativă), deci şi în cazul lipsei de discernământ, unul subiectiv, al cunoaşterii cauzei de anulare, şi unul obiectiv, al expirării celor 18 lui de la încheierea actului juridic.
În speţă însă, intră în discuţie cea de-a doua ipoteză, antrenând momentul obiectiv, căci această ipoteză marchează momentul de la care începe să curgă şi termenul de prescripţie de trei ani, când cauza de nulitate relativă nu a fost cunoscută în intervalul celor 18 luni.
Or contractul de vânzare – cumpărare a fost perfectat în anul 1999, astfel că însumând 18 luni de la data încheierii actului cu cei trei ani scurşi ulterior expirării celor 18 luni, rezultă cu forţa evidenţei că termenul de prescripţie pentru motivul de nulitate relativă invocat s-a împlinit, situaţie în care faţă de acest motiv de nulitate cererea introductivă a fost respinsă, ca prescrisă.
Faţă de această concluzie, prima instanţă nu s-a mai preocupat să analizeze existenţa sau nu a discernământului vânzătorului la data perfectării contractului prin raportare la actele medicale depuse la dosar şi a probelor testimoniale administrate în cauză, iar efectuarea unei expertize de specialitate în cauză, faţă de incidenţa prescripţiei nu-şi mai avea justificare. De altfel, reprezentantul reclamantului nici nu a mai insistat în solicitarea sa în sensul administrării probei cu expertiza de specialitate.
Cât priveşte motivul de nulitate absolută al nevalabilităţii cauzei şi preţul vânzării, pe motiv că s-a ignorat starea de sănătate a vânzătorului, s-a constatat că reclamantul tinde a evoca situaţia în care o eventuală disproporţie a preţului faţă de valoarea reală a lucrului vândut s-ar datora faptului că pârâta cumpărătoare a profitat de neştiinţa, ignoranţa ori starea de nevoie a vânzătorului, altfel spus, că ar fi vorba despre o leziune care s-ar analiza într-o cauză imorală de natură a atrage nulitatea absolută a convenţiei.
Probele testimoniale administrate în cauză nu conducă însă la o astfel de concluzie. Potrivit declaraţiei martorilor K.M. şi G.I.M. care au participat la şedinţa parohiei în care au fost analizate ofertele enoriaşilor de vânzare de terenuri către parohie (care în 1998 a anunţat intenţia sa de a cumpăra suprafeţe de pământ), rezultă că reclamantul K.M. împreună cu soţia sa au ofertat o serie de terenuri parohiei, K.M. fiind o persoană implicată în trecut chiar în administrarea bisericii, mergând la slujbele bisericeşti chiar şi bolnav fiind, în cărucior şi a cărui implicare a fost cunoscută şi de fiul său, epitrop la data perfectării vânzării în discuţie.
În aceste condiţii, în care fără nicio constrângere identificată ori dovedită din partea pârâtei, reclamantul, persoană evlavioasă, după cum atestă mărturiile supra anunţate, a dorit să înstrăineze parohiei reformate suprafaţa de teren de 3,62 ha, ceea ce a şi făcut, este de neînţeles de ce după mai bine de 10 ani de la încheierea contractul invocă, fără temei, imoralitatea cauzei, ca şi motiv determinant al perfectării actului juridic.
Să fi devenit reclamantul spre sfârşitul vieţii sale, când a promovat prezenta cauză şi când declaraţiile martorilor confirmă că starea sănătăţii sale s-a agravat în ultima perioadă, refuzând să mai comunice cu cineva, atât de convins de faptul că, prin încheierea convenţiei a încercat vreun prejudiciu după ce ani la rând, când încă luciditatea sa era vădită, de vreme ce îşi recunoştea vecinii şi prietenii şi comunica cu ei prin semne, a ales să rămână în pasivitate şi să recunoască, prin aceasta, implicit cu validitatea contractului, este greu de crezut şi, mai ales, nesusţinut de probe certe, observându-se că însăşi acţiunea în justiţie a fost promovată prin avocat şi nu de vânzător personal (fila 1 dosar judecătorie).
