ICCJ. Decizia nr. 4448/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4448/2011
Dosar nr.32964/3/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel cum a fost precizată în Şedinţa publică din 27 noiembrie 2009, reclamanta D.G.V.T., în calitate de moştenitoare a soţului D.D.P.C., a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, să îi achite suma de 700.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic a soţului acesteia şi executarea de 5 ani închisoare. Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 242 din 19 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta D.G.V.T., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri către reclamantă în cuantum de 25.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii la cursul oficial al Bnr. Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 237 din 10 mai 1950 a Tribunalului Militar Braşov, D.P.C. a fost condamnat la 8 ani închisoare şi 5 ani interdicţie pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. III C. pen., 6 ani închisoare pentru infracţiunea de deţinere ilegală de armament şi răspândire de publicaţii interzise, în baza art. 33, art. 35 din Legea 190/1947 şi art. 325 lit. c) C. pen., urmând să execute pedeapsa cea mai grea, reţinându-se că inculpatul a făcut parte din fostul Partid Naţional Ţărănist din Judeţul Prahova şi, în cursul lunii decembrie 1948, împreună cu alţi coinculpaţi, a participat la şedinţe, a procurat şi a deţinut la domiciliul armament şi a tipărit manifeste cu caracter antidemocratic, pe care apoi le-a răspândit.
De asemenea, prin Decizia nr. 119/2139 din 14 aprilie 1998, emisă de Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială a Municipiului Bucureşti, s-a constatat că reclamanta are calitatea de urmaşă a soţului decedat la data de 14 februarie 1996, situaţia încadrându-se în art. 4 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar drepturile cuvenite au fost acordate de la data de 1 mai 1998, în prezent reclamanta încasând o indemnizaţie lunară de 200 lei.
În raport de prevederile art. 1 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a considerat că este de necontestat prejudiciul moral suferit de soţul reclamantei prin condamnarea cu caracter politic a acestuia la pedeapsa închisorii, fiindu-i încălcate drepturile fundamentale ale omului, dar şi prin consecinţele pe care această condamnare le-a produs, atât asupra lui, cât şi asupra familiei acestuia.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, Tribunalul a reţinut că, orice arestare şi inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferinţe, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
În stabilirea şi acordarea despăgubirilor, Tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere principiul echităţii, care implică înainte de toate o anumită flexibilitate şi o analiză obiectivă a ceea ce este just, echitabil şi rezonabil, ţinând cont de ansamblul circumstanţelor cauzei, adică nu numai de situaţia reclamantei, ci şi de contextul general în care încălcarea s-a produs.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., ambele părţi.
Reclamanta a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul cuantumului prea mic al daunelor morale acordate. Apelanta-reclamantă a susţinut că atingerile aduse onoarei, reputaţiei, numelui şi încrederii de care se bucurau în societate, atât soţul condamnat cât şi soţia reclamantă, justificau acordarea unor daune morale mai mari, care să asigure o reparaţie pecuniară rezonabilă. La stabilirea întinderii daunelor instanţa nu a avut în vedere traumele la care soţul său a fost supus şi nici repercursiunile condamnării soţului asupra reclamantei, în calitate de soţie, în plan social şi profesional (împiedicarea reclamantei de a se înscrie la examenele pentru obţinerea gradelor didactice, efortul moral şi fizic depus de reclamantă pentru a-şi sprijini soţul după ieşirea din închisoare, temerile, frământările, depresiile care au afectat familia, chemările periodice la securitate, boala soţului şi, ulterior, boala reclamantei).
Examinând sentinţa civilă apelată, prin prisma motivelor de apel invocate de ambele părţi, care vizează cuantumul daunelor morale, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Susţinerea reclamantei, în sensul că este îndreptăţită să beneficieze de daune morale atât pentru prejudiciul suferit de soţul său prin condamnarea cu caracter politic, cât şi pentru prejudiciul suferit personal de reclamantă, nu a fost primită.
Calitatea procesuală activă de a formula astfel de cereri revine persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic, iar în cazul decesului acesteia, soţului sau descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv.
În consecinţă, Curtea a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri morale, exclusiv pentru prejudiciul suferit de soţul său prin condamnare, la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri urmând a fi avute în vedere împrejurările invocate de reclamantă, de natură a dovedi existenţa şi întinderea acestui prejudiciu.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, critica apelantului pârât cu privire la cuantumul exagerat al acestora a fost respinsă. De asemenea, Curtea a considerat întemeiată critica apelantei reclamante în ceea ce priveşte cuantumul prea redus al daunelor morale.
Dimpotrivă, Curtea a apreciat ca fiind fondată critica formulată de reclamantă privind întinderea despăgubirii acordate şi, urmare a reevaluării circumstanţelor cauzei, în raport de argumentele de mai sus, a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 50.000 Euro echivalent în lei la data plăţii la cursul oficial al BNR, reprezentând daune morale.
În raport de aceste considerente, Curtea a admis apelul reclamantei şi a majorat cuantumul daunelor morale, iar apelul pârâtului a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 446 din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Împotriva deciziei civile au declarat recurs atât reclamanta D.V.T., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Recurentul Ministerul Public a susţinut că s-au încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel şi-a argumentat în mod eronat soluţia arătând că metodele folosite de autorităţile comuniste, supraaglomerarea, stresul, înfometarea, frigul, torturile fizice şi psihice, lipsa îngrijirilor medicale, pedepsele corporale sau izolarea severă, caracteristice regimului de detenţie din acea perioadă, justifică majorarea cuantumului daunelor morale.
Or, din actele aflate la dosar rezultă că la data arestării, numitul D.P.C. era la începutul afirmării sale pe plan profesional şi social, având 17 ani, iar după eliberare a reuşit să-şi continue studiile, să aibă o profesie onorabilă şi să-şi întemeieze o familie.
