ICCJ. Decizia nr. 4435/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4435/2011
Dosar nr. 476/115/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 476/115 din 19 februarie 2009, reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti prin D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 Euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum şi suferinţele cauzate de aceasta, măsura administrativă şi nedreaptă pe care trebuit să o îndure atât reclamanta, cât şi familia sa, până în prezent, pentru refacerea vieţii, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1182 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul Caraş-Severin a respins excepţia prescripţiei acţiunii invocată de către pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Finanţelor Publice Caraş-Severin, sens în care a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 Euro echivalentă în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că nu este întemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât, deoarece art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevede un termen de prescripţie de 3 ani pentru introducerea acţiunii, care curge de la data intrării în vigoare a acestei legi.
Cu privire la fondul litigiului, prima instanţă a reţinut că, la data de 18 iunie 1951, familia reclamantei a fost deportată din localitatea de domiciliu Salcia, jud. Mehedinţi, în Câmpia Bărăganului.
La data la care familia reclamantei a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situaţie materială bună, fiind cunoscută în localitate ca o familie de „oameni înstăriţi".
Astfel, familia reclamantei avea o casă, animale, grajd, patul, magazie, 26 pogoane de pământ, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, respectiv peste 5 ani, cu excepţia casei care, potrivit declaraţiilor martorilor, era complet distrusă.
Obligată să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia reclamantei, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber.
Această măsură a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu dispusă în temeiul hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 344 din 15 martie 1951 se încadrează în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanţa de fond a apreciat că i-au fost cauzate familiei reclamantei prejudicii materiale şi morale, cu consecinţe asupra vieţii ulterioare a membrilor familiei, cărora le-a fost ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onorare şi reputaţie.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale, prima instanţă a apreciat că suma de 250.000 Euro reprezintă o indemnizaţie echitabilă.
Prin Decizia civilă nr. 61A din 16 martie 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 1182 din 3 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 75.000 Euro, echivalentă în lei la data efectuării plăţii, cu titlul de despăgubiri pentru daunele morale cauzate, a menţinut în rest sentinţa apelată şi a respins apelul declarat de reclamanta A.E. împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Pârâtul susţine că despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementează despăgubirile pentru prejudiciul moral, se acordă numai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic şi, după decesul acestora, soţului ori descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv.
Această interpretare este însă greşită prin raportare la conţinutul textului legal interpretat şi la finalitatea legii.
Textul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de lege, iar aceste măsuri pot fi solicitate, aşa cum rezultă din cuprinsul acestui articol, de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic ... sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate se acordă ambelor categorii de persoane indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această interpretare este impusă de asemenea şi de metoda de interpretare logică sistematică a art. 5 şi a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, dar şi de metoda de interpretare teleologică a legii.
Într-adevăr, prin deportarea reclamantei, a mamei, bunicii şi fratelui acesteia, le-au fost lezate libertatea, demnitatea şi onorarea acestora, care sunt valori esenţiale ale personalităţii umane.
Cu toate acestea, acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogăţire pentru victima prejudiciului.
Suma de 75.000 Euro (câte 25.000 Euro pentru fiecare dintre cele 3 persoane: reclamanta, mama şi bunica) reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de aceste persoane.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi formulând următoarele critici:
Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.
Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică deoarece drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale numai persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.
In plus, suma acordată de instanţă ca reprezentând daune morale este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit.
Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Suma pretinsă, reprezentând daune morale, solicitată de reclamantă, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Critica vizând imposibilitatea de evaluare bănească a daunelor morale nu este întemeiată.
Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ. care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale ale Legii 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Este, de asemenea, nefondată şi critica prin care recurentul susţine că, în condiţiile Legii 221/2009, numai persoanele care au suferit condamnări politice beneficiază de dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, nu şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
In mod expres, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221 /2009 include printre beneficiarii măsurilor pe care le reglementează şi persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate şi care, faţă de prevederile art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că reclamanta împreună cu familia sa, a fost strămutată prin Decizia MAI nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Salcia în Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 pentru o perioadă de peste 5 ani.
Art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea 221 /2009 enumera printre măsurile administrative cu caracter politic şi Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât, faţă de conţinutul acestui text legal şi de cel al art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, în mod legal instanţa de apel a constatat dreptul reclamantei care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Nici critica prin care se susţine că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că înseşi drepturile prevăzute şi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice nu poate fi primită.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 instituie obligaţia instanţelor de a ţine seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret.
Este însă fondată critica prin care se susţine nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare de criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestuia.
Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate şi care, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat că reclamanta, împreună cu familia sa au fost strămutaţi din localitatea Salcia, în Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 pentru o perioadă de peste 5 ani.
Probele administrate au dovedit că, în cauză, prin măsura administrativă dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.
Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Insă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte
Între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-1 repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii între suma acordată cu acest titlu, durata şi intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogăţire pentru reclamant.
De aceea, faţă de acest principiu, de perioada deportării dispuse prin măsura administrativă, de suferinţele fizice şi psihice încercate de reclamantă, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa reclamantei pe plan social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 37.500 Euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
In consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica în parte Decizia recurată în sensul că stabileşte cuantumul despăgubirilor la 37.500 Euro, la cursul BNR din ziua plăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei civile nr. 61/A din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică Decizia atacată în sensul că stabileşte cuantumul despăgubirilor la 37500 Euro, la cursul BNR din ziua plăţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4443/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4441/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