Totodată, s-a constatat că la fila 10 din dosarul judecătoriei figurează o copie a cererii introductive ce poartă de această dată o semnătură, pretins a aparţine reclamantului; însă din nou se naşte interogaţia dacă promovarea acţiunii pendinte reprezintă voinţa reclamantului realmente căci, dacă în urmă cu 10 ani de zile, reclamantul vânzător era incapabil fizic datorită stării de sănătate să semneze acte cu numele său, astfel că pe contractul contestat apare amprenta sa digitală, cum de a fost posibil ca după 10 ani, când starea sa de sănătate s-a deteriorat, să semneze de o manieră fermă cererea de chemare în judecată.
De altfel, că acţiunea pendinte reprezintă manifestarea de voinţă mai degrabă a fiului reclamantului, purtând nume omonim cu al defunctului K.M., continuator al personalităţii acestuia şi cel care i-a şi preluat poziţia în proces, o confirmă şi împuternicirea avocaţială dată doamnei avocat B.E. (fila 36 dosar judecătorie) de către K.M. junior pentru redactarea şi susţinerea cererii introductive.
Cât priveşte preţul la care s-a perfectat vânzarea cumpărarea, nu au fost procurate probe care să ateste neseriozitatea preţului, fiind cunoscut că seriozitatea preţului implică o echivalenţă valorică relativă raportat atât la valoarea lucrului vândut cât şi la subiectivismul părţilor,libere să stabilească valoarea lucrului la momentul vânzării, ca o expresie a libertăţii contractuale consacrată de art. 969 C. civ.
Declaraţiile martorilor deja menţionaţi au arătat că în şedinţele parohiei s-a stabilit ca pentru un hectar de teren preţul să fie de 1.000 mărci, însă chiar admiţând că preţul stabilit în contract a fost unul mai mic, nicidecum nu poate fi pusă în discuţie neseriozitatea preţului, la acea epocă 17.267.400 lei reprezentând o sumă consistentă faţă de momentul actual, ci, cel mult, vilitatea lui, deci o valoare mai mică decât cea reală, care ar pune problema leziunii însă, cauză de nulitate relativă şi nu absolută.
Cum în dreptul român, leziunea reprezintă însă cauză de nulitate relativă pentru contractele încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă care a încheiat singur, fără încuviinţarea reprezentanţilor legali acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea autorităţii tutelare, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, rezultă că o atare cauză de nulitate nu este incidentă.
Prin Decizia civilă nr. 12 din 16 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamantul K.M. împotriva sentinţei civile nr. 1673 din 29 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş şi obligarea apelantului la plata către intimată a sumei de 2.380 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată, s-a invocat ca motiv de nulitate absolută, lipsa discernământului, nevalabilitatea consimţământului exprimat, nevalabilitatea cauzei şi disproporţia vădită dintre preţ şi valoarea bunului, ce echivalează cu lipsa preţului. Prin precizarea de acţiune de la filele 6 şi 12 tribunal, s-a mai invocat încheierea actului fără exprimarea consimţământului vânzătorului, precum şi motivele de nulitate prevăzute de art. 65 din Legea nr. 36/1995 (nulitatea încheierii de autentificare a contractului de vânzare – cumpărare).
Doar prin concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor, reclamantul K.M. face vorbire despre lipsa totală a consimţământului, în sensul că vânzătorul nu şi-a exprimat personal consimţământul la încheierea actului, negocierea realizându-se cu alte persoane, precum şi neîncasarea preţului, ce a fost plătit altei persoane (f. 60).
Ca atare, prima instanţă şi-a cantonat cercetarea judecătorească în limitele stabilite de reclamant prin cererile formulate cu respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al pârâtei. Invocarea unor aspecte noi după încheierea dezbaterilor şi până la pronunţarea hotărârii, prin intermediul concluziilor scrise depuse, nu poate fi considerată o învestire legală, procedurală, a instanţei, cu noi motive de nulitate absolută. Ca atare, prima instanţă în mod corect s-a pronunţat doar cu privire la aspectele cu care a fost legal învestită.