De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere împrejurarea că de la data condamnării şi până în prezent au trecut 50 de ani şi, în mod evident, prin trecerea timpului, prejudiciul moral s-a atenuat semnificativ.
Se consideră că instanţa de control judiciar nu a acordat semnificaţia cuvenită nici împrejurării că beneficiarul despăgubirilor este soţul supravieţuitor şi nu persoana condamnată, deşi prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra persoanei condamnate şi într-o mai mică măsură asupra familiei.
Totodată, la stabilirea sumelor ce pot acoperi prejudiciul moral, instanţa era obligată să ţină seama, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (vechea reglementare) de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor condamnate politic.
Având în vedere că în ultimii ani de viaţă, persoana condamnată, iar în prezent soţia sa, au beneficiat deja de măsuri reparatorii, inclusiv de despăgubiri băneşti, instanţa era obligată să ţină cont de acest aspect şi să nu majoreze cuantumul despăgubirilor stabilite de prima instanţă.
Recurenta D.V.T. a invocat următoarele motive de nelegalitate împotriva deciziei civile nr. 446 A pronunţată la data de 22 iunie 2010 de către Curtea de Apel Bucureşti.
Se consideră că, Decizia recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere suferinţele soţului său si implicit suferinţele indurate de către ea.
Stabilirea unui cuantum satisfăcător nu presupune stabilirea preţului suferinţelor fizice şi psihice ale soţului său cât şi ale sale personale, care sunt inestimabile, ci trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecinţelor negative produse.
Arestarea abuzivă a condus la lezarea drepturilor fundamentale ale soţului său, respectiv onoarea, reputaţia, nume, încrederea acordata în societate, cât şi la lezarea aceloraşi drepturi ale reclamantei.
Mai mult, trăind alături de fostul deţinut, după eliberarea sa din penitenciar, reclamanta a fost martora şi părtaşa tuturor frământărilor, depresiilor provocate de arestarea sa.
Se consideră că prin acordarea sumei solicitate de către reclamanta, prin cererea introductivă, nu conduce la o îmbogăţire fără justă cauză, având în vedere traumele suferite de către soţul său
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că Decizia recurată este nelegală pentru următoarele considerente.
Este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece dispoziţiile art. 5 nu pot fi rupte de cadrul normativ in care au fost inserate de legiuitor, iar înţelesul acestui text trebuie sa concorde cu finalitatea urmărita de legiuitor prin adoptarea legii.
Se precizează că despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la baza prejudiciul moral suferit de condamnat, iar nu către soţul sau descendenţii acestuia, reclamanţi în cadrul acţiunii.
Dacă s-ar accepta ca descendenţii sau soţul celui condamnat ar putea introduce personal acţiune pentru repararea prejudiciului moral suferit de condamnat, atunci aceasta soluţie ar trebui sa aibă ca fundament o transmisiune a acestui drept la reparaţie din patrimoniul defunctului, în patrimoniul soţului sau descendenţilor defunctului.
Beneficiarii acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se în mod evident, la persoanele în viaţă, deoarece doar acestea mai pot exercita drepturi.
Raţiunea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acţiunea în plata daunelor morale fiind o acţiune personală.
În consecinţă, instanţa trebuia să respingă acţiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, având în vedere şi faptul, că aceasta nu a făcut dovada faptului că ar fi fost privată de un sprijin moral, material al fostului său soţ sau ar fi pricinuit reclamantei suferite psihice .
În altă ordine, se susţine că hotărârea este criticabilă şi în ceea ce priveşte cuantumul sumei acordate, respectiv 50.000 Euro, sumă exagerat de mare.
Totodată însă, trebuia să se aibă în vedere şi faptul că persoana condamnată a decedat, prin urmare nu este beneficiarul direct al despăgubirilor, deşi prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra sa şi într-o mai mică măsură asupra familiei sale.
Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate.
Ţinând seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către soţul reclamantei, în prezent decedat, pe perioada de 5 ani cât a fost închis în închisorile comuniste, se impune să fie cenzurat şi reapreciat cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 50.000 Euro, această sumă fiind exagerat de mare.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Recurenta reclamantă şi recurenţii – pârâţi susţin greşita interpretare a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, în ceea ce priveşte aprecierea criteriilor de acordare a daunelor solicitate. Aceste critici nu pot fi primite.
Pentru a fi incident motivul de modificare a deciziei recurate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, criticile recurenţilor neputând conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate nici sistemul nostru legislativ şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natura a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
La cuantificarea sumei ce se va acorda, instanţa trebuie să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi nu există criterii obiective şi nici legale de apreciere a prejudiciului şi implicit nici a cuantumului reparaţiei, cu atât mai mult cu cât libertatea, viaţa şi demnitatea sunt noţiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma de 50.000 Euro este justificată, avându-se în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic de către reclamant, prin raportare la importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care acesta a perceput consecinţele vătămării.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăşi destinaţia ei aceea de a acorda persoanei lezate o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop e acela că, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie - pe căi indirecte oarecum - pentru suferinţele îndurate.
De altfel, în termenii Convenţiei Europene a Dreptului Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persona vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victimă.
Nici criticile recurenţilor pârâţi privind ignorarea faptului că persona condamnată a decedat şi astfel, reclamanta nu este beneficiarul direct al dispoziţiilor, nu pot conduce la reţinerea nelegalităţi deciziei recurate, instanţa de apel procedând la o interpretare şi aplicare justă a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, conform cărora şi soţul persoanei care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate beneficia de aceste despăgubiri în virtutea legii speciale.
Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile declarate de reclamantă şi pârâţi şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine Decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta D.V.T. şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 446 A din 22 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4452/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 4443/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