Prin cererea de apel, reclamantul K.M. junior a invocat lipsa totală a consimţământului vânzătorului, lipsa cauzei, datorită neîncasării preţului şi nulitatea încheierii de autentificare pentru nerespectarea art. 65 din Legea nr. 36/1995, de asemenea, prin concluziile scrise depuse în această fază procesuală, se invocă nerespectarea prevederilor art. 60 şi art. 62 din Legea nr. 36/1995.
Este adevărată susţinerea reclamantului, în sensul că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, însă, art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice în mod imperativ schimbarea cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată în calea de atac, ca urmare a invocării unor noi temeiuri de drept sau cauze de nulitate absolută.
Este necesar să facem unele distincţii în sensul că nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată oricând, dar sub aspectul imprescriptibilităţii dreptului material la acţiune. Sub aspect procedural, invocarea unor noi motive de nulitate absolută trebuie să se facă cu respectarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., iar, în nici un caz, aceste noi motive nu pot fi invocate după încheierea dezbaterilor, respectiv în calea de atac, instanţa de judecată să examineze pricina în aceleaşi coordonate procesuale, prin prisma aceloraşi motive invocate, astfel că introducerea de noi motive de nulitate absolută nu poate fi primită în prezentul cadru procesual, reclamantul poate să le invoce oricând, dar în cadrul altui demers judiciar, nu în prezenta cauză.
Ca atare, cercetarea judecătorească s-a realizat în coordonatele stabilite prin cererea de chemare în judecată şi prin precizările de la filele 6 şi 12 tribunal, urmând a fi ignorate restul motivelor ce au fost invocate prin concluziile scrise, respectiv în faza procesuală a apelului.
Ca atare, vor fi înlăturate ca neîntemeiate afirmaţiile apelantului privind invocarea în faţa primei instanţe, a lipsei totale a consimţământului vânzătorului, faţă de faptul că, aşa cum am arătat, s-a invocat nevalabilitatea acestuia.
În atare condiţii, în mod corect prima instanţă a decelat obiectul cauzei şi a făcut o justă diferenţiere între motivele de nulitate absolută şi cele de nulitate relativă, constatând, ca urmare a unei interpretări şi aplicări corecte a legislaţiei în materia nulităţilor, faptul că lipsa discernământului nu conduce la absenţa totală a consimţământului, ci la nevalabilitatea acestuia, care ar fi fost afectat de un viciu. Concluzia primei instanţe este susţinut de doctrina juridică şi de practica judiciară reputată în materie, inclusiv cea a instanţei supreme, iar motivarea soluţiei este exhaustivă, Curtea achiesând în întregime la aparatul argumentativ deja expus, ce nu va mai fi reluat.
Nu este vorba de o disertaţie pur teoretică a instituţiilor juridice arătate (discernământ şi consimţământ), ci de o motivare detaliată a cauzelor pentru care aprobările reclamantului sunt înlăturate, ca urmare a unei juste diferenţieri între regimul juridic aplicabil nevalabilităţii consimţământului exprimat (invocat în faţa primei instanţe) şi lipsa totală a consimţământului (cerută prin concluziile scrise depuse după încheierea dezbaterilor şi prin cererea de apel). Curtea constată că prima instanţă a decelat în mod corect cauza juridică a acţiunii, pronunţându-se în limitele investirii sale, iar soluţia pronunţată este urmarea unei aplicări juste a dispoziţiilor legale.
Ca atare, raportat la motivele invocate în susţinerea acţiunii şi la dispoziţiile art. 3 alin. (1) coroborat cu art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în mod corect s-a reţinut în cauză prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului, în ceea ce priveşte anularea actului contestat pentru lipsa discernământului vânzătorului.
Faţă de această soluţie şi de prioritatea excepţiei reţinute, în baza dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., nu se mai impunea analizarea fondului pricinii cu privire la acest aspect, respectiv nu era necesar a se stabili dacă, în raport de data încheierii contractului de vânzare – cumpărare, defunctul K.M. avea sau nu discernământ, faţă de boala de care suferea.
Actele medicale depuse la dosar, precum şi probele testimoniale ce tindeau să probeze aceste aspecte au fost înlăturate în mod corect, nefiind necesară analizarea conţinutului lor, în condiţiile în care aşa cum am arătat, dreptul la acţiune al reclamantului este prescris. Ca atare, nu apărea necesară şi utilă cauzei nici proba cu expertiza de specialitate cerută de reclamant, care a fost în mod corect respinsă de către prima instanţă.
Se impune a sublinia faptul că argumentul instanţei că nu s-ar mai insista în administrarea probei este unul subsidiar, motivându-se soluţia cu prioritate prin prisma prescripţiei dreptului la acţiune.
Este adevărat că, una dintre cerinţele pentru existenţa consimţământului constituie ca acesta să provină de la o persoană cu discernământ, dar al discernământului (motiv de nulitate relativă), nu poate conduce în nici un caz la absenţa totală a consimţământului (motiv de nulitate absolută), ci la existenţa unui consimţământ nevalabil. Prin argumentarea cererii, reclamantul încearcă o construcţie juridică hibridă, care să îi permită eludarea efectelor prescripţiei extinctive, lucru ce nu poate fi permis.
Faptul că negocierea în vederea perfectării contractului s-a purtat personal cu vânzătorul nu prezintă relevanţă pentru existenţa consimţământului, atâta timp cât vânzătorul, prezent la semnarea actului, a consimţit la perfectarea convenţiei în condiţiile consemnate în înscrisul însuşit prin punerea de deget, ca urmare a imposibilităţii fizice de a semna contractul. Faptul că amprenta ar aparţine soţiei vânzătorului a fost invocat prima oară în apel, prin concluziile scrise depuse, astfel că acest aspect excede cadrului procesual de faţă, stabilit aşa cum am arătat mai sus.
În ceea ce priveşte neîncasarea preţului de către vânzător personal, acest lucru, de asemenea, a fost invocat în condiţii neprocedurale, după închiderea dezbaterilor la prima instanţă, prin cererea introductivă invocându-se neseriozitatea preţului, aspect cu care instanţa a fost legal sesizată, singurul şi asupra căruia instanţa de apel se va pronunţa.
În privinţa preţului stabilit, în mod corect tribunalul a concluzionat că nu s-a dovedit existenţa unei disproporţii atât de mari între preţul convenit şi valoarea reală a imobilului, încât să fie lipsită de cauză operaţiunea juridică încheiată. Probele administrate în cauză (testimoniale şi cu înscrisuri) au format convingerea corectă a instanţei că actul de vânzare-cumpărare a avut o cauză, constând în preţul ce a fost stabilit la un nivel suficient de ridicat, încât să nu poată fi acceptată ipoteza neseriozităţii preţului. O valoare mai mică faţă de oferta pârâte poate pune în discuţie o eventuală leziune, şi nicidecum absenţa preţului, leziune ce nu poate fi valorificată în cazul unui vânzător major, fiind, de asemenea, un motiv de nulitate relativă, şi nu absolută a convenţiei.
În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a nulităţii prevăzută de art. 65 din Legea nr. 36/1995, este adevărat că prima instanţă nu a înlăturat argumentată de nulitate absolută, însă, faţă de dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., care prevăd că o manieră expresă şi limitativă, cazurile în care se desfiinţează o sentinţă, Curtea constată că acestea nu sunt întrunite în cauză. Astfel, acţiunea a fost respinsă pe excepţie doar în ceea ce priveşte lipsa discernământului, iar pentru celelalte motive, pe fond, ca neîntemeiată, iar părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe. Ca atare, nefiind întrunite cerinţele art. 297 C. proc. civ., şi neputând fi extinse prin analogie cazurile în care se impune desfiinţarea sentinţei primei instanţe, Curtea, ca şi instanţă de apel, va completa hotărârea atacată cu argumentele juridice ce au impus respingerea cererii şi cu privire la acest aspect.
Astfel, reclamantul a invocat absenţa din încheierea de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare a anexelor care au stat la încheierii contractului, astfel că încheierea de autentificare este nulă, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 36/1995.
În ceea ce priveşte această susţinere, Curtea constată că eşti deoarece, potrivit art. 65 lit. c) din actul normativ arătat, este sancţionată cu nulitate absolută absenţa din încheierea de autentificare a menţiunii cu privire la numărul anexelor cuprinse în actul autentic.
Interpretând literar şi gramatical acest text de lege, rezultă că se referă la situaţia în care actul autentic (în speţă, contractul de vânzare – cumpărare) cuprinde anexe, caz în care trebuie menţionat numărul acestora, şi nicidecum actele ce compun documentaţia premergătoare încheierii şi autentificării contractului, şi care constituie anexele contractului, în sensul cerut de textul de lege în discuţie.
Actele medicale care ar atesta starea de sănătate a uneia dintre părţile contractante nu se pot constitui în anexe cuprinse în actul autentic, ci sunt înscrisuri cuprinse în documentaţia pe baza căreia notarul public contestă că se poate încheia actul.
Ca atare, din cuprinsul încheierii de autentificare a actului contestat, rezultă că menţiunile obligatorii cerute de art. 65 din Legea nr. 36/1995, fiind respectate cerinţele de formă ad validitatem la încheierea contractului. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 60 şi art. 62 din Legea nr. 36/1995, aceste aspecte au fost invocate pentru prima oară prin concluziile scrise astfel că, aşa cum am arătat anterior, se încalcă prevederile art. 294 C. proc. civ., prin schimbarea cauzei în apel, lucru ce nu poate fi permis.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru următoarele aspecte:
Motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.
Hotărârea nu este motivată în privinţa lipsei cauzei cu consecinţa nulităţii actului juridic încheiat, cauză de nulitate absolută care constă în neîncasarea preţului.
Or, instanţa a tratat problema neîncasării preţului alăturată problemei neseriozităţii preţului, găsind argumentări hilare referitoare la libertatea contractuală.
A invocat prin precizarea de acţiune din 7 ianuarie 2009, art. 966 C. civ. care vizează lipsa cauzei, iar în acţiunea introductivă a menţionat faptul că tatăl său „nu ştie să fi primit vreo sumă de bani cu titlu de preţ".
Absenţa cauzei nu a fost motivată deşi a motivat faptul că tatăl său nu a putut avea o existenţă conştientă, deoarece suferise un accident vascular cerebral şi fusese internat în spital în perioada 19 martie – 23 martire 1989, situaţie în care actul notarial s-a încheiat la domiciliul tatălui său, notarul fiind invitat de reprezentantul pârâtei. Acest aspect coroborat cu declaraţia martorului pârâtei – intimate aşadar pledează pentru imposibilitatea încasării preţului, aplicarea degetului în chip de semnătură de către soţia vânzătorului, şi efectuarea de vânzare făcută de K.G. şi K.I.
Vânzarea s-a făcut în frauda dreptului de proprietate aparţinând tatălui său, înstrăinarea fiind făcută de mama sa, fiind vorba de vânzarea bunului altuia.
Prin urmare, hotărârea este nemotivată atât în privinţa lipsei cauzei cât şi a cauzei ilicite, aşa cum dispun art. 966 C. civ. şi art. 968 C. civ.
Imposibilitatea tatălui său de a încasa preţul şi de a se bucura de rezultatul economic al înstrăinării terenului se explică prin starea sănătăţii vânzătorului, iar instanţa s-a rezumat la analiza lipsei discernământului.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod greşit instanţele au reţinut că au fost invocate în apel motive noi de apel cum ar fi lipsa totală a consimţământului, absenţa cauzei (neîncasarea preţului) şi nulitatea încheierii de autentificare, din moment ce ele au fost invocate în faţa instanţei de fond care însă nu a analizat decât motive de nulitate relativă (leziunea) fără a examina chestiunea neseriozităţii preţului.
Or, instanţa trebuia să examineze toate motivele de anulare a actului, instanţa putând administra probe din oficiu.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra nulităţii încheierii de autentificare.
Actul de vânzare s-a încheiat fără ca notarul să fi solicitat opinia unui medic specialist care să ateste posibilitatea vânzătorului de a-şi exprima consimţământul valabil, cu încălcarea art. 60 din Legea nr. 36/1995.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Criticile aduse deciziei recurate prin prisma pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.
Astfel, se critică neanalizarea de către instanţă a motivului de recurs privind lipsa cauzei datorită neîncasării preţului.
Or, neîncasarea preţului nu constituie un motiv care antrenează nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare deoarece încasarea sau nu a preţului este un fapt ulterior şi subsecvent încheierii convenţiei care priveşte executarea unui contract deja încheiat, în timp ce existenţa cauzei reprezintă o condiţie de valabilitate a cauzei care trebuie să existe în prealabil, la încheierea actului şi priveşte scopul încheierii convenţiei şi nu executarea ei.
Prin urmare, doar absenţa contraprestaţiei ca prefigurare mentală (lipsa preţului) cu scop imediat şi lipsa motivului determinant al vânzătorului la încheierea contractului de vânzare – cumpărare (care nu s-a invocat în cauză), constituie în sensul art. 966 C. civ., motiv de nulitate pentru absenţa cauzei, şi nu neîncasarea preţului care reprezintă o cauză de neexecutare a convenţiei, posterioară încheierii ei sancţionată cu rezoluţiunea şi nu cu nulitatea convenţiei.
Sub acest aspect, corect a reţinut instanţa de apel că susţine invocarea neplăţii preţului în opinia recurentului constituită în motiv de nulitate absolută nu are a fi examinată în cauză deoarece a fost invocată prin concluziile scrise depuse de reclamant, act scris care nu are valoare juridică de investire a instanţei şi în consecinţă exclus a fi examinată direct în apel, conform art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Astfel, prin acţiune, reclamantul a solicitat anularea actului de vânzare – cumpărare pentru: lipsa discernământului; nevalabilitatea consimţământului exprimat datorat stării mentale a vânzătorului; nevalabilitatea cauzei consecinţă a stării sale de sănătate; disproporţia între preţul stabilit şi valoarea bunului vândut (f. 3 Dosar nr. 519/325/2008. Prin nota de şedinţă din data de 17 noiembrie 2008 a solicitat Judecătoriei Timiş anularea actului încheiat fără exprimarea consimţământului vânzătorului ca urmare a lipsei de discernământ (fila 6 Dosar nr. 519/325/2008 Tribunalul Timiş), prin promovarea cererii introductive a solicitat constatarea nulităţii absolute ori anularea contractului de vânzare – cumpărare prin analizarea tuturor motivelor de nulitate în anulare prevăzute de Codul civil (art. 948, art. 953, art. 966, art. 967, art. 968 C. civ.) şi art. 65 din Legea nr. 36/1999 privind constatarea nulităţii actului de autentificare a contractului de vânzare – cumpărare. Or, lipsa cauzei asociată cu neplata preţului a fost invocată doar prin concluzii scrise, recurentul subsumând-o lipsei discernământului.
În aceste condiţii, în mod legal instanţa de apel nu a analizat această critică, consecinţă a faptului că nu a fost formulat un petit cu acest obiect în condiţii procedurale.
Critica privind lipsa consimţământului ca efect al lipsei discernământului vânzătorului la încheierea actului de vânzare – cumpărare invocată şi ca motiv de lipsă a cauzei este neîntemeiată.
Astfel, ori de câte ori lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atât scopul mediat cât şi cel imediat lipsesc deoarece în structura voinţei juridice intră ambele elemente componente - consimţământul şi cauza, - fiecare dintre ele presupunând existenţa discernământului. În această situaţie, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a convenţiei de vânzare – cumpărare, deoarece aceasta este sancţiunea care intervine în cazul lipsei discernământului.
În cauză însă, indiferent care ar fi fost reţinerea instanţei cu privire la motivul de anulare invocat, din moment ce instanţa de fond a reţinut caracterul relativ al nulităţii în raport cu care a soluţionat cauza pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în anulare, invocarea oricăror alte critici referitoare la situaţia de fapt, probatoriile de administrat ori alte situaţii factuale rămân fără suport juridic, deoarece soluţionarea cauzei pe excepţie, dispensează instanţa de administrarea altor probe ori de a motiva orice alte susţineri ale părţii, în afara celor legate de soluţia cauzei pe excepţie.
Sub acest aspect nici recurentul nu pretinde neincidenţa prescripţiei extinctive cu privire la dreptul la acţiune pentru anularea convenţiei ci critica sa vizează aplicarea exclusivă doar a instituţiei prescripţiei extinctive situaţiei juridice alegate.
În cauză însă, instanţa nu putea să administreze probe pe fondul cauzei pentru orice împrejurare în legătură cu existenţa ori inexistenţa discernământului vânzătorului la încheierea actului de vânzare – cumpărare, din moment ce dreptul la acţiune în anulare neexercitat în termenul prevăzut de lege s-a stins, fapt care dispensează instanţa de cercetarea judecătorească a tuturor elementelor izvorâte din el.
În consecinţă, lipsa discernământului indiferent dacă a fost invocată drept cauză de anulare a actului pentru nevalabilitatea consimţământului ori pentru lipsa cauzei, sunt subsumate regimului juridic al nulităţilor relative şi prin urmare prescriptibile, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.
Critica vizând neexaminarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 36/1995.
Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut că nulitatea absolută operează conform art. 65 lit. c) din Legea nr. 36/1995 în ipoteza în care încheierea de autentificare nu cuprinde menţiuni cu privire la numărul anexelor cuprinse în actul autentic şi nu priveşte, cum a invocat recurentul lipsa menţiunilor vizând documentaţia premergătoare încheierii şi autentificării actului, care nu constituie anexe la contract. Prin urmare, documentaţia privind starea medicală a vânzătorului, nu aparţine categoriei juridice a anexelor la act, situaţie în care cerinţele de formă ad validitatem au fost respectate la încheierea convenţiei.
Critica vizând greşita examinare a deriziunii preţului în mod corect a fost examinată de instanţa de apel care a reţinut că raportul dintre preţul convenit de părţi şi valoarea terenului înstrăinat este rezonabil şi nu există un dezechilibru valoric semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor care să sugereze o neseriozitate a preţului, care să poată fi asimilată cu lipsa preţului şi în consecinţă cu o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate. În consecinţă, instanţa a dat semnificaţia juridică corespunzătoare analizei raportului dintre bun şi preţ şi a reţinut că preţul există şi este serios, fiind exclusă leziunea aplicabilă doar vânzătorului minor în condiţiile speciale prevăzute de lege.
Critica privind analiza insuficientă şi oricum nemotivată a fraudei la lege, datorată încălcării dreptului de proprietate al vânzătorului este neavenită.
Astfel, frauda la lege reprezintă încălcarea intenţionată de către părţi a dispoziţiilor imperative ale legii, cu ocazia încheierii actului juridic.
În cauză, recurentul a invocat direct în recurs critica vizând înstrăinarea bunului altuia (de către mama sa, a bunului tatălui său, fără mandat valabil) situaţie care exclude analiza în recurs a unei critici care nu a constituit obiect de judecată în apel (fond).
În consecinţă, instanţa reţine că motivele de recurs formulate de reclamant, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, instanţa analizând strict legat de petitul cererii şi elementele de fapt şi de drept care au configurat motivele de apel situaţia de fapt dedusă judecăţii.
În consecinţă, conform art. 312 C. proc. civ. se va dispune respingerea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.M. împotriva deciziei nr. 12 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1653/2011. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 793/2011. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
